ENIGMA OTILIEI ( 1938)

GEORGE CĂLINESCU
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

1. CONTEXTUL APARIȚIEI
Critic și istoric literar, George Călinescu se remarcă și în calitate de romancier, prin creații epice
valoroase, ce l-au consacrat ca prozator: ,,Cartea nunții”, ,,Enigma Otiliei”, ,,Bietul Ioanide” și ,,Scrinul negru”.
El își ilustrează concepțiile estetice privitoare la romanul modern în ,,Enigma Otiliei”, respingând
proustianismul promovat de Camil Petrescu și optând pentru romanul realist, obiectiv, balzacian, în care sunt
prezente tehnici moderne.
2. TIPOLOGIA ROMANULUI
Apartenența la realism este dată de reprezentarea veridică a realității bucureștene de la începutul
secolului al XX-lea, de tipicitatea personajelor, de circularitate, de finalul închis, de tehnica detaliului
semnificativ în descrieri și în portretizări.
Romanul experimentează metoda balzaciană, autorul considerând că proza obiectivă, orientată spre
clasicism este cea mai indicată pentru literatura română a vremii: ,,tipul firesc de roman românesc este,
deocamdată, cel obiectiv”. Balzacianismul este susținut de tema romanului, de motivul paternității și al
moștenirii, de tipul descrierii, care fixează cu precizie acțiunea în timp și spațiu. În plus, urmărind modelul
literar al scriitorului francez, descrierea se realizează prin acumularea detaliilor și prin tehnica restrângerii
treptate a cadrului, urmată de cea a focalizării.
Caracterul social este relevat de prezentarea aspectelor social-economice ale burgheziei citadine,
evidențiindu-se relațiile dintre părinți și copii. Societatea bucureșteană este zugrăvită detaliat, urmărindu-se
toate palierele vieții: mediul familial, universitar, al restaurantelor, al cinematografelor, al preocupărilor
oamenilor ( căsătoria, cariera, îmbogățirea, plimbările cu trăsura, jocul de cărți sau de table). Personajele au
meserii diverse, ilustrând veridic realitatea, element ce atestă realismul romanului: Felix și Otilia sunt studenți,
Costache Giurgiuveanu este rentier, Stănică Rațiu este avocat, Pascalopol este moșier; alături de aceștia se
regăsesc doctori, profesori universitari.
,,Enigma Otiliei” susține direcția modernismului lovinescian, prin plasarea acțiunii în mediul citadin.
Universul urban oferă scriitorului o mai mare diversitate și profunzime tematică, întrucât ,,literatura presupune
probleme de conștiință și nu eroi care merg la cârciuma din târgușorul de munte sau care au trei
cotețe” ( Eugen Lovinescu). Modernismul romanului reiese din tehnicile noi de caracterizare a personajelor,
distingându-se: comportamentismul, ambiguitatea, reflectarea poliedrică ( pluriperspectivismul sau ,,tehnica
oglinzilor paralele’’), reflectarea inversată. Un alt element inovator îl reprezintă interesul pentru procesele
psihice deviante - alienarea și senilitatea- ilustrate de personajele Titi Tulea și Simion Tulea.
3. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE ALE ROMANULUI
a) Tema romanului susține balzacianismul, caracterul său citadin, ilustrând monografia burgheziei
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, pe fundalul căreia se proiectează formarea unui tânăr orfan care
trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.
Viziunea autorului despre lume în acest roman surprinde degradarea morală a oamenilor, sub
determinarea banilor.
b) Titlul inițial , ,,Părinții Otiliei”, reflectă tema paternității, întâlnită și la Balzac, în romanele
,,Eugenie Grandet”, ,, Père Goriot” și ilustrează ideea că aproape toate personajele cărții pot fi considerate
părinți ai orfanilor Felix și Otilia, întrucât se interesează de viitorul lor, însă în mod diferit, sincer sau malițios.
Răutăcioasa Aglae Tulea îi reproșează fratelui ei că transformă casa în ,,azil de orfani”, dar tot ea sugerează o
căsătorie între Felix și Aurica. Pe Otilia o urăște, pentru că o percepe drept un pericol la adresa moștenirii lui
Costache Giurgiuveanu. Un părinte al celor doi tineri ar putea fi Leonida Pascalopol, cel care îi ajută financiar
dezinteresat, în timp ce tatăl vitreg al Otiliei, respectiv tutorele legal al lui Felix, Costache Giurgiuveanu, este
veșnic ,,strâmtorat”.
Schimbat în ,,Enigma Otiliei”, titlul deplasează accentul dinspre tema balzaciană a paternității înspre
tehnica modernistă a reflectării poliedrice, prin care se caracterizează personajul eponim.
 c) Perspectiva narativă heterodiegetică, specifică romanului doric, presupune existența unui narator
omniscient, ubicuu, care relatează evenimentele la persoana a III-a, în mod obiectiv și detașat, urmărind relația
cauză-efect.
Uneori, se depășește modelul balzacian, prin renunțarea la naratorul demiurgic. Astfel, omnisciența este
limitată prin introducerea unui personaj martor, Felix Sima, căruia îi sunt atribuite părerile și limbajul unui
comentator savant și expert, care nu are vocația de a crea o lume, ci de a o comenta și de a o studia ,,pe probe de
laborator”. În spatele măștii lui Felix, prin intermediul căruia se descriu casele de pe strada Antim, se simte
prezența estetului Călinescu, prin vocația sa critică și polemică. Naratorul se ascunde și în spatele celorlalte
personaje, alte măști ale sale, fapt dovedit de limbajul uniformizat.
d) Romanul este structurat în douăzeci de capitole , fără titluri, urmate de un epilog. Acțiunea respectă
cronologia faptelor, astfel încât secvențele narative sunt redate prin înlănțuire și completate prin inserția unor
narațiuni. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele creează iluzia vieții. Acțiunea se desfășoară pe două planuri
narative, cel al luptei pentru moștenire, de inspirație balzaciană, respectiv cel al maturizării lui Felix Sima, ce îi
conferă creației literare călinesciene caracterul de bildungsroman.
Structura discursului narativ este circulară, simetrică, prin plasarea aceluiași personaj, Felix, pe aceeași
stradă Antim, la început, în adolescență, apoi la maturitate, ,,după război’’, când personajul rememorează
replica lui moș Costache : ,,Aici nu stă nimeni”.
Desfășurată pe parcursul câtorva ani, acțiunea începe cu venirea lui Felix la București, pentru a urma
cursurile Facultății de Medicină, și are ca deznodământ plecarea Otiliei cu Pascalopol, după moartea lui
Costache Giurgiuveanu. Deznodământul este urmat de un epilog, în care sunt prezentate traseele existențiale ale
unor personaje ( Felix, ajuns medic renumit, profesor universitar și specialist cunoscut, Otilia, divorțată de
Pascalopol și căsătorită cu un conte, în Buenos Aires, Stănică, recăsătorit cu Georgeta și devenit ,,proprietarul
unui blockhaus”). Romanul are , astfel, un final închis, prin stingerea tuturor conflictelor.
e) Conflictul exterior este declanșat de moștenirea lui moș Costache, a cărui avere se cuvine fiicei sale
vitrege, Otilia Mărculescu, dar care este vânată de clanul Tulea și de ginerele soților Tulea, Stănică Rațiu
( conflict succesoral).
Conflictul interior se raportează la Felix, adolescentul care trăiește fiorii primei iubiri, devenind captiv în
labirintul sentimentului erotic și rivalizând, pentru mâna Otiliei, cu maturul moșier , Pascalopol.
f) Incipitul fixează cu exactitate cronotopul , întocmai ca în scrierile lui Balzac : ,, Într-o seară de la
începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece ”, pe strada Antim, este surprins ,, un tânăr de vreo
optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean […] venind dinspre strada Sf. Apostoli ’’.
Toponimele au rolul de a reda veridicitatea cadrului descries, o trăsătură realistă.
În descierea din incipit, este utilizată tehnica detaliului semnificativ și tehnica restrângerii treptate a
cadrului. Această secvență proiectează aspectul caselor de pe strada Antim și experimentează ideea balzaciană,
conform căreia ,, o casă este un document moral și sociologic”, ce atestă profilul caracterial al stăpânului.
Descrierea caselor de pe strada Antim oferă indicii despre psihologia proprietarilor : ornamentele realizate cu
materiale ieftine sugerează zgârcenia, vopseaua cojită indică delăsarea, în vreme ce amestecul incompatibil al
stilurilor arhitectonice trădează lipsa rafinamentului artistic.
Aspectul dărăpănat al casei lui moș Costache și al întregii străzi sugerează declinul unei lumi. Detaliile
expuse minuțios redau aspectul părăginit al casei, al străzii, pentru ca, prin generalizare, să se refere la ,,marele
sat ce era pe atunci Bucureștiul”. Delăsarea și dărăpănarea reprezintă simboluri ale unei lumi aflate în prăbușire,
susținând viziunea autorului despre lume: degradarea societății sub determinarea exclusivă a valorilor
materiale.