Întregul discurs poetic se focalizează, în spiritul modernismului, pe tema înstrăinării de sine, mizând pe o

problematică a eului stihial. Încă din incipitul textului, se remarcă, în cheie alegorică, umanizarea unei
naturi capabile să reflecte trăirile ființei, idee redată cu ajutorul personificării “Un vânt răzleț își șterge
lacrimile”, actualizând poetica “urâtului existențial”. Epitatul “tristeți nedeslușite” denotă criza
ontologică a unui subiect incapabil să perceapă sensurile lumii, ajungând să se izoleze inclusiv de sine
însuși. Eul stihial își pulverizează interioritatea într-un cadru exterior, supraviețuind în formele externe
ale unui univers cu care se identifică, fapt evidențiat prin ampla imagine vizuală “durerea/ ce-o simt, n-o
simt în mine,/ în inimă,/ în piept,/ ci-n picurii de ploaie care curg.”.