Enigma Otiliei

de George Călinescu
George Călinescu, scriitor, publicist și critic literar, este o personalitate
importantă a perioadei interbelice, ce se face remarcat prin intermediul
romanului său de debut, „Cartea nunții”. Inspirat din operele lui Honore de
Balzac, acesta reușește să revoluționeze operele sale, valorificând diferite
procedee artistice, precum tehnica detaliului.

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei apare la sfârșitul perioadei

interbelice, este un roman realist prin temă, prin tehnica detaliului – procedeu
preluat din literatura franceză; dar prezintă și caracteristici moderne, procedeul
de construcție al personajului principal, și romantice, prin antiteza dintre
personaje.

Opera studiată, din punct de vedere tematic, prezintă particularitățile unui

roman cu tematică urbană, deoarece surprinde într-o manieră amplă, societatea
bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea. Aproape în întregime, acțiunea
se desfășoară în capitală, în București, pe strada Antim. Descrierea amănunțită a
străzii evidențiază diversitatea tipologiilor umane prezente în roman (femeia
enigmatică, intelectualul în devenire, avarul, parvenitul, retardatul, senilul, baba
absolută, femeia bătrână, moșierul rafinat); analiza personajelor urbane
subliniind caracterul social al operei. Totodată, romanul urmărește evoluția
personajului principal, Felix Sima, din momentul în care ajunge la poarta lui
Costache Giurgiuveanu, moment cheie în care acesta își începe procesul de
maturizare, până în momentul în care acesta trece, din nostalgie, pe strada
Antim, în dreptul „căminului său studențesc” fiind un cunoscut medic. Pe
parcursul romanului, acesta cunoaște diferite trepte de maturizare, iubirea fiind
cea mai importantă; astfel romanul având caracterul unui bildungsroman.

Un aspect important al acestei opere îl reprezintă îmbinarea a trei curente

literare diferite: realism, romantism și modernism. Realismul este un curent
literar care a început să se manifeste spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al
XIX-lea, ca o reacție împotriva romantismului, ce prezintă întâmplările în mod
veridic, urmărind principiul „mimesisului”. Opera își susține caracterul realist
prin intermediul veridicității, conferite de descrierea detaliată a împrejurărilor.
Autorul valorifică tehnica detaliului, procedeu preluat din operele lui Honore de
Balzac; astfel încadrând în tablouri aparte, fiecare scenă semnificativă. Opera
începe prin descrierea amănunțită a străzii Antim, o străduță din capitală.
Această stradă găzduiește felurite case, dintre care cea a lui Costache
Giurgiuveanu, un avar din București, iese clar în evidență. Astfel se poate
observa tehnica detaliului folosită de Călinescu; acesta analizează casa în
întregime „La fațadă, acoperișul cădea cu o streașină lată […] Zidăria era
crăpată și scorojită […] o portiță mai mică numai era deschisă”. Aceste detalii
fixează tipologia avarului în care, locatarul, se încadrează. Caracterul realist al
acestei opere este redat, totodată, și de prezența indicilor de timp și spațiu.
Astfel , acțiunea romanului începe în iulie, în anul 1909 „cu puțin înainte de
orele zece”, pe strada Antim, un cartier al Bucureștiului. Acțiunea se desfășoară
aproape în întregime pe această stradă, în casa lui Costache Giurgiuveanu, dar și
în alte „tablouri” descrise, precum câmpiile Bărăganului. Romantismul este un
curent literar dezvoltat în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în primele
decenii ale secolului al XIX-lea, apărut ca o reacție împotriva clasicismului.
Opera debutează prin prezentarea antitetică a personajelor; fiecare personaj
poate fi observat în oglindă, astfel tipologiile prezente se completează una pe
cealaltă. Felix reprezintă tipul intelectualului în devenire, pe când Titi reprezintă
tipologia retardatului; Otilia scoate în evidență statutul femeii enigmatice, dorită
de toți, pe când Aurica evidențiază tipologia femeii bătrâne, nedorită. În final,
Costache reprezintă tipologia avarului, iar Pascalopol, antitetic, tipologia
moșierului rafinat. Construcția antitetică a personajelor conferă operei
caracterul romantic. Modernismul este o orientare literară, inițiată în literatura
română de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există un
„spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu
literatura europeană. Călinescu prezintă o afinitate aparte față de procesele
psihice deviante, în opera sa regăsindu-se tipologii specifice: Simion, bătrânul
dement ce se crede superior întregii lumi, se crede un „Iisus Hristos” ce nu se
regăsește în această lume, reprezintă tipul senilului, iar Titi, personaj ușor de
manipulat, reprezintă tipologia retardatului. Astfel, se poate observa un alt
procedeu stilistic, preluat de la Balzac, și anume tehnica perspectivismului, a
oglinzilor paralele; personajele se completează antitetic, fiind observate atât
defecte cât și calități ale acestora. Otilia este privită diferit prin ochii fiecărui
personaj: pentru Felix, aceasta reprezintă o enigmă, pentru Pascalopol ea este ca
un copil al său; pentru clanul Tulea, Otilia este văzută drept o fată ce urmărește
doar averea și joacă bărbații pe degete, dar și un potențial atentator la avere.
Prin intermediul procedeului de construcție a personajelor, romanul are și
caracter modern.

Titlul este un element paratextual, care oferă cititorului un orizont de

așteptare. Inițial, acesta a fost „Părinții Otiliei”, reflectând ideea balzaciană a
paternității. Titlul final deplasează accentul de la un aspect tradițional la tehnica
modernă a oglinzilor paralele, prin care este realizat personajul titular. Alcătuit
din două substantive, unul comun și unul propriu, titlul evidențiază statutul
personajului: „Enigma”; pentru majoritatea personajelor Otilia reprezintă o
enigmă, atât prin comportamentul său versat, cât și prin imprevizibilitatea de
care dă dovadă. Totodată, acest substantiv evidențiază eternul feminin, iar
substantivul propriu „Otiliei” prezice apariția unui principiu feminin, o
amprentă asupra acțiunii.

Un aspect important al acestei opere îl reprezintă perspectiva narativă,

aceasta fiind una obiectivă. Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul
omniscient și omniprezent reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și
observației, societatea burgheză de la începutul secolului al XX-lea aflată sub
degradare din pricina banului. Personajul principal, Felix, are un rol important
în această operă întrucât este un personaj reflector; prin ochii săi pot fi
observate relațiile din cele două familii, Tulea și Giurgiuveanu, respectiv
conflictele dintre ele.

La nivel structural, opera debutează prin douăzeci de capitole, organizate

pe mai multe planuri narative: unul al iubirii dintre Felix și Otilia, intriga acestui
plan fiind reprezentată de gelozia cuprinsă în triunghiul conjugal Felix-Otilia-
Pascalopol; cel de-al doilea plan se desfășoară în jurul clanului Tulea,
impulsionat de competiția pentru moștenirea averii lui Costache.

Din punct de vedere tematic, romanul dezvoltă prezentarea imaginii

burgheze bucureștene, destrămată de acțiunea nefastă a banului. Acestei teme i
se subordonează și maturizarea surprinsă pe parcursul operei, romanul urmărind
dezvoltarea lui Felix.

Scenele reprezentative acestor teme subliniază pe deplin imaginea

degradării societății aflată sub semnul averii, urmărind totodată maturizarea
personajului Felix pe întreg parcursul romanului. Astfel, o primă scenă
reprezentativă poate fi regăsită chiar în incipitul romanului. Felix Sima, student
la medicină, este în căutarea casei unchiului său, Costache Giurgiuveanu, ce
urmează să-i devină tutore pe parcursul studenției/ Ajuns la locuința acestuia,
este întâmpinat de „un omuleț subțire și puțin încovoiat”. Felix, deși rușinos, se
introduce în fața bătrânului, însă, în schimb, acesta îi spune că „nu stă nimeni
aici” și îi închide ușa. Din această scenă poate fi observată atât societatea
burgheză de la începutul secolului al XX-lea; comportamentul bătrânului de la
întâlnirea cu Felix, scoate în evidență caracterul său de avar, îl vede pe Felix
drept un potențial atentator la averea sa. După rugămințile Otiliei, Felix este
primit în casă și prezentat „familiei”. Din acest moment, protagonistul observă
relațiile dintre personaje. Încă de la început sosirea acestuia nu este bine primită
de către Aglae Tulea, sora lui Costache: „Așa? […] N-am știut: faci azil de
orfani”; pentru ea, cei doi orfani, Felix și Otilia reprezintă o piedică în drumul
său spre obținerea averii. Din comportamentul său reiese răutatea personajului,
caracterizat prin tipologia babei absolute. Văzând-o pe Otilia alături de moșierul
Pascalopol, Felix deduce o posibilă legătură între cei doi; astfel atașamentul lor
devenind un factor de conflict pe parcursul romanului. Odată cu intrarea în casă,
pentru Felix începe procesul de maturizare, cunoscând drept treaptă principală,
iubirea. Cea de-a doua scenă relevantă temei este reprezentată chiar de
deznodământul operei, momentul în care doctorul Felix Sima, își amintește de
locuința ce i-a fost cămin în anii studenției, dar și de Otilia. Găsind o fotografie
cu „vechea” Otilia, acesta este cuprins de o nostalgie aparte; realizează că tot ce
trăise până atunci era precum un mister: „Unde era Otilia de altădată? Nu numai
Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși”. Această „întâlnire” cu fotografia,
reprezintă atât o evoluție pentru fată, cât și pentru băiat; Felix reușește să treacă
peste dragostea adolescentină, depășește momentele de suferință cauzate din
pricina Otiliei. Romanul este unul circular, întrucât atât incipitul, cât și
deznodământul, prezintă tabloul străzii Antim, în special al casei avarului
Giurgiuveanu. Finalul fiind unul închis, evidențiază sfârșitul maturizării lui
Felix, cel care cândva pășise rușinos în casă, iar acum ajunse un renumit doctor:
„I se păru că țeasta lucioasă a lui moș Costache apare la ușă și vechile vorbe îi
răsunară limpede la ureche: Aici nu stă nimeni!”.

George Călinescu este apreciat pentru originalitatea operei sale, dar în

special pentru afinitatea sa față de paternitate; acesta reușește să-i găsească
nenumărate semnificații. Ovid S. Crohmălniceanu observă genialitatea
autorului: „Literatura lui se ordonează astfel în jurul acestei scheme universale,
căreia un spirit speculativ ca al lui Călinescu n-a obosit să-i găsească
nenumărate semnificații”, astfel devenind un „părinte protector” al literaturii.