Prezentare realizată de:

Tonciu Alexandru Alin

Dima Mario Alexandru
Puflene Alex Costin
Dumitriu Ștefan-Cristian

Profesor îndrumător: Trifan Deniz

 Simbolismul reprezintă un curent literar apărut în Franţa ca
reacţie împotriva parnasianismului,a romantismului retoric
şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie
modernă. Privit printr-o prismă social-istorică, simbolismul
apare ca produs şi ca expresie a stării de spirit generate de
agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul
secolului al XIX-lea.

 Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moréas

care în 1886 a publicat un celebru articol-manifest, ,,Le
symbolisme”. În acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a
autointitulat „simbolistă” şi în fruntea căreia s-a găsit poetul
Stephane Mallarme.
 Simboliștii credeau că arta ar trebui să
reprezinte adevărurile absolute ce
puteau fi descrise doar indirect. Astfel,
compoziția lor literară era metaforică și
foarte sugestivă, imprimând anumitor
obiecte sau tablouri însemnătate

în ”Le Figaro” pe 18 septembrie 1886.
Acest document îi desemnează pe
Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé,
și pe Paul Verlaine ca fiind cei trei poeți
fruntași ai mișcării literare.

simbolică. Jean Moréas a publicat

”Manifestul simbolist” ("Le Symbolisme")

Moréas a anunțat că simbolismul era ostil ”adevărurilor simple, declamărilor, falsei sentimentalități și a
descrierii nonșalante” și că țelul acesteia era ”învăluirea idealului într-o formă perceptibilă, al cărui scop
nu se definește prin sine, singura lui aspirație fiind definirea idealului.” În cuvinte simple, citându-l pe
Mallarmé, scopul simbolismului ”nu este de a defini obiectul în cauză, ci efectul pe care acesta îl produce”.
 simbolul, un semn – o imagine, un
obiect concret, o cifră, un cuvânt,
care substituie un element
abstract, o idee, un concept sau un
fenomen;
 valorificarea cultivării senzaţiilor
muzicale, olfactive, cromatice,
tactile; cuvântul poetic este
magic,aluziv,conotativ;
 muzicalitatea interioară a
versurilor (Paul Verlaine afirmă că
“Muzica e înainte de toate”, iar
simboliştii urmează acest aforism);
 preferinţa pentru anumite teme si
motive.
 Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul
secolului al XIX-lea, perioadă măcinată de „Nu am niciun crez „Întristarea mea este
adânci contradicţii sociale. Pe fondul înapoierii poetic, scriu precum valul întunecos al
industriale şi al unei agriculturi ce mai păstra vorbesc cu cineva marei, pe care o
încă rămăşiţe feudale, contradicţiile dintre clase pentru că îmi place putere necunoscută îl
se agravează. această îndeletnicire.” împinge afară din
 Creaţia literară de la sfârşitul secolului adâncimi
exprimă o stare de spirit antiburgheză.Scriitorii George Bacovia nemăsurate.”
devin tot mai sensibili la suferinţele
„dezmoştenitorilor” , ei dezvăluind exploatarea
şi asuprirea, comunicând totodată exasperarea Alexandru
provocată de monotonia vieţii provinciale din Macedonski
acea vreme.
 Ca şi în Franţa, simbolismul este şi la noi
produsul oraşului - el se naşte ca urmare a
inflaţiei de poezie minoră a epigoniilor
eminesciene şi a sămănătorismului care făcea
abuz de teme morale, de limbaj ţărănesc, de
„ţărănism sectar” (Ovid Densusianu).
 În principiu, simbolismul românesc, asemeni oricărui alt
curent literar, cunoaşte o fază de apariţie şi de răspândire (1880-
1900), una de maximă înflorire (1900-1916) şi o alta de regres,
până la dispariţia sa din peisajul literar (către 1940).
 Etapa de început este una a tatonărilor, caracterizată prin
apariţia unor articole programatice şi prin activitatea cenaclului
şi a revistei Literatorul (1880-1919, în 8 serii, cu întreruperi),
condusă de Alexandru Macedonski, devenit şef de şcoală.
 Vârful de maximă strălucire a curentului se desfăşoară la
începutul secolului al XX-lea, pâna la război (1900-1915/1916).
Acum Literatorul lui Macedonski şi gruparea din jurul său
primesc un sprijin important de la o altă revistă, ce devine o
tribună ǎ simbolismului, Vieaţa nouă (1905-1925), condusă de
Ovid Densusianu.
 Experienţa simbolistă a începutului de secol marchează
intrarea poeziei româneşti pe făgaşul liricii moderne.
 Fără să difere prea mult de poezia europeană,
situaţia poeziei româneşti nu prezintă un model
univoc sau unitar.Vorbind despre reprezentanţii
noştri, Basil Munteanu afirma:
„...ei nu alcătuiesc un ansamblu: departe
de a constitui o armată în desfăşurare,
simbolismul românesc de după razboi nu mai
numără decât trăgători izolaţi. “
 Raportându-ne la această mişcare, apar pe
de o parte teoreticieni valoroşi și şefi de
grupare, ca Alexandru Macedonski sau Ovid
Denusianu, experimentatori, precum acelaşi
Macedonski, în poezia căruia se combină
simbolismul cu romantismul şi parnasianismul,
dar şi poeţi care ramân definitiv reprezentanţi ai
simbolismului, precum Ştefan Petică şi Ion
Minulescu, sau poeţi minori şi mimetici.
 Pe de altă parte, sunt poeţi care au
gravitat în jurul lui Macedonski sau care au
trecut iniţial printr-o etapă simbolistă, dar care
au evoluat spre un modernism de sinteză
(Tudor Arghezi), spre tradiţionalism (Ion Pillat),
spre expresionism (Adrian Maniu) sau spre
mişcarea de avangardă (Ion Vinea, B.
Fundoianu).
 Statutul lui Bacovia este aparte, chiar dacă
debutul şi afinităţile îl apropie de simbolişti.
Opera lui este receptată, în timp, atât ca expresie
a simbolismului autentic (toţi simboliştii noştri
minori se regăsesc în poezia lui ca teme, motive
şi atmosferă), cât şi ca depăşire a modelului,
spre zona expresionismului şi a avangardei.
Opera lui Macedonski a fost văzută, în genere, ca fiind doar
parţial simbolistă, trăsăturile curentului manifestându-se mai
pregnant doar în unele dintre etapele sale de creaţie (de
pildă, spre sfârşitul vieţii, în rondeluri). I se recunoaşte însă
rolul de teoretician şi îndrumător al şcolii simboliste
autohtone.

În special în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea,

Macedonski se manifestă ca teoretician al simbolismului şi ca
autor de manifeste simboliste. Publică o serie de articole
teoretice şi poezii subintitulate „simboliste-instrumentaliste”.
Prin voinţă proprie şi în percepţia contemporanilor(a emulilor
care îl ironizează şi îl parodiază), el reprezintă simbolismul –
cel puţin ca modă literară a momentului.
 În istoria simbolismului românesc, Anghel constituie un
caz special: nu şi-a afirmat apartenenţa la curent, nu a
frecventat aceleaşi medii literare cu simboliştii declaraţi.
Simbolismul său neprogramatic, deprins prin lecturi, a
fost identificat de artiştii contemporani, dar mai ales de
criticii şi istoricii literari: în mai mică măsură în
vehicularea temelor şi a motivelor specifice (parcuri,
parfumuri, amurg, toamnă, spaţii exotice) şi în mai mare
măsură în maniera stilistică.
 Poezia lui Dimitrie Anghel este esenţialmente una
de sugestie şi de rafinament senzorial. Pe Anghel îl
apropie de parnasieni estetismul, artificiul, ca şi rigoarea
versului lung, în cadenţă imperturbabilă.
 Petică este numit uneori, impropriu, „precursor” (de către cei
care consideră că simbolismul apare abia prin Minulescu şi Bacovia),
alteori este proclamat primul adevărat simbolist şi e admirat pentru
sincronizarea cu tendinţele artistice occidentale.
 Simbolismul poemelor lui Petică este evident în planul tematic, în
prezenţa insistentă a imaginilor muzicale şi a parfumurilor. Şi mai
substranţială e în scrisul său tehnica simbolistă, care urmăreşte
producera sugestiei, a sinesteziilor. Universul său liric e vaporos,
diafan, vag, muzical, amestec de livresc şi senzualitate.
 Autorul e considerat primul care a reuşit să facă din poemul în
proză – tipic simbolist – o specie viabilă a literaturii române (Zamfir,
1981) şi drept adevăratul creator al dramei simboliste autohtone, prin piesa Solii păcii (1901).
Prin competenţă şi subtilitate, comentariile sale le depăşesc pe cele ale lui Macedonski.

 De la început poetul a fost primit de critică şi de
public ca un reprezentant al simbolismului. De
altfel, el s-a format – prin lecturi şi sporadice
legături de cenaclu – în mediul simbolist al epocii.
Poezia sa îşi marchează apartenenţa la curent nu
numai prin teme sau procedee, dar chair prin
citare; în versurile sale sunt numiţi Baudelaire,
Verlaine, Rollinat, măruntul Traian Demetrescu,
sunt evocate „o poemă decadentă, cadaveric
parfumată”(Poemă în oglindă) şi chiar „ zăvoiul
decadent” (Vânt).
Sunt evidente motivele şi elementele de decor
simboliste (amurgul, toamna, solitudinea, beţia,
corbii; salonul, parcul, oraşul pustiu),
artificialitatea, sensibilitatea nevrotică („delir”,
„enervare”, „nervi”, multe poezii au cuvântul,
în titlu „nevroză” etc.). Muzica (fanfare,
caterincă, clavir) face paret şi ea din cadrul
obligatoriu. Bacovia foloseşte sinestezia,
evocare insitentă a câtorva culori (negru, alb,
galben, gri, violet), simbolurile obsedante, care
circulă de la o poezie la alta (plumbul, corbii,
ploaia, sicriul, amurgul etc.)
Tipic simbolistă e acuitatea senzorială, ca şi
descrierea unor imagini care reprezintă, de
fapt, o stare interioară. Latura exotică e însă
absentă în poezia de atmosferă şi nelinişte
existenţială a lui Bacovia, în care spaţiul e prin
definiţie închis.
 Prin simbolism , poezia românească ,,Prin simbolism poezia noastră
s-a înnoit artistic, şi-a îmbogăţit se modernizează, devine contemporană cu
considerabil mijloacele de expresie, peisajul liric occidental , capătă o altă
fizionomie.(…) simbolismul, în fundamentul său,
instrumentele prozodice și reprezintă mai presus de orice o poezie de
măiestria hermeneutică autohtonă, cunoaştere prin intermediul metaforei, al
lărgindu-şi astfel tematica îndeosebi simbolurilor si, mai ales, al emoţiilor subtile:
prin orientarea spre lumea olfactive si muzicale, ca şi instrumente genuine,
interioară, a trăirilor, dar și spre spontane, de intuire şi descifrare a esenţelor
universului”.
lumea exterioară, cea a orașului.
Bote Lidia