SIMBOLISMUL EUROPEAN

Simbolismul„A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem,
plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul;să sugerezi, iată visul nostru.”(Stephane
Mallarmé)Simbolismuleste un curent literar apărut în Franța, ca reacție împotriva parnasianismului, a
romantismuluiretoric și a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă. Din punct de
vederesocial-istoric, simbolismul apare ca produs și expresie a stării de spirit generate de
agravareacontradicțiilor societății capitalistede la sfârșitul secolului al XIX-lea.Numele curentuluia fost
dat de poetulJean Moreas, care în 1886, a publicat uncelebru articol-manifest, „Le symbolisme”, publicat
în suplimentul literar al ziarului Le Figaro.În același an, s-a constituit gruparea care s-a autointitulat
„simbolista”, în frunteacăreia s-a găsit poetulStephane Mallarmé. Tot atunci,René Ghilînființează
școala„simbolist armonista”, devenită apoi „filozofico-instrumentista”.Alți poeți de orientare
antiparnasiană îl considerau cap de școală pePaul Verlaire; eiși-au luat, în semn de sfidare,numele de
„decadenți”. Reprezentanți de frunte ai decadențilorsunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbiere, Jules
Laforgue. Acești poeți și mulți alții începuseră săscrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-
au încadrat. Astfel, elemente alecurentului simbolist au luat naștere nu în 1886, ci mult mai devreme,
cuprinzând pe toți poețiide orientare antiparnasiană, uniți în efortul de a descoperi esența
poeziei.Curentul parnasian, apărut la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XIXlea, ca reacție
împotriva romantismului, dusese versul laperfecțiune formală, dardeliricizasepoezia, golind-o de
emoție.Simbolismul restituie poeziei sensibilitatea și emoția, însă nu la modul direct (pecalea efuziunii
spontane, prin enunțuri de idei, descriere sau narațiune), ci recurgând laaluzie,la analogie, la sugestie,
utilizând un limbaj poetic inedit, comunicând îndeosebi senzații

neobișnuite, stări sufletești imprecise, vagi, vaporoase.Poezia simbolistă româneascăapare la sfârșitul

secolului al XIX-lea, perioadă măcinată deadâncicontradicții sociale. Pe fondul înapoierii industriale și al
unei agriculturi ce mai păstrarămășite feudale, contradicțiile dintre clase se ascut. Creația literară de la
sfârșitul secoluluitrecut și începutul secolului nostru exprimăo stare de spirit antiburgheză. Scriitorii
devin totmai sensibili la suferințele „dezmoștenitorilor”, ei dezvăluie exploatarea și asuprirea,comunică
exasperarea provocată de monotonia vieții provinciale din acea vreme.Ca și în Franța, simbolismul este și
la noiprodusul orașului, el se naște împotrivainflației de poezie minoră a epigonilor eminescieni și a
semănătorismului. „Simbolismulromânesc parcurge o etapa estetico-teoretică, începând din 1880,
prinAlexandruMacedonski, o perioada de căutări și experiențe (1892-1908), una de plenitudine (1908-
1914)și, în sfârșit, una de declin (1914-1920).” (Lidia Bote)Curentul a fost privit cu antipatie de
reprezentanții Junimii (Titu Maiorescu, I. L.Caragiale, Duiliu Zamfirescu), de scriitorii de
laContemporanul , coalizați împotrivaliteraturiidecadente,eliminând-o din câmpul artei și a luptat
(simbolismul românesc depână la 1900) cu orientările promovate de direcția tradiționalistă
(semănătorism șipoporanism).Etapa de strălucire maximă se desfășoară la începutul secolului al XX-lea,
până larăzboi (1900 – 1915 / 1916). Revista Literatorulși gruparea din jurul său primesc un realsprijin de
la revistaVieața nouă,condusă de Ovid Densuseanu (1905 - 1925), devenită otribună a simbolismului.
Acum poezia româneascăurmează drumul liricii moderne.Alexandru Macedonski se leapădă de
romantismul tinereții, urmându-i Ștefan Petică,Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, George Bacovia.După
1915 – 1916, simbolismul românesc trece pe plan secund, devenind actualealte orientări novatoare. Se
prelungește, însă, exagerat până în 1940, când simbolismuleuropean intrase deja în istorie.Unii poeți au
trecut, inițial, printr-o etapă simbolistă, dar au evoluat spre unmodernism de sinteză (Tudor Arghezi),
spre tradiționalism (Ion Pillat), spreexpresionism (Adrian Maniu) sau spre mișcarea de avangardă (Ion
Vinea, B.Fundoianu).Poezia româneasca premergătoare simbolismuluinu-si pierde lirismul așa cum s-
aîntâmplat cu poeziaparnasiană franceză, ci, dimpotrivă, ea s-a înviorat sub pana lui M.Eminescu, Al.
Macedonski și G. Coșbuc. Mihai Eminescu a însemnat, istoricește, pentru poezia româneasca ceea ce a
însemnat Baudelaire pentru poezia franceză.Mihai Eminescu,deșiformat la școala romantică germană,
vine în poezie cu o muzică apropiată de ceasimbolistă. Faptul e de înțeles, dat fiind că unul din izvoarele
simbolismului a fost tocmai

romantismul german.Curentul simbolist românesc este eterogen, de aceea sunt mulțireprezentanți,

Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, George Bacovia, D. Iacobescu, N. Davidescu, Elena Farago,
Horia Furtună. Ceea ce au comun este efortul de a lărgi tematica poeziei prin exploatareauniversului
urban și de a înnoi expresia lirică.Acest curent esteprimul în literatura română care, prin intermediul lui
Alexandru Macedonski și aldiscipolilor săi, s-a dezvoltatsincroncu cel european. Interesul intelectualilor
românipentru spațiul literar francez a făcut posibilă această evoluție.Ideologia și estetica
simbolismuluiAvând multe asemănări cu simbolismul francez, simbolismul românesc nu este osimpla
varianta a lui. El a apărut și s-a dezvoltat în cu totul alte condiții social-istorice și, maiales, în cu totul alt
context literar . Nu a avut un caracter antiparnasian, ci și-a asimilatparnasianismul.În creația poeților
simboliști români, se întâlnește tentația pentru investigareaunor zonetematicenoi:orașul tentacular,
nevrozele, melancoliile autumnale, nostalgiadepărtării, singurătatea, evadarea, drama omului modern
apăsat de spleen, obsedat deideea morții, a bolii; preferința pentru imagini vagi, fără contur, pentru
clarobscur,obsesia culorilor – albul, violetul, negru și ainstrumentelorale căror sunete sugereazăstări
sufletești – clavirul, pianul, vioara;căutarea valențelor muzicale ale cuvântului – cadența, aliterația,
asonanța, refrenul (Paul Verlaine , De la musique avant toute chose – Muzica înainte de
toate.),repetițiaobsedantă, laitmotivul, ritmul lăuntric; preocupareapentru corespondențe; descătușarea
fanteziei poetice în utilizarea simbolului, asinesteziei; dorința de a experimenta noi tipare în prozodie. Ei
refuză contemplarea pursentimentală a naturii, logicul, explicitul, raționalul în
favoareasugestiei.Atitudinea comună a simboliștilor de pretutindeni este respingereamediocrității,a
platitudinii unei societăți stăpânite devalori materiale, iar, între societate și scriitorulnonconformist, se
deschide un abis. Pentru a atinge esența lucrurilor și adâncurilesubconștientului, ei au recurs la analogie
și corespondențe, la puterea de sugestie amuzicii și a simbolului, poezia devenind o incantație fluidă.La
baza tehnicii simboliste stăsugestia, simbolul,corespondența(afinități invizibiledintre diferitele părți ale
universului, poet-lume), clarobscurul,spleenul,starea deinefabil,simbolul(este o imagineconcretă,cu
semnificații proprii pentru orealitateascunsă, abstractă) se realizează prinsugestie(exprimă legăturile /
corespondențeleascunse dintre lucruri, se opune enunțului explicit, logic alcătuit; creează
conexiuni,ambiguități, mizează pe lecturi multiple, necesită colaborarea cititorului), de aceeaBaudelaire
numea poezia„o specie de vrăjitorie evocatoare.”Poeții simboliști nu descriu, nunarează, nu relatează. Ei
resping anecdota, fabula, reportajul. Dimitrie Anghel nu descrie

florile, ci comunică senzații (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufletești.Ion Minulescu
descrie corăbii mari, insule, faruri spre a-și exprima aluziv, pe cale desugestie, dorul de călătorii, tentația
depărtărilor.Există corespondențe între senzații, între elemente ascunse ale universului, întresunet și
culoare. În poezie, descoperireacorespondențeloraparține lui Charles Baudelaire( Les Correspondances,
Les fleurs du mal ).Poezia are ca punct de plecare credința că există o unitate a lumii în temeiul
căreiasenzațiile de ordin diferit comunica între ele. Taina aceasta adâncă nu se oferă ochiului comun,care
observă numai exterior lumea, ci aceluia înzestrat cu facultăți superioare, artistului.Rimbaud vorbește
despre ideea unor corespondențeîntre culoare și sunet: A-negru, E-alb, I-roșu, U-verde, O-albastru. Este
vorba desinestezie(mijloc prin care sunt puse în relație deechivalență realități receptate desimțiri
diferite, corespondențesenzoriale, cale de acces launitatea misterioasă a lumii).Simboliștii au pledat
pentrumuzică, Macedonski „arta versurilor este arta muzicii”.Cuvintele dobândesc nuanțe subtile, ele
devin muzică.Prozodiaaduce în prim-plan versul liber, însă nu toți poeții simboliști au renunțat
laversificația clasică (Mallarme, Verlaine, Rimbaud).Versul liber/strofa asimetrică producefecte muzicale
interioare, deosebite. Alexandru Macedonski , teoretician al simbolismului, deschide, prinrevista
Literatorul,1880, calea noii orientări artistice. Teoretizând simbolismul, el adovedit, totodată, gust și
simpatii pentru mai toate celelalte curente literare cu caracternovator.Un alt teoretician și susținător al
simbolismului este Ovid Densusianu (întemeietorulrevisteiVieața nouă,1905-1925). El pretinde o
literatură nouă, afirmând că specificul naționalnu este un monopol al sămănătoriștilor, ci apare în orice
operă scrisă de români; el nu segăsește numai la țară, este prezent și în mediul urban, pretutindeni în
spațiul românesc.Poeții simboliștirecurg lapoziția de damnat, destăinuie starea de „splin”, desolitudine,
„nevroze”, susținute de o întreaga recuzită caracteristică simbolismului, carevoalează suportul imediat al
acestor stări, izvorâte din neacceptarea lumii date. Conflictul cusocietatea poate exista în stare latentă și
atunci poetul este insinuant sau el se manifestă fățiș,efectul artistic fiind ieșirea din simbolism, totală sau
parțială. În majoritatea cazurilor,seautoînfățișează ca suflete obosite, deprimate.