Examen

A realizat: Porcireanu Alexandra

Subiectul I. Evoluția poeziei contemporane

1.1 Lucian Blaga, poet aflat la vârsta „bilanţurilor” se adresa tinerilor cântăreţi ai anilor 50, pe
care îi certa pentru lipsa de vrajă, de taină din versurile lor: „O, tineri, cari umblaţi printre
frumuseţi, ce fel de tineri sunteţi,tineri cântăreţi ? / V-a părăsit de tot dumnezeirea ? / Uitarăţi
cântecul, ce-l cerefirea ? / Sau nu-l găsiţi ? V-a amuţit în gură / Cuvântul ce alege lămurea de
zgură ?Neîncercând în cale nici o vrajă, / Voi ţineţi porţilor o tristă strajă.” Anii 1964-1977 pot fi
consideraţi ani de o adevărată efervescenţă creatoare, inclusiv în poezie. Tinerii poeţi care au
debutat după moartea lui N. Labiş au simţit nevoia de recuperare a unui timp „pierdut”.O
semnificaţie deosebită în climatul vieţii literare din această perioadă o capătă reeditarea celor mai
importanţi poeţi din perioada interbelică, G.Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, I. Pillat, un
alt aspect este contactul cu poezia universală, în special cea modernă ; cel de-al treilea aspect, şi
unul deosebit de important, este lărgirea substanţială a „conceptului de lirism” într-un spirit
modern, care tinde a descoperi formele totalizatoare surprinse în infinita lor diversitate
reală.Fenomenul literar al anilor 60 este foarte viu şi foarte mobil. Poezia generaţiei 60 poate fi
definită stilistic, dacă o raportăm la modelele literare propusede Nichita Stănescu care “făcea
figură de lider” într-un grup de poeţi reprezentativi ca Cezar Baltag, Nicolae Velea, Nicolae
Breban, Ana Blandiana, Gabriel Demiseanu, Mircea Ivănescu şi alţii. Spre deosebire de poezia
angajată a anilor 50 noua poezie renunţă la „descrierea unei realităţi anecdotice a evenimentului
actual”. Poezia devine un document spiritual al unei atmosfere, nu cronică a faptelor cotidiene.
„Lirismul este scos din activitatea reportericească, în care ani de zile s-a complăcut” spunea
Ștefan Augustin Doinaș.În anii 60-70 apare un ,,cor de voci feminine” (Ana Blandiana,
Constanţa Buzea, Doina Sălăjan, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu ş.a.), diferenţiate ca
viziune lirică, tonalitate şi tematică.
Printre varietăţile de stiluri specifice acestei generaţii Şt. Augustin Doinaş distinge
„confesiunea patetică de feminitate energică, dar conţinută prin măsură şi organizare” în creaţia
Anei Blandiana. Pe lângă unele versuri ciudat de stângace ale Ninei Cassian se întâlnesc şi un
număr apreciabil de poezii de un lirism emoţionant. Printre poeziile mai vechi ale Mariei Banuş,
Veronica Porumbacu sunt destul de multe care credem că ar rezista la o lectură atentă şi mai
proaspătă. Constanţa Buzea, depăşeşte volumele de început printr-un lirism autentic, printr-o
meditaţie asupra ei însăşi, printr-o anume elementaritate în sensul larg al cuvântului.Deşi adoptă
stilul stănescian, poetele acestei generaţii nu renunţă la propriul lor model interior. Lirica
feminină aduce cu sine câteva nume feminine unice ca expresie lirică, sensibilitate, stil. „Rece,
abstractă, fascinată de idei (Gabriela Melinescu);melodioasă, caldă, dar nu fară cifru, uneori,
(Constanta Buzea);fluentă, patetică,(Ana Blandiana);izvorâtă dintr-o zonă folclorică,
valorificând motive şi eresuride o cruditate cu totul aparte, (Ileana Malancioiu) menționa Ștefan
Augustin Doinaș. Transcriind emoţii şi pasiuni adânc omeneşti şi dezvăluind câte ceva din ceea
ce a fost numit Eternul Feminin, remarcă Marin Mincu, lirica poeteselor este mai gravă adesea
decât multe silogisme abstracte ale unor poeţi inventaţi decritică. Poeme de maximă reflexivitate,
pasiune intelectuală puternic exprimată apar în revistele timpului semnate de poeta emblematică
a acestei generaţii.Una din trăsăturile fundamentale comune poetelor acestei generaţii este
spiritualizara emoţiei, „înfiorată de un profund umanism, poezia feminină revelă un fond
sufletesc de o infinită bogăţie de nuanţe spunea Marin Mincu, eul poetic feminin al acestei
generaţii este unul de tip preponderent expresionist.O altă dominantă ar fi discursul oniric, visele
transfigurând stări, sentimente, gânduri care produc imagini, specifică acestei generaţii de poete
este intenţia de acuprinde atât sublimul cât şi probleme ale cotidianului; această aspiraţie nu
exalude livrescul, intertextualitatea, ironicul, ludicul.
Lirica feminină din această perioada manifestă o ,,permanentă voinţă de autodepăşire,
dulcile efluvii erotice sunt abandonate treptat în favoarea unorsonuri mai dure” menționa Marin
Mincu.Trăsături de provenienţă arhaică, mistică, ocultă ce contrastează cu o tăioasă
intelectualitate găsim mai ales in lirica Gabrielei Melinescu, Ilenei Mălăncioiu,Anei Blandiana,
Angelei Marinescu. Cuvintele dure, disonante spulberă moliciunile sentimentale în poezia lor. În
raportul dintre teme şi motive domină un dramatism numit agresiv (la Angela Marinescu).
Printre însemnele definitorii ale poeziei feminine contemporane au fost precizate temele şi
motivele frecvent întâlnite: elementul religios (conotaţiile ecleziastice ale „crinului”, „mielului”,
„focului”, „Fecioarei Maria” la Ileana Mălăncioiu, Leonida Lari, Galina Furdui ş.a. ), remitizări
poetice la Ana Blandiana, Leonida Lari,ludicul - element fundamental în creaţia Anei Blandiana,
oniricul dramatic al Ilenei Mălăncioiu, interogaţia retorică marcată de mesajul etico-civic al
Leonidei Lari, livrescul şi intertextualitatea în discursul liric al Gabrielei Melinescu şi Angelei
Marinescu etc. După aproximativ un secol de istorie a scrisului feminin, generaţia 60 a secolului
al XX-lea aduce cu sine un număr impunător de poete, dar şi o vădită schimbare în formule şi
viziuni lirice, în tonalitate şi în tematică.Dacă la începutul secolului al XX-lea erau încă puţine
poete, izolate şi receptate ca excepţii, astăzi femeia literat a ajuns o prezenţă obişnuită în
redacţiile de presă ori editură.

1.2 Constanţa Buzea aduce în primele sale volume o poezie fără exuberanţă senzorială, teme ale
generaţiei sale: amintirea copilăriei, incertitudinile adolescenţei, descoperirea iubirii, toate
exprimate pe un ton grav. În volumul „Norii” (volum ce atestă o certă maturitatea poetică),
extazul este starea decontemplare a naturii, maternitatea, fiorul în faţa morţii, a creaţiei, a vieţii
îngeneral. Crezând-o „teribil de feminină – în sensul în care feminitatea înseamnă trăsătura
fundamentală a universului: capacitatea de a compensa forţa pringraţie” menționa Ș.Aug. Doinaş
recunoaşte că rareori a avut, în ultimul timp, prilejul de a citi versuri mai frumoase, mai simple,
mai adânci. Ipostaze ale Eului liric în poezia Constanţei Buzea sunt durerea, sentimentul
dezamăgirii, forma expresiei lirice fiind adesea bocetul, blestemul; domină judecata morală într-
un spaţiu în care „soarele putrezeşte”, „natura agonizează”. Lirism încordat, atent, uneori
cerebral,depăşeşte spaţiul de „osândă” caracteristică poeziei feminine tradiţionale,transcriind cele
mai temerare volute de zbor poetic. Eugen Simion distinge în poematica Constanţei Buzea două
motive lirice importante: cel al umbrei (femeia este la ea umbra laterală, suferinţa – umbra –
umbră... blestemată; cel de-al doilea sentiment statornic este cel al creaţiei, „Sete”, „Eter”,
„Clepsidra” traduc în chipul cel mai direct durerile facerii şi înalţă sentimentul profund al
maternităţii.
Creaţia Ilenei Mălăncioiu este pătrunsă de accente grave, tragice chiar, amintind de
strigătul expresionist. Este un discurs de aparenţă „anti-lirică” specific poeziei moderne. Poezia
ei capătă imanenţă tragică, fiecare poem este conceput cao provocare la afirmarea adevărurilor
ultime, la sinceritatea absolută. Eul liric al I.Mălăncioiu devine purtătorul unei vini tragice, el îşi
asumă o culpă existenţială.Astfel „plânsul” devine în poezia ei cuvânt–oglindă. Expresia
„plânsu-mi-sa”(eminesciană, de altfel) este la ea un fel de grupare de rezistenţă, care nu se poate
traduce în nici o limbă.Discursul oniric al autoarei îşi are originea în realitatea modelată în vis,
acest tip de discurs introduce eul ei liric în poematic, datorită „jocului” poetic spaimele capătă
caracter estetic.

1.3 ,,Poezie feminină: opinii, controverse”.

Pornind de la ideea că opera de artă, inclusiv poezia, este concepută ca un simbol al

elementelor cosmice, ca o revelare a esenţelor concentrate în yin şi yang, putem crede că în
fiecare poem, imagine, simbol, structuri metaforice putem intui adevărata rădăcină a poeziei
feminine cu funcţie teleologică mai mult sau mai puţin precisă. Geniul feminin revine asupra lui
însuşi, şi se pune în formule pentru a se cunoaşte şi a se descrie, se înfiripează, sub ochii noştri,
literatură feminină românească, unanima aspiraţie a sufletului feminin dovedeşte formarea unei
noi. Cu atât mai mult în poezie, unde comunicarea este prin confesiune, eul liric feminin „revine
asupra lui însuşi”, se pune „în formule” – imagini, simboluri,structuri metaforice, motive , „se
cugetă”. Tudor Vianu consideră că există în fenomenologia creaţiei feminine noţiuni care se
exclud, apropieri neîngăduite, sunt altfel de logici; există o logică a instinctului, una a pasiunii.
S-a observat că aceleaşi simboluri, motive, imagini ,,sună altfel”la aceste poete, decât la confraţii
lor de generaţie. Comentând prezenţa femeii în poezie, putem menționa nu despre o distincţie
pur biologică, ci despre particularităţile de limbaj în materie de poezie.
Reflectând asupra poeziei Constanţei Buzea, Ştefan Augustin Doinaş recunoaşte că e
,,teribil de feminină”, înţelegând prin feminitate „o trăsătură fundamentală a universului:
capacitatea de a compensa forţa prin graţie”.Vrând - nevrând, în faţa oricărei poete ne punem
întrebarea în ce măsură corespunde creaţia ei „poeziei feminine”. Este o întrebare pe care o
precedăm cu cea dacă există o atare poezie. În articolul său „Canonul feminin” Grigore Grigurcu
înţelege prin „poezie feminină” ilustrarea unei scheme din care fac parte afectivitatea intrinsecă
(erotică şi maternă), senzualitatea exacerbată, universul domestic. Reperele ei sunt, în viziunea
criticului, ambianţa emoţională şi decorul fiziologic. Trebuie să recunoaştem însă, că multe poete
se îndepărtează de acest canon. Există poete care ţin a-şi dovedi „emanciparea”, ieşirea de sub
tutela unei feminităţi imprescriptibile. Feminitatea, susţine Aura Christi, este un dar extrem de
rar, şi nu trebuie,nici pe departe confundat cu un fel de a fi leşinat sau mai ştim noi ce fel de alte
erori de interpetare. Doina Jelea este sigură de faptul că există diferenţa scriitor /scriitoare.
Autoarea este convinsă de faptul că mintea femeii, sensibilitatea ei, orizontul ei şi percepţia
asupra lumii sunt diferite şi complementare, iar dacă în activitatea într-o uzină această alteritate
nu e relevantă, în artă este.Interesante idei despre filozofia feminităţii aflăm din eseul lui Lucian
Blaga ,,Weininger”. Concepţia lui Weininger pune toate faptele psihice, spirituale şi de cultură
într-o perspectivă neîncercată până la el. Ideile lui Weininger nu odată trebuie să le socotim ca
nişte mari „anticipaţii” care-şi găsesc locul alături det eoriile morfologice ale lui Goethe sau în
imediata apropiere a teoriei culorilor specifica L.Blaga. La o abordare comparativă , natură –
cultură, au recurs în secolul al XX-lea C. G. Jung, Lucian Blaga, Leo Spitzer, Roland Barthes
etc.Înainte de a exista în mod fizic, cele doua sexe existau ca principii transcendente, aflate în
sfera sacră a spiritualităţii. În fiecare mitologie apare Marea Zeiţă, Mama Divină, fiind contra
partea Zeului Suprem. Din acest punct devedere, ar trebui să vedem în fiecare Zeiţă o ipostaza de
manifestare a principiului feminin. În creştinism aceste doua principii reale sunt prezente sub
forma cuplului Mamă-Fiu.
Elementul religios are o corespondenţă aparte cu spiritualitatea feminină.Şi dacă ar fi să
trecem în revistă câteva ipostaze ale femininului, vorbind despre unele Zeiţe cunoscute într-o
tradiţie spirituală sau alta, semnificaţiile acestor zeiţe nu sunt oare ipostaze ale eternului feminin
în diferite planuri de vibraţie ale manifestării universale ? Aceste ipostaze apar transfigurate
estetic în poezie, pictură, muzică prin intermediul unor simboluri sugestive şi extrem de
complexe. Poezia feminină completează bogăţia şi multivalenţa simbolismului aşa–zis vegetal,
acvatic, religios, fiind pus în relaţie cu trăsături intime ale eului feminin. Vom observa în diverse
texte poetice semnate de Ana Blandiana, Constanţa Buzea cum imagini vegetale, acvatice,
religioase sunt puse în valoare, sugerând puterea inepuizabilă de a da viaţă. Deşi în discursul
poetic modern au loc schimbări esenţiale de paradigmă autoarele sunt tentate să depăşească
senzorialul, recurg la abstractizări accentuate ale limbajului, există „locuri” în care poezia
feminină,indiferent de timp şi geografie, se rosteşte pe sine, se caracterizează, îşi dezvăluie fiinţa
într-un fel anume. În creaţia Anei Blandiana, de pildă, poetă emblematică a generaţiei 60,
vegetaţia reprezintă nucleul semantic al poeziei sale. La ea metafora vegetală este marcată de o
sensibilitate feminină specifică. Urmărim structuri metaforice precum „inima salcâmului”,
„arbori-femele”, „zăpăceala mestecenilor”, „ora de miere, galbenă zăpadă, pe care-o ning din
crengi învinse merii”, „ce moarte aromată se coace îngutui” etc. în care ni se relevă frumuseţile
lumii văzute de ochiul sensibil care modulează realităţile externe după stările eului. Crengi,
frunze rădăcini, gutui,caişi, pruni, arbori devin, aici, epifanii ale unor divinităţi feminine,
veşminte alecugetării poetice ale autoarei, în care sunt transpuse poetic complexe atitudini ale
eului în raport cu lumea: „Miroase / Un pom înflorit într-o curte / Şi-aproape cu pulsul se-aude /
Fructul în floare crescând”.Simbolismul apelor încorporează multiple semnificaţii. Apele
reprezintă în primul rând viaţa nediferenţiată, nefixată în formă. S-a vorbit în tradiţii despre
„principiul umed al zămislirii”, pe de altăparte de „apele vieţii”, ca şi de „apele divine”.
Simbolismul focului (la L. Lari sau I. Mălăncioiu) ne-a oferit o perspectivă largă de asocieri şi
interpretări. Focul, considerat în aspectul său de flacără ce încălzeşte şi hrăneşte, ajucat un rol
extrem de important în cultele indo-europene.Focul prezent deopotrivă în cultul domestic şi în
cel public, însuşi focul sacru, etern era înlegătură cu aspectul feminin al divinului.
Elementul religios are o corespondenţă aparte cu spiritualitatea feminină.Printr-o
extraordinară forţă de concentrare şi sugestie, poete ca Ileana Mălăncioiu, Leonida Lari, Galina
Furdui, Nina Josu etc. Ne conectează la această sursă de înaltă tensiune morală şi poetică. Astfel,
putemurmări existenţa unei bogate varietăţi a imaginilor sau epifaniilor principiului feminin. Ele
corespund energiei potenţiale, încă nemanifestată, a Divinului care animă o formă profund
mistică în faţa vieţii. Deopotrivă semn şi sentiment, poezia feminină închide şi deschide ferestre
înlăuntrul sinelui. Dar cum putem descifra eul de tip monadic, eul strict personal, eul abisal, cel
care constituie adevărata rădăcină a poeziei zis feminine ? Cert este faptul că astăzi nu mai putem
rămâne numai la forma tradiţională de interpretare a textului liric, marcată de un anumit
reducţionism, de „blocare” într-un unic proiect, cel al criticii raţionaliste, privită drept marea şi
singura viziune teoretică onorabilă.  În egală măsură puternice şi fragile, tăioase, crezând în forţa
textului de a schimba lumea şi de a prezenta fiinţa, o mare parte dintre poetele care scriu, știu să
se facă apreciate și să se facă simțite prin individualitate.
Subiectul II. Herta Muller, laureată a premiului Nobel

2.1Titlul romanului ,, Leagănul respirației” reprezintă imaginea unor experiențe colective. După
cum afirmă Leo: ,,Unealta sunt eu şi devine axa echilibrului interior:lopata de inimă se
transformă în mâna mea într-un leagăn, precum leagănul respiraţiei din piept”. Odată gustând
libertatea specifică lui, respirația personajului nostru își găsește ritmul, iar eul își găselte liniștea
mjult așteptată. Aerul își găsește echilitrul și este cu totul altul într-un piept liniștit și liber.
Titlul cărţii se relevă, astfel, ca o puternică metaforă a (dez)echilibrului şi cadenţei interioare a
vieţii. „Leagănul respiraţiei“ vorbeşte, de fapt, despre balansul perpetuu al tăcerii şi vorbirii, al
memoriei şi imaginaţiei, al sinelui şi al celorlalţi, al intimităţii şi singurătăţii. ,, Lagărul
respirației” a fost găsit în acel loc plin de neliniște și frică pentru alții, dar plin de energie și
vitalitate pentru el.

2.2 Romanul este narat din perspectiva tânărului Leo Auberg din Sibiu, care la vârsta de 17 ani
așteaptă în noaptea spre 15 ianuarie 1945 să fie ridicat de patrula formată dintr-un jandarm
român și un soldat sovietic. Așteaptă cu nerăbdare, în loc de frică, plecarea din orașul care
devenise mic și îngust pentru că mai avea o altă problemă, era homosexual.Povestirea susținută
de tânărul narator, conder că este cea mai potrivită pentru a nara retrospectiv evenimentele
deportării, petrecute cu 10 ani înainte, dintr-o postură de exilat în Austria.După cinci ani
petrecuți în lagărul de muncă din Ucraina Sovietică, plini de privațiuni, urmărit pretutindeni de
gardienii lagărului și de Tur Priculici, un deportat colaboraționist, dar însoțit permanent de
„îngerul foamei”, Leo, eroul principal revine în Sibiul natal. Împreună cu el se întorc în țară și o
parte dintre supraviețuitorii lagărului.Povestirea susținută de tânărul narator este cea mai
potrivită pentru a nara evenimentele.La vârta de 25 de ani a văzut și a înțeles multe și avea ce să
le spună oamenilor. În condiții de izolare creația scrisă era exclusă și a lăsat amintirile pentru
vremuri mai bune.Este cel mai potrivit pentru a povesti însemnările unui om aflat în necaz, într-
um mod scrupulos, obiectiv , onest și dezinteresat, fără nici o tentativă de justificare. El a
încercat să nareze nu numai faptele și comportamentul său, dar și să prezinte lumea interioară a
gândurilor.Sinceritatea lui a stârnit atitudinea ambiguă a prietenilor.Ei l-au motivat trebuind să
protesteze și să-și apere pozițiile și nu în ultimul rând să fie vocea colectivă a celor prezenți în
lagăr.Pentru tânărul Leo acest roman este o spovedanie a celor întâmplate cu el și toate vectimile
deportării.

2.3 „Eram închis în mine și dat afară din mine – lor nu le aparțineam și mie îmi lipseam... Să fii
străin e, cert, o povară, dar să te simți străin într-o imposibilă apropiere – e o povară peste
poate”.

În viziunea lui Leo, lagărul se transformă în delta propriei vieţi, într-un paradoxal acasă,
căci reîntors în ţară, în casa părinţilor, tânărul nu se mai regăseşte, libertatea îi este refuzată în
continuare: „Eram închis în mine şi dat afară din mine – lor nu le aparţineam, şi mie îmi lipseam.
[…] Să fii străin e, cert, o povară, dar să te simţi străin într-o imposibilă apropiere – e o povară
peste poate. Capul îl ţineam în valiză, respiram ruseşte. Nu vroiam să plec, şi miroseam a
depărtare”. Până şi în vise, lagărul este perceput ca spaţiul lui „acasă“: „Mereu îl caută obiectele
care poate că n-au avut nimic de-a face cu el. Vine peste el noaptea şi vor să îl deporteze, să îl
ducă înapoi acasă în lagăr. Şi pentru că vine în haită, îi rămâne înfipte nu doar în creier. Are o
strângere de stomac ce i se suie până-n cerul gurii. Leagănul respiraţiei se dă peste cap, răsuflă
iute şi sacadat. Dar până şi acest acasă din lagărul său îi este refuzat de către visul care îl poartă
în alte lagăre: „În ce lagăr a nimerit visul meu? Oare visul chiar e interesat de faptul că lopata de
inimă şi pivniţa de zgură au existat într-adevăr? Că mi-au ajuns cinci ani de detenţie? Vrea
cumva visul să mă deporteze veşnic, pentru ca apoi nici măcar să nu mă lase să muncesc într-al
şaptelea lagăr? Asta chiar că-i jignitor. Nu pot opune visului nimic, indiferent de-a câta oară mă
deportează şi de lagărul în care tocmai mă aflu. […] Ce mă-mpinge la această solidarizare?
Noaptea de ce vreau să am parte de calvarul meu? De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagărul
să-mi aparţină? Dor de casă. De parcă nu m-aş putea lipsi”.
Pentru el lagărul este spațiul cel mai plin de libertate și interioritate pentru că aici și-a
găsit liniștea și a putut cu adevărat să fie el și să aibă propria personalitate.Pentru unii lagărul
este un spațiul al stagnării și al lipsei de libertate, dar pentru Leo râmâne a fi spațiul casei mult
dorite și al liniștii interioare.Leo dorește cu nerabdare să fie din nou deportat, ca să se simtă sin
nou acasă , să se simtă ,,el”, acel Leo prin de sine și curajos.Spațiul natal, casa îl izola și îl priva
de capacitatetea de a se putea regăsi în totalitate, de a putea din nou simți gustul vieții, așa cum
o vede el: fericită. Să te simți străin la tine acasă este o adevărat povară, un impediment care nu îl
poți atât de ușor depăși. Cred că acestă afirmație ste potrivită pentru a prezenta sentimentelui lui
: ,, Acasă nu este locul de unde vii, este locul unde găseşti lumină când totul în jur este
întuneric”. Eroul nostru a găsit lumină și alinare în acest lagăr al chinurilor, care l-a ajutat să
treacă peste obstacole și să se regăsească.
Pentru a fi complet liberi, trebuie să avem dorința, abilitatea, și oportunitatea de a face
ceea ce ne va face fericiți pentru totdeauna.Fără regrete. Cred că libertatea este un sentiment pur
personal, individual, sentiment subiectiv. La urma urmei, toți trăim în lumea oamenilor și a
lucrurilor și nu putem fi absolut independenți de toate astea. Poate că o persoană primitivă era
liberă în sensul literal al cuvântului: el însuși și-a îmbrăcat mâncarea, îi îngrijea și nu depinde de
nimeni și de nimic. Deși, poate, chiar a căzut sub influența naturii, vremea, circumstanțele. Acest
cuvânt înseamnă o mulțime pentru fiecare persoană, toată lumea vrea să o păstreze. Nici o
persoană nu poate priva libertatea unei alte persoane fără a avea motive obiective pentru acest
lucru. Dacă oamenii vor cădea sub influența altora, el nu va putea să se deschidă complet pentru
alții, să se învețe, gândurile lui vor fi absorbite de rutina înconjurătoare. Toate talentele sale,
abilitățile pe care nu le va putea prezenta pe deplin, pentru că nu are libertatea constrânsă și
camuflată, prin urmare, nu are viața reală și nu poate fi fericit cu adevărat.
În concluzie, libertatea presupune exprimarea propriilor sentimente, păreri, acțiuni. La
fel, libertatea nu poate fi subjugată: chiar dacă aceasta se manifestă drept supunere în exterior, în
interior va rămâne aceeași, indiferentă față de factorul ce nu vine din interior este și cazul lui
Leo.Libertatea lui nu se află acasă, dar în lagăr. Acolo s-a putut simți plin de interioritate și
expresie, ceea ce nu poate găsi aici... în acest tărâm străin pentru el.