Paul Verlaine

(1844 –1896)
Charles Baudelaire
(1821 – 1867)
Arthur Rimbaud
(1854-1891)
Stéphane Mallarmé
(1842-1898)
 Simbolismul european

Istoricul simbolismului
 Simbolismul este un curent literar aparut in Franta la sfarsitul secolului al XIX-
lea, ca reactie impotriva romantismului (orientare ideologica, artistica si literara
manifestata in prima jumatate a sec. al XIX-lea in spatiul european, caracterizata prin:
afirmarea individualitatii si a spontaneitatii, primatul sentimentului si al fanteziei
creatoare, expansiunea eului individual, evadarea din realitate in fantezie, respingerea
regulilor impuse de clasicism) si parnasianismului,curent literar aparut in Franta in a
doua jumatate a sec. al XIX-lea ca o reactie impotriva romantismului. In esenta
parnasianismul cultiva o poezie rece, impersonala, eliberata de afectivitate. Termenul
de „simbolism”provine din cuvântul grecesc „symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră
franceză.Simbolul este un substituent,el înlocuieşte expresia directă,vorbirea
noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O dată cu evoluţia
limbajului,simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile
culturii,iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice. Simbolismul a
fost mai intai o miscare literara, apoi artistica, care a reunit un numar mare de scriitori
si artisti din intreaga lume, in baza unui program estetic bine conturat. Gratie
caracterului sau cosmopolit, simbolismul, francez la origine, avea sa cucereasca toata
Europa si America, cea spaniola si cea anglo-saxona. Aceasta miscare a fost de esenta
si de expresie franceza, dar la ea au participat chiar de la inceput straini: greci ca Jean
Moréas, pseudonimul lui Papadiamantopulos, flamanzi, anglo-saxoni, evrei, spanioli
si multi altii printre care trebuie citata opera realizata si in limba franceza a italianului
Gabriele D’Annunzio, a englezului Oscar Wilde si a romanului Alexandru
Macedonski (colaborator la una din primele reviste ale curentului, La Wallonie).
Numele curentului a fost dat de Jean Moréas in articolul manifest intitulat ,,Le
symbolisme” (18 sept. 1886), publicat in suplimentul literar al ziarului Le Figaro; el
propune numele curentului simbolist (din gr. symbolon, semn). Acelasi Jean Moréas
va intemeia impreuna cu Gustave Kahn revista Le Symboliste. Numele propus de
Moréas se va impune in fata denumirii orientarii moderniste lansate de gruparea lui
Paul Verlaine, decadentii, si de revista Le Décadent, aparuta tot in 1886.
René Ghil publica un Tratat al verbului care sistematizeaza fenomenul sinesteziei
(auditia colorata, teoria instrumentatiei verbale), tratat important si prin prefata
semnata de Mallarmé.
,,Sefii” recunoscuti ai scolii simboliste sunt Verlaine si Mallarmé.
Inainte de a fi definita aceasta noua orientare, cu 29 de ani, mai exact in 1857, cand in
poezia europeana se prelungea romantismul, Charles Baudelaire publica volumul de
poezii Les Fleurs du Mal (Florile raului), ce continea deja elementele unei noi
sensibilitati si anunta, deci, revolutia poetica moderna. Asadar, Charles Baudelaire se
situeaza la raspantia dintre romantism si simbolism, iar simbolistii si-l revendica drept
precursor, biografia si opera lui intruchipand perfect mitul poetului blestemat (viata de
boem a lui C. B. ilustreaza revolta impotriva societatii si revansa artistului, constient
de propria superioritate fata de spiritul burghez): ,,Poetul e asemeni cu printul vastei
zări/ Ce-si râde de sageată si prin furtuni alearga;/ Jos pe pamant si printre
batjocuri si ocari/ Aripile-i imense l-impiedica sa mearga.” (Albatrosul, C.
Baudelaire).

Ideologia si estetica simbolista

Poezia simbolista este una exclusiv a sensibilitatii pure. Ea nu comunica, ci se

comunica. Obiectul poeziei simboliste il constituie starile sufletesti nelamurite, fluide,
vagi, muzicale, care sunt transmise recurgand la analogie, la sugestie, utilizand un
limbaj poetic inedit. Simbolismul respinge conceptul de mimesis, de imitatie. Ca
obiect al artei este proclamat domeniul impalpabilului si al imaginarului,
subconstientul; inclinatia catre stari sufletesti nedefinite, are ca reprezentari: nelinistea,
nevroza, plictisul, spleenul, oboseala, angoasa, disperarea, amaraciunea, macabrul,
exotismul. Atitudinea comuna simbolistilor de pretutindeni este respingerea
mediocritatii, a platitudinii unei societati stapanite de valorile materiale.
Simbolistii au recurs la analogie si corespondente, la puterea de sugestie a muzicii si a
simbolului. Poezia simbolista va deveni fluida, incantatorie. Simbolismul reprezintă o
reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă.Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile
anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce
le putea oferi mediul ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou în domeniul
filozofiei,al picturii,al muzicii,al ştiinţelor şi al artelor în general.Sunt preţuiţi în
special Vilon ,Racine, Chateaubriand,Nerval,Lamartine.Simbolişti preiau idei
filozofice din Fichte,Hegel, Schelling,Schopenhauer,sunt atraşi de poezia lui Novalis,a
lui Poe şi Whitman,de arta orientală.

Trasaturile esteticii simboliste:

Simbolul
Se considera ca elementul esential al poeticii simboliste il reprezinta utilizarea
simbolului, termen care da si numele curentului. Simbolul este un substituent, un
procedeu artistic care, in baza unor corespondente sau legaturi, inlocuieste si
reprezinta altceva decat elementul concret-real exprimat la prima vedere, este o
imagine concreta, avand o semnificatie proprie, pentru o realitate ascunsa, abstracta.
Acest procedeu artistic a existat in toate epocile, dar simbolismul se diferentiaza de
alte curente atat prin faptul ca da imaginilor poetice functie implicit, si nu explicit
simbolica, cat si prin faptul ca are multiple semnificatii in contextul poetic.
,,Natura e un templu ai carui stalpi traiesc
Si scot adesea tulburi cuvinte, c-ntr-o ceata;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viata
Si toate-l cerceteaza c-un ochi prietenesc.” (C. Baudelaire, Corespunderi)

Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire numea poezia „o

specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte
mare.Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea
poemului”şi adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii simbolişti nu
descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping anacdotica ,fabula,reportajul. Tehnica
sugestiei conduce spre o zona a vagului, a ambiguitatii, prin care se creeaza
posibilitatea conexiunilor, a unor lecturi multiple ale textului.
Poetii simbolisti nu descriu, ci comunica senzatii corespunzatoare unor stari
sufletesti. De exemplu, poezia despre corabii, mari, insule, faruri exprima aluziv, pe
calea sugestiei, tentatia departarii si dorinta de evaziune: ,,Vreau muzicii intaietate!/
Astfel, Imparele prefer,/ Mai vagi, mai libere-n eter,/ Fiind in tot, plutind pe toate. //
Alege vorbele ce-ti vin/ Sa para scoase din confuzii:/ Ah, cantecele, gri iluzii/ De
Tulbure in Cristalin. // Sunt ochi splendizi de dupa voaluri,/ Zi ezitand in amiezi,/
Ori astrii-n azurii gramezi/ Pe dulci, tomnatice fundaluri. // Nuanta eu ravnesc s-o

caut,/ Nuanta, nicidecum Culoare,/ Nuanta doar-ingemanare,/ De vis cu vis, de

corn cu flaut!...”
(Paul Verlaine, Arta poetica)

Corespondentele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea

 fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul
poetului(universul mic şi lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin
simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce există,pe baza unor afinităţi secrete,între părţile
componente ale totului cosmic,în categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre
senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite
Principiul corespondenţelor audio-vizuale este cunoscut din secolul al XVII-lea. Mai
târzi,Voltaire
va descoperi analogii între tonurile muzicale şi cele ale culorilor. Liszt şi Berlioz au
sesizat şi ei legături între sunet şi culoare.Fizicianul german Hermann von
Helmholtz(1821-1894)a dovedit ştiinţific existenţa unor relaţii între senzaţiile vizuale
şi cele auditive.Există deci,obiectiv,corespondenţe între senzaţii, între elemente
ascunse ale universului,între sunet şi culoare.Această descoperire a fost formulată în
epoca simbolistă şi ea s-a numit „audiţie colorată „ În poezie,descoperirea
corespondenţelor aparţine lui Baudelaire (Correspondances-Les fleurs du
mal).Poezia are ca punct de plecare credinţa că există o unitate a lumii în temeiul
căreia senzaţiile de ordin diferit comunică între ele:”Parfum,culoare,sunet se-ngână şi-
şi răspund”.Taina aceasta adâncă nu se oferă ochiului comun,care observă numai
exterior lumea,ci aceluia înzestrat cu facultăţi superioare,al artistului.Poetul devine
demiurgul care creează lumea din cuvinte menite să sugereze idei
fundamentale,principii metafizice(Mallarme).Rimbaud,în poemul „Vocale”,dezvoltă
ideea unor corespondenţe între culoare şi sunet:A-negru, E-alb,I-roşu,U-verde,O-
albastru.Este ceea ce se cheamă sinestezie(mijloc prin care sunt puse în relaţie de
echivalenţă realităţi receptate de simţiri diferite;transferul elementelor,specific
sinesteziei,este metaforic).Pentru Ghil,dimpotrivă,I este albastru, O-roşu.În
concluzie,la baza simbolismului stă această osmoză dintre poet şi lumea din jur,dar nu
în sensul căutărilor de analogii uşor de stabilit între starea de spirit şi natură,ca în
poezia populară sau la romantici,ci în sensul că simboliştii văd în sufletul individual
chintesenţa vieţii cosmice, a palpitului vital existent în întreaga natură.

Sinestezia reprezinta o asociere spontana intre senzatii de natura diferita, care se

sugereaza reciproc. Ea are, pentru simbolisti, valoarea unei cai de acces la unitatea
misterioasa a lumii. Este prezenta in celebrul vers ,,Parfum, culoare, sunet se-ngana
si-si raspund” (Corespunderi de C. Baudelaire), in poezia Vocale de Arthur Rimbaud:
,,…A, brau catifelat de muste-n roiuri, brun/ Ce zumzaie pe cate vreo proaspata
duhoare //…I, purpuri, sange ftizic, superbe guri razand/ De furii, de betie sau de
cainti patrunse. // U, ciclica vibratie a marilor verzui. // …O, trambita veciei, stridente
si infrangeri…”.

Muzica Simboliştii vor plasa în lumea de obiecte şi fenomene starea de inefabil,de

taină,care nu poate fi descrisă şi expusă,ci numai sugerată,astfel arta simbolistă se
apropie atât de mult de muzică.Au pledat pentru muzică Verlaine-„muzica înainte de
toate”,Mallarme-face distincţie între valoarea muzicală şi cea noţional-poetică a
cuvintelor,Macedonski,pentru care „arta versurilor este arta muzicii”. Muzicalitatea,
inteleasa ca senzatie interioara, poate fi exprimata prin armonii verbale, pauze,
asonante, aliteratii, refren si laitmotiv, prin repetitia obsedanta a unor cuvinte, a
anumitor vocale. Pentru crearea sugestiei si exprimarea nestingherita de rigorile
versului clasic a miscarilor intime ale sentimentului poetic (muzica interioara),
simbolistii cultiva poemul in proza sau realizeaza inovatii prozodice, explorand noi
forme: strofa asimetrica, versul liber, ritmurile variabile, care ar corespunde muzicii
interioare. ,,Spun: o floare, si din uitarea in care vocea mea scufunda orice contur,
altceva, deci, decat petalele stiute, muzical se inalta ideea insasi si suava, floarea
care lipseste din orice buchet.” (S.
Mallarmé)

Prozodia .Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie

introducerea în poezie a versului liber,însă nu toţi poeţii simbolişti au renunţat la
versificaţia clasică(Mallarme,Verlaine,Rimbaud).În Franţa versul liber a fost introdus
de Gustave Kahn.Rene Ghil utilizează şi el versul liber,încercând să substituie sensul
noţional al cuvintelor expresivitatea lor muzicală.Versul clasic apare multor poeţi
simbolişti ca insuficient,rima este considerată ca o simplă convenţie,de aceea,ei ajung
la concluzia că sfoara asimetrică,cu versificaţie liberă,în ritm variabil,corespunde
muzicii interioare.Versul liber produce efecte muzicale deosebite. Poeţii simbolişti
au dat importanţă problemelor de formă,ritm,creând cele mai savante armonii
verbale,pauze,asonanţe şi refrenuri.La unii se ajunge la un joc gratuit,de pură
virtuozitate,degenerând în formalism,manierism. muzica este ridicata la rang de
categorie poetica fundamentala, datorita posibilitatilor ei de sugestie absoluta:
,,Muzica inainte de toate.[…] Muzica mereu si totdeauna…” (P. Verlaine)
,,Poezia nu e decat muzica prin excelenta” (S. Mallarmé)

Teme si motive simboliste:

În diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprimă,în ultima analiză,o atitudine
noncoformistă,de inaderenţă la o lume prozoică, mercantilă,filistinizată.Poeţii
simbolişti recurg la proza de damant,destănuie starea de „spleen”,de
solitudine,”nevroze”susţinute de o întreagă recuzită caracteristică simbolismului,care
voalează suportul imediat al acestor stări,izvorâte din neacceptarea lumii
date.Atitudinea faţă de societate rezultă din felul în care se reflectă în versuri-indirect-
condiţia poetului şi a poeziei.Conflictul cu societatea poete exista în stare latentă,şi
atunci poetul este insinuant,sau el se manifestă făţiş,efectul artistic fiind ieşirea din
simbolism:totală sau parţială.În majoritatea cazurilor se autoînfăţişează ca suflete
obosite,deprimate.
În literatura universală,spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru întâia dată de
Baudelaire. Simbolismul cultivă un rafinament al senzaţiilor şi al emoţiilor,obţinut prin
poetizarea vieţii urbane sau transfigurarea unor tărâmuri exotice,necunoscute.Starea
este de reverie,poeţii simbolişti sunt atraşi,în evadările lor,de mister,de dorinţa de a se
elibera din mediul închis,apăsător.

• Evadările, tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase,

într-o imagistică imprecisă,costituie o adevărată categorie tematică în simbolism.
Natura : Spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este subiect,ci stare
sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau decor. Astfel, parcul, grădina,
statuile,orizonturile marine sunt prezentate static.În jurul obiectelor plutesc muzica
şi parfumul,în spaţii nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun să
dezvăluie „corespondenţele”din natură.Simboliştii cântă amurgurile subordonate
stărilor afective. Culorile dominante sunt cenuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei;
roşul,violetul, galbenul,expresii ale stărilor anxioase. Iubirea : Simboliştii nu
încadrează tematica iubirii în contextul naturii.Cele două elemente nu formează,ca
la romantici,un tot.Poeţii vor găsi însă corespondenţe în comunicarea
sentimentelor.Ei vor exprima uneori şi direct sentimentul,implicând trăiri
 intense,manifestate prin reacţii vitaliste sau maladive. Predilecţia pentru parfumuri
şi muzică este de ordin vital .

Instrumentele muzicale. Simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente

muzicale,realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical:vioara,violina
exprimă emoţii grave;clavirul-tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;;fluierul este
funebru;fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia constituie motive uneori
exterioare,decorative,alteori vor intra în substanţă şi în atmosfera generală a poeziei.

Charles Baudelaire
• Ilustru poet francez,considerat (cu volumul de versuri „Florile răului”,
întemeietorul poeziei moderne.Opera sa mai cuprinde „Spleenurile Parisului”,
„Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi estetice” (critica de artă). Charles
Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se desparte de romantism,
alegând definitv calea modernismului.Simboliştii şi-l revendică drept precursor,
biografia şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului blestemat”.Viaţa de boem
a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva societăţii şi revanşa artistului, conştient
de propria superioritate faţă de spiritul burghez. Baudelaire încalcă flagrant
principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea părţii ascunse a
lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor
universului.În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”.
• Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar coordonatele
fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul.Imagini ale
vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează
stari de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd.
• „În vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale erau încete, rare,
sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia
meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea de
bun-gust.Despre Baudelaire se poate că era un dandy rătăcit în mijlocul
boemei…”(Teophile Gautier)
• „Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul
somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii,al regretului şi al remuşcării,
al frumosului, al numărului…Acum mă simt tot timpul ameţit”(Charles Baudelaire)
• În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură fundamentală
a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi claritatea conştiinţei sale artistice. El
întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic
stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste concepţii au avut mai
multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.
•

Stephane Mallarme
• Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru Baudelaire, „Florile
răului” împlinesc o funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte linia de
continuitate, ştiind că poezia nouă trebuie să continuie revoluţia începută de
Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai
exact, o limbă numai şi numai a poeziei.
• Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în 1866, din care iese
mărturisind că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul.Aşadar, Neantul nu este
capăt, ci punct de plecare. Ca şi Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul
transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală. Imaginile recurente în
imaginarul poetic mallarmmean(evantaiul, pasărea, oglinda, lebăda) nu sunt
„zugrăvite” sau „descrise” în manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii,
simboluri.
• În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului, proces pe care
Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca să obţină efectele aluzive şi
sugestive, poetul işi ia libertatea dislocării sintaxei consacrate de uzul limbii.De aici
provine impresia de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are obişnuinta
liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este dominată de
incertitudine şi ambiguitate.
• Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”, „După-amiaza
unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”.
• „Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda regulat cu Parisul.A
publicat în „Parnas”, versuri de o noutate care a scandalizat jurnalele.Nu s-a
sinchisit de nimic, pentru a fi pe placul delicaţilor, căci era cel mai greu de
mulţumit dintre toţi delicaţii.Rău primit de critică, acest rar poet va supravieţui
atâta timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre uriaşele sale
eforturi.”(Paul Verlaine).

Paul Verlaine
• Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de muzicalitatea
cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă.Este autorul unor volume de versuri
ca: „Poeme saturniene”, „Serbările galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi
odinioară”, „Înţelepciune”.
• Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză profundă prin care
trece Franţa:războaiele franco-germane si Comuna din Paris.Agravarea crizei face
imposibilă orice fel de compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul
nu le puteau oferi în poezie, realismul şi naturalismul-în proză.
• Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul generaţiei sale:
concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie textul în mediul boem al
cafenelelor literare unde se întâlneau frecvent artiştii, formulând astfel noua poetică
simbolistă.Verlaine va intra în legenda literară care însoţeşte mişcarea simbolist, iar
secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru construirea identităţii
simbolismului.
• „Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat de ambiţiile
estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin alchimist( ca de pildă
Mallarmé), mai puţin vizionar şi profet (ca Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la
perfecţiune lirismul intim şi sentimentul…” (Marcel Raymond)

Arthur Rimbaud

• Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrazneaţă tentativă de schimbare a lumii prin
poezie.El vede esenţa prometeică a poetului „tâlhar care fură focul” şi îi atribuie
acestuia un rost suprem să pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele
mai adânci ale necunoscutului.
• În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de pitagorism şi de orfism,
se îndreaptă spre filozofiile orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie
şi Cabală, se lasă atras de filozofia ocultă şi de scrierile ezoterice.Are convingerea
că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri supranaturale.
 • Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor simţurilor”,
poetul pătrunde în irealitatea care îi provoacă stări stranii, viziuni, care îl duc în
pragul nebuniei şi al morţii.Renunţarea la poezie se poate explica şi ca un gest de
autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea exaltări şi
halucinaţii.
• Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi plin de
evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează sfârşitul poeziei
tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat.
• Arthur Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu este altul),
tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul propriu, meandrele
interioare.Titlurile ciclurilor de poezii indică limpede vizionarismul rimbaldian:
„Corabia beată”, „Un anotimp în Infern”, „Iluminări”.
• „Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât propria-i prezenţă,
ţâşnind de unul singur pentru a se stinge apoi.Apariţia acestui trecător colosal n-a
fost pregătită de nici o împrejurare literară.”(Stéphane Mallarmé)

Impresionismul

Impresionismul este o mişcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu şi

în muzică, mai ales în Franţa , şi care marchează desprinderea artei moderne de
academismul tradiţional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între
1867 şi 1886 , caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o
scenă sau de un obiect, asupra mobilităţii fenomenelor, mai mult decât asupra
aspectului stabil şi conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber şi folosind o
cromatică pură şi tuşeuri fine de penel pentru a simula lumina reală

Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velasquez şi Francisco

Goya , pictura engleză cu William Turner şi John Constable, precum şi francezii
Courbet, Ingres şi reprezentanţii Şcolii de la Barbizon

În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un

scandal enorm, reprezentând-o pe zeiţa Venus în chip de curtezană. Nu se vorbeşte
încă de impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei
mişcări, care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje. Respinse de juriul
Salonului Oficial, Manet îşi va expune picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur
l'herbe, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alţii în "Salonul refuzaţilor" (Le
Salon des Refusés), spre stupefacţia publicului conservator şi entuziasmul tinerilor pictori,
care se vedeau confruntaţi cu problemele ce-i frământau.

Salonul din [1866] acceptă lucrările unora din pictorii aparţinând noii orientări, ca
Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro, respinge
însă pe Cézanne, Renoir şi din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacţia scriitorului Émile
Zola într-o diatribă violentă la adresa oficialRăzboiul franco-german din 1870 îi risipeşte,
Cézanne se retrage în provincie, Pissarro, Monet şi Sisley se duc la Londra, ceea ce va
marca o etapă importantă în dezvoltarea impresionismului, descoperind acolo pictura lui
William Turner, care va exercita o puternică influenţă asupra picturii lor ulterioare.

În anul 1874, din nou reuniţi sub numele Société anonyme des peintres, des sculpteurs et
des graveurs ("Societatea anonimă a pictorilor, sculptorilor şi graficienilor"), compusă din
Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne şi Berthe Morisot, organizează o
expoziţie colectivă în saloanele fotografului Felix Nadar. Monet adusese, printre altele, o
pictură reprezentând un peisaj marin din Le Havre. Întrebat asupra titlului tabloului pentru
alcătuirea catalogului, răspunse: "Mettez, Impression: Soleil levant" ("Puneţi, Impresie:
Răsărit de soare”)

Impresionismul a fost punctul de plecare pentru Georges Seurat şi Paul Signac, maeştri ai
neoimpresionismului, pentru Paul Gauguin, Henri de Toulouse-Lautrec, Vincent van
Gogh şi pentru mulţi alţi "postimpresionişti" din Franţa şi alte ţări.

În Germania, reprezentanţi ai impresionismului au fost Lovis Corinth şi Max Liebermann,

în Italia, Giorgio Boldoni, Simone Lega şi alţii, grupaţi sub denumirea Macchiaioli
("Măzgălitorii" !), în Danemarca, Peter Krojer, în Suedia , Anders Zorn.