Sunteți pe pagina 1din 16

Caracterizarea Cezarei din nuvela Cezara de M.

Eminescu
iunie 30, 2011Scrie un comentariuMergi la comentarii.
Femeia este fiina cea mai complex in faa brbatului i cel mai greu de ineles, deoarece, de multe ori in faa brbatului,
ea dorete s par aspr, cu un caracter ferm, ins in realitate ea este cea mai ginga i sensibil floare dintre toate florile
ce au existat vreodat sau, uneori poate fi invers: dulce in aparent i rece in realitate, exact ca menta. Ins oricum ar fi
ea, femeia este cea care face lumea fiindc intreaga societate i intregul univers a atirnat i va continua s atrne de genele
femeii, cci, dup cum spune Jouy, acolo unde pentru brbai e u n zid de aram, pentru femei nu e adesea dect o pnz
de pianjen. Eu sunt de acord cu aceast afirmaie deoarece frumuseea i inteligena ei arma principal a femeii
topes inimi de ghea i deschid ui de fier.

Astfel, personajul nostru feminin Cezara din nuvela cu acelai nume a lui Eminescu face parte din categoria femeilor care
topesc ninimi de ghea. Ea este personajul prinicpal, la fel ca i iubitul ei, Ieronim. Cezara ne apare ca o contes
frumoas. Prin trsturile ei fizice o putem defini ca personaj romantic: Dar ce frumoas, ce plin, ce amabil era! Fa
ei era de-o albea chihlimbarie intunecat numai de-o viorie umbr, transpariiunea acelui fin sistem venos ce
concentreaz idealele artei in boltit frunte i-n acei ochi de-un albastru intuneric care sclipesc in umbra genele lungi i
devin prin asta mai dulci, mai intunecoi, mai demonici. Prul ei blond pare-o brum aurit, gura dulce, cu buza de
desupt puin mai plin, prea c cere srutri, nasul fin i brbia rotund i dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Att
de obil, att d efrumoas, capul ei se ridica c-un fel de copilroas mndrie, astfel cum i-l ridic caii de ras arab, -
atunci gtul nalt lua acea energie marmoree i doritoare totodat ca gtul lui Antinuous. i aici, observm in opera lui
Eminescu, chipul angelic i perfect al femeii.

Pe lng faptul c era de o frumusee dumnezeiasc, ea mai era curioas i neastimprat. Astfel, dup ce l-a vzut pe
tinrul clugr Ieronim care in viziunea ei pare un demon frumos, serios, nepstor, s-a dus s cotrobiasc prin
odaia pictorului Francesco in sperana c va gsi ceva. Dar, in scurt timp, Francesco i Ieronim se intorseser in odaie i,
ca s nu fie vzut, Cezara se ascunse dup patul artistului i nu se mica din loc tcea ca petele, iar atunci cind
vzuse acel model frumos, snii ei crescuse intr-atita de btile inimii, inct srise un bumb de la pieptnaul cam
ingust de catifea neagr //. Ea-i dezbumb pieptarul, snii ei albi ca zpada se eliberar din inchisoarea lor de catifea.
In aceste clipe ea tria nite stri de agitaie, dup care se liniti puin: i o duioie dulce i linitit i umplu sufletul Ea
nu mai era aceeai. Din tremurtoare deveni lin acuma-l iubea. // i venea s pling acum buzele ei se descletar
c-o dulce expresie de durere i de umor. Simea c plinge fr s vreie.

Prin elementele de autocaracterizare ea ii cere iertare pentru dragostea ce o poart in suflet. Dar de ce? Atunci cind te
indrgosteti de cineva, te indrgosteti fr s vrei i fr ca s-i dai seama la inceput. Inima se indrgostete de cel pe
care il alege ea, dar nu de cel pe care raiunea il vrea. Iar odat ce inima i-a fcut alegerea, atunci raiunea cedeaz inimii
fiind nevoit s accepte alegerea ei. i astfel, pentru a obine dragostea celui pe care Cezara il iubete, e gata de orice,
chiar i s se umileasc in faa lui: Iart dac-o femeie ii spune c te iubete. O femeie frumoas i tinr, cci tiu c snt
frumoas Ah! Cum a topi gheaa ochilor ti cu gura mea iubite! // cind te iubesc, cind a primi s fiu servitoarea ta,
numai s m suferi intr-un col al casei in care vei locui tu, s suferi ca s srut perina pe care va dormi capul tu. Vezi tu
ce copil supus, umilit, este amorul? // a fi un miel, c n-a vorbi un cuvnt, c a tcea privindu-te, dac m-ai iubi i tu
pe mine.

Dar Ieronim nu voi s-i inspire sperane dearte, cu toate c cu ct o privea mai mult, cu att o gsea mai frumoas.
Pentru el, ea este scump, ins nu o iubeti in felul cum i-ar dori el insui deoarece Ieronim nu cunoscuse acest profund
sentiment. La momentul dat el are pentru ea doar simpatie i i cere timp pentru ca aceasta s se transforme in iubire. In
viziunea lui Cezara este o copil namorat de el, pe care n-o iubete. A vzut-o roie, sfioas, turburat m-a rugat
s-i sufr iubirea nu-i pot descrie expresia de nevinovie, candoare i amor din faa ei dar am schiat-o. n acest
mod, Ieronim incearc s se conving pe sine insui (sau s se impun) s cread c n-o iubete, dar nu-i reuete acest
lucru pentru c mai apoi el singur se contrazice: e chiar frumoas s spun dreptul. Brbia se rotunjete ca un mr
galven guria cteodat parc-i o cirea i ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei imi atinge genele i
m-nfioar pin-in tlpi. // s fiu drept ce tie ea c m chinuie. Dup ce accept in suflet c o ibuete, chipul Cezarei
se schimb in viziunea lui in raprot cu strile sufleteti trite de el: faa ei nu mai era tras, ci se rotunjea vdit, snii ei
erau mai plini, numai roaa din obraz dispruse, fcnd loc unei palori care-i da un aer de nespus blndee. Ochii nu
mai aveau acea slabtic i noptoas strlucire in adincimea crora fulgera intunecosul amor i intuneacoasa dorin,
ci, limpezii, nespus de adnci, te-ai fi uitat zile intregi in ei. Linite i o melancolic pace era in adincimea lor i in acea
fa atit de plalid, plin dar trist, suridea suferitor oarecum gura de purpur o raz a Ierihonului a crei frumusee
nu se trece. S-apropia incet, asemenea unei lunatice, ca-n somn. i atunci, el recunoate c o ibuete, definind i
trsturile ei morale: Acum eti in capul meu, inger, frumoas cum nu te-am vzut niciodat dulce Nu tii tu c eu
te iubesc? Trandafirii infloresc pe faa ta. Tu, regin a sfuletelor, nu eti curat ca izvorul? Mldioas ca chiparosul?
Dulce ca filomela? Tnr ca luna plin, copilroas ca luna plin, compilroas ca un canar, iubit ca o Dumnezeire?.

Dup ce i-a pierdut iubirea, a plecat la mnstire unde s-a regsit pe sine insi i in zilele calde ea se dezbraca i,
lsndu-i hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, artare de zpad in care tinra delicatee, dulcea
moliciunea a copilriei era intrunit cu frumuseea mobil, coapt, suav, pronunat a femeii. Prin transparena
general a unei pielie calde, netede care lsa urme dac-o atingeai, se vedeau parc vinele roii. Aceast nuditate
descoperit de Cezara este o stare ambigu, de via pleanar i de moarte simbolic. Astfel, ea a depit condiia uman
ptrunznd intr-o zon sacr, adic real, spre deosebire de spaiul inconjurtor profan, mcinat de venica devenire
i surpat de iluzii dureroi zdrnicii.

Un alt ciclu al eronului simbolic transform ins, notul ei intr-o cuplare cu Oceanul (masculin), Eminescu inchipuind o
ap bivalent, inzestrat cu magnetismul dorinei: cnd piciorul ei atingea marea, cnd simte apele muindu-i corpul,
sursul su devine iar nervos i slbatec, cu toat copilria ei; in lupt cu oceanul btrin ea se simte rentinerind, ea
suride cu gura incletat de energie i se las mbririi zgomotoase a oceanului, tind din cnd in cnd cu braele albe
undele albastre notnd cnd pe-o coast, cnd pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.

Astfel, femeia cu frumuseea ei a reuit s topeasc inima de ghea a celui pe care il iubea.

"Cezara" de Mihai Eminescu


Cezara din nuvela cu acelai nume de Mihai Eminescu este o tnr frumoas, fiica marchizului Bianchi, un
om srac, desfrnat, juctor, care e dispus s-i vnd fiica marchizului bogat Castelmare dac i s-ar plti
preul pe care l cere.
Menit lui Castelmare, Cezara se ndrgostete de un tnr clugr Ieronim i, vrjit de frumuseea
angelic a acestuia, i sugereaz pictorului Francesco ideea c tnrul clugr pe care l-a vzut n strad ar fi
cel mai potrivit model pentru lucrarea Cderea ngerilor.
Tnr, frumoas i nsetat de iubire, ntreaga fptur a Cezarei tresare atunci cnd Ieronim intr n
atelierul pictorului. Aflndu-se dup un paravan ce ascundea patul artistului de atelierul acestuia, Cezara
triete, n momentul n care Francesco schieaz pe pnz trsturile neordinare ale feei lui Ieronim, nite
tulburri pe care nu le-a mai simit niciodat pn atunci, tremura [] ca varga i i-ai fi auzit clnnirea
dinilor dac n-ar fi inut gura strns ncletat.
Cezara este contient de frumuseea sa (O femeie frumoas i tnr, cci tiu c sunt frumoas), dar, n
acelai timp, este att de pe de-a-ntregul cuprins de iubirea pentru Ieronim, nct reuete s dea la o parte
vlul ruinii i i se destinuie tnrului clugr ntr-o scrisoare, recunoscnd c ar fi fericit s-i fie
servitoare, s se afle n casa n care el locuiete. Rspunsul pe care l primete de la Ieronim pare a fi nite
reflecii filozofice privind trecerea omului prin lume, lucrurile prestabilite (despre care Euthanasius vorbea
mai devreme, n scrisoare lui ctre Ieronim) care i sunt date omului s le fac, acesta avnd numai eronata
impresie c face ce vrea. Ieronim i dorete s nu se amestece n aceast deertciune a lumii, s nu se
complac n aceast plcere dobitoceasc, n reproducerea n muinoiul pmntului de viermi noi cu
aceleai murdare dorine n piept. De aceea, acceptarea iubirii Cezarei nseamn pentru el coborrea de
pe piedestal i amestecarea cu mulimea.
Cu toate acestea, Ieronim nu poate rezista ordinii fireti, naturale care le-a fost dat fiinelor vii i se
ntlnete, ntr-o noapte lucie, cu aerul [] nins de razele lunii, cu Cezara n grdina palatului Bianchi,
unde-i mrturisi Cezarei iubirea pe care o nutrete pentru ea, aceast regin a sufletelor [], curat ca
izvorul, mldioas ca chiparosul.
Urmrit de Castelmare dup plecarea din grdina palatului Bianchi, Ieronim l rnete pe acesta n urm
ncierrii, cu sabia pe care i-o adusese Cezara din palat. Din cauza aceasta, este nevoit s fug, ntruct
Castelmare este nepotul i motenitorul guvernatorului oraului, iar duelurile erau interzise prin lege. Fuge,
fiind ndemnat i de Cezara printr-o scrisoare pe care o primete n dimineaa de dup lupta cu Castelmare,
i ajunge pe insula cu priveliti edenice a lui Euthanasius.
n ziua n care trebuia s aib loc cstoria Cezarei cu Castelmare, marchizul Bianchi muri de apoplexie, fapt
care-i permitea Cezarei s amne cununia cu un an anul de doliu. Pentru a nu fi urmrit de marchizul
Castelmare, la sugestia pictorului Francesco, Cezara prsete oraul i se retrage la o mnstire de maici din
apropiere. Aici, notnd n apa cald a nserrii, ajunse i ea la stncile dup care se deschidea o panoram
cereasc. Era insula lui Euthanasius, al crei mprat era acum Ieronim, dup moartea unchiului su.
ntlnirea Cezarei cu Ieronim, pe care l credea mort, dup ce auzise c barca lui Francesco, cu care iubitul ei
plutise n larg, a fost gsit distrus la rmuri, li se pru ambilor un vis, o nebunie, o prezen permanent a
celuilalt n mintea i inima fiecruia dintre ei:
Ah! Gndi ea zmbind, ce nebun sunt pretutindenea el, n frumuseea nopii, n tcerea dumbrvilor.
El s-apropie El credea asemenea c are-o-nchipuirea aievea naintea lui.

CEZARA Nuvela de Mihai Eminescu. Publicata pentru prima oara in foiletonul ziarului
Curierul de Iasi", IX, nr. 87, 6 august 1876, p.l-2; nr.88, 11 august 1876, p.l-2; nr.89, 13
august 1876, p. l-3; nr.90, 15 august 1876, p.l-2; nr.91, 18 august 1876, p.l-2, cu mentiunea
Novela originala", Se tipareste in volum prima data in M. Eminescu, Nuvele, Iasi, Ed.
Librariei Scoalelor Fratii Saraga, /1893/, p.94-. Cezara apartine epocii iesene (1874-l876) si
are la baza texte mai vechi, din care se pastreaza in manuscrise (ms.2276 II, 2286, 2255,
2284) mai multe fragmente, ce corespund capitolelor VI-VIII, respectiv altor doua capitole,
care continua actiunea nuvelei. Cap. X, [Moartea Cezarei], este publicat pentru pruna oara
ca text independent de D. Murarasu, in Revista Societatii Tinerimea romana", in 1933
(171, p.338-341).

E. revizuieste versiunea publicata in 1876, inainte de 1880, pentru o antologie de proza


romaneasca in traducerea germana, proiectata de T. Maiorescu.

In cele din urma, Cezara nu va fi retinuta in respectiva antologie.

Cu modificarile autorului, nuvela va aparea postum, in foiletonul ziarului Epoca", X,


nr.177, 29 iunie 1904, p.l-2; nr.178, 1 iulie 1904, p.l-2; nr.179, 2 iulie 1904, p.l-2; nr.183, 6
iulie 1904, p.l-2; nr.184, 7 iulie 1904, p.l-. Toate editiile critice reproduc ca text definitiv al
nuvelei versiunea aparuta in . Numele eroinei, Cezara, intilnit si in alte creatii
eminesciene, este sugerat, dupa G. Calinescu, de romanul scriitorului german Jean-Paul,
Titan, publicat in 1800-l80. Jeronim este si eroul lui K..F. Gutzkow, din romanul Wally, die
Zweijlerin (publicat in 1835). Numele lui Castelmare apare in scrierea lui Iacob Negruzzi,
Primblari (din Convorbiri literare", 1868). Nuvela este considerata drept una din scrierile
eminesciene cele mai influentate de filosofia schopenhaucriana. Pentru descrierile de
peisaje mediteraneene, sursele invocate de exegeti sunt Al. Dumas, Suvenire de calatorie in
Italia (aparuta in traducere romaneasca la Bucuresti, in 1853), romancierul german A.G.
Meissner (al carui roman, Bianca Capello, tiparit in 1875, are actiunea situata in Italia si
contine aluzii la arta picturii), I. Codru Dragusanu (pentru insemnarile de calatorie din
1830 si 1842, cu numeroase informatii despre Italia), nuvelistica lui T. Gautier (Le chevalier
double, Lefruit defendu, La Thebaide, Le pavilion sur eau) etc.

Nuvela este alcatuita din opt parti, intriga (amoroasa) fiind in mod evident mai putin
importanta pentru autor decit pasajele confesive (monologuri ale personajelor, imbracind
uneori forma epistolara) sau descriptive (fie ca este vorba despre portrete ori despre
peisaje). Momentele intrigii sunt explicitate laconic, doar pentru a asigura osatura narativa
a textului: Cezara, tinara protejata a pictorului Francesco, este promisa, impotriva vointei
sale, de tatal ei, marchizul Bianchi, in casatorie marchizului Castelmare; ea il vede de la
fereastra pe Ieronim, calugar de la manastirea invecinata, si este atrasa de frumusetea
demonica a tinarului. Francesco il invita pe Ieronim sa-i pozeze pentru un tablou avind ca
subiect Caderea ingerilor", Cezara
ascunsa in atelier il vede, se indragosteste de el si ii scrie, oferindu-i iubirea. Ieronim
primeste insa scrisori si de la batrinul calugar Euthanasius, retras in singuratatea unei
insule paradisiace; textele acestuia au, pentru tinarul sau fiu spiritual", valoare initiatica
si

in ultima instanta revelatorie: Euthanasius il face sa-si recunoasca dragostea pentru


Cezara si sa raspunda chemarilor copilei inocent-tentatoare. Din cauza unui duel cu
Castelmare, Ieronim e indemnai de Francesco si de Cezara sa plece din oras pleaca pe
mare si descopera insula lui Euthanasius, unde batrinul murise. Nunta Cezarei e aminata
un an din cauza mortii marchizului Bianchi; retrasa la o manastire, tinara (care crede ca
Ieronim a murit) are obiceiul sa inoate in mare t;t astfel descopera insula, rclacind cu
Ieronim perechea adamica.

In varianta definitiva, nuvela se incheie cu scena intilnirii dintre cei doi si

gest tipic pentru erosul eminescian cu recunoasterea identitatii care ii reuneste. De


altminteri, textul dincolo de intriga romantica, grevata adesea de clisee ale genului

este revelatoriu pentru o serie de toposuri eminesciene majore. Personajele centrale,


Cezara (copila inocenta, tentatoare, invitind la dragoste, frumusete angelica, dar principiu
activ in pereche) si Ieronim (calugar de o frumusete demonica infatisare tipica a eroului
de exceptie in opera lui Mihai Eminescu, cu o gindire rece, sceptic, insetat de absolut), refac
perechea primordiala (aluzii repetate in text la perechea mitologica Venus si Adonis),
insumind motivele esentiale ale idilei eminesciene: cadrul nocturn-lunar al idilei, accederea
la un spatiu mitic prin implinirea iubirii, distiibutia rolurilor (activ/pasiv, senzual/
spiritual, pasional/rational, angelic/ demonic), precum si retorica specifica fiecaruia dintre
parteneri. Puternice reminiscente schopenhaueriene sunt decelabile in viziunea asupra
vietii monahale ca modalitate de retragere (in sine) din lume, in figura lui Euthanasius, dar
solutia aceasta se vede contracarata de vitalitatea jovialului calugar Onofrei, ca si de
senzualitatea indragostitului Ieronim, ce alege despartirea de manastire, asumindu-si un alt
tip de destin.

Un punct de interes maxim in configurarea viziunii eminesciene il reprezinta cronotopul


insulei lui Euthanasius", spatiu transcendent, mitic (de eventuala influenta indiana),
centrat, cu o arhitectura arhetipala (inconjurata de mare, insula e un paradis al vegetatiei,
locuit de armonioase lumi de albine, strabatut de apele unui riu; in centrul sau se afla o
pestera, transformata de basoreliefurile lui Euthanasius in templu al erosului erosul
centreaza astfel, si aici, cosmosul eminescian). Stilul romantic al nuvelei, precum si faptul
ca este vorba de un text definitivat de autor, au tacut dintr-insa, in exegeza, un exemplu
privilegiat in demonstrarea romantismului tipologic eminescian.

Caracterul lacunar (si recursul la clisee de gen) al naratiunii propriu-zise lasa primul-plan
al configurarii sensului toposurilor eminesciene relevate anterior, mult mai dezvoltate aici
decit in alte scrieri ale autorului, Vizibilele influente schopenhaueriene si orientale
(indiene) au permis, la rindul lor, cu precadere exercitii de comparatisra, vizind o
incadrare a Cezarei (usor de realizat cu atare argumente) intr-un gen proxim" al
romantismului european, in vecinatatea nuvelisticii lui T. Gautier.

Geniu pustiu - comentariu - roman de Mihai Eminescu


GENIU PUSTIU - Roman de Mihai Eminescu, redactat probabil in doua etape, in 1868-
l870, 187l-. Semnalat de II. Chendi, care publica fragmente in M. Eminescu, Opere
complete, I, Literatura populara, Bucuresti, Minerva, 1902, e publicat integral, cu o
introducere critica si note de . Scurtu: M. Eminescu, Geniu pustiu.

Roman postum, Bucuresti, Minerva, 1904.

In 1871, in corespondenta cu Iacob Negruzzi, Eminescu se arata preocupat de finisarea


unui roman social, intitulat Naturi catilinare. Lucrarea era conceputa (marturisea autorul)
ca un studiu () asupra fenomenelor epocelor de tranzitiune in genere si asupra mizeriilor
generatiunii prezente in parte" si se baza pe impresiuni nemijlocite" din contactul
poetului cu Bucurestii anului 1868, precum si pe un episod din revolutia de la 1848, povestit
lui de un student transilvanean. Asadar, romanul - care avea sa se intituleze in cele din
urma Geniu pustiu - se desfasoara pe doua nivele temporale, integrand intr-un cadru
narativ plasat in perioada postrevolutionara, marcata de mizeriile generatiunii" epocilor
de tranzitiune", tabloul apocaliptic al Transilvaniei in anul durerei 48".

Un timp tragic, al luptei si jertfei romanilor ardeleni pentru supravietuire nationala, e


rememorat, prin intermediul jurnalului lui Toma Nour, intr-un timp si spatiu diferit, in
Bucurestiul postrevolutionar, blazat si sceptic, care a rupt-o cu trecutul fie ca limba, fie ca
idee, fie ca mod de-a privi si cugeta", fascinat de fantasmagoriile" unei false
civilizatiuni".

Prin acest Bucuresti degradat, strain siesi, si mai apoi printr-o Europa dominata de spiritul
reactiunii, prin statele micilor tirani germani sau prin inchisorile tariste si raceala
putreda" a Siberiei, rataceste Toma Nour, eroul cartii, cu aerul lui de satan dumnezeiesc".
Destinul acestui revolutionar cu infatisare de demon romantic e dublat de destinul
prietenului sau Ioan, tribun in oastea lui lancu, ucis in revolutie. Portretul lui Ioan, pictat
de Toma Nour cu mana de artist, perpetueaza in refugiul bucu-restean imaginea
prietenului mort, iar jurnalul eroului ii rememoreaza destinul. Studenti la Cluj in preajma
revolutiei, si Ioan si Toma sunt marcati de experienta dureroasa a unei iubiri pierdute:
victima a mizeriei, Sofia, iubita lui Ioan, se stinge cu romantica suavitate, cantand pe patul
de moarte un cantec de Palestrina; sora ei, Poesis, iubita lui Toma Nour, este constransa de
mizerie sa-si sacrifice iubirea si sa se vanda spre a-si salva tatal, si sfarseste prin a se
sinucide.

Atat Ioan (autor al unui superb portret al Sofiei), cat si Toma (autorul portretului lui Ioan)
sunt structuri artistice, straine timpului istoric pe care-l traiesc si caruia ajung sa i se
devoteze totusi pana la sacrificiu.

In insemnarile caracterologice care insotesc, in manuscris, romanul, Ioan apare marcat de


constiinta faptului ca e nenascut la punctul acela in timp care ar conveni caracterului lui;
insa, satul si dezgustat de viata, el decide de-a se arunca intreg in curentul timpului

Pentru ca o tinta ideala nu e convenabila in timp, pentru ca el in timp nu e la locul sau, de


aceea el isi alege o tinta secundara, contrapusa naturei lui interne, caci e fidel principiului
ca in timpi mari, chiar daca acesti timpi nu i-ar apartine lui, e o lasitate de a nu fi de nici o
partida".

In viziunea lui Eminescu, Ioan e asadar, ca si Toma Nour, un erou nenascut in timpul sau"
aici, un contemplativ care-si asuma un destin eroic; el ilustreaza categoria mai larga a
eroilor rataciti intr-un timp istoric strain lor, pe care i-am putea numi, pentru ansamblul
operei eminesciene, cei-cu-stea-moarta" si pe care Eminescu ii numeste deocamdata (in
jurul anului 1870) naturi catilinarc". Naturi nobile", sfasiate insa de contradictii
interioare si aflate in dezacord cu istoria (cu care nu se pot acorda pentru ca le lipseste
vocatia pragmatica, pentru ca sunt sortite cugetarii in proportii mari"), naturile catilinare
(opiniaza Eminescu intr-o insemnare manuscrisa) sfarsesc sau cu indiferentism, daca
spiritul de conservatiune a invins, sau in nebunie, daca el n-a invins". O natura sfasiata,
neconstanta, catilinara" e in Geniu pustiu, in conformitate cu aceleasi insemnari
caracterologice, si Poesis, actrita de mana a doua la un teatru de mana a doua, ingerul cu
aripi de mucava. In cazul lui Toma Nour, natura sfasiata, contradictorie", adica natura
catilinara" a personajului devine evidenta daca urmarim cele doua registre distincte - si
antinomice - ale existentei sale: regimul diurn, al existentei treze" (sau istorice) si registrul
compensatoriu, al existentei onirice. Ca si Printul din Povestea magului calator in stele,
Toma Nour e marcat de o puternica atractie a mortii (intr-una din ultimele scrisori
adresate povestitorului, eroul pare atras magnetic de cantecul de sirena al mortii:

Eu nu mai vad bine si urechile-mi vajaie mereu de cantecul umbrelor ce-o sa le vad peste
putin pe cealalta lume"). Prima amintire consemnata in jurnal asociaza trezirea constiintei
copilului cu moartea mamei. Evenimentul se desfasoara intr-un dublu registru: copilul
asista la priveghi si la inmormantare cu un ochi strain, neintele-gand absurditatea
miscarilor care se inlantuie confuz.

Noaptea, el se intoarce la cimitir si adoarme pe mormantul proaspat, intrand astfel intr-un


alt registru al existentei, cel oniric. Aici, evenimentele absurde se reordoneaza
compensatoriu, primind sens. Spatiul insusi se restructureaza conform unei scheme mitice.
Lumea visului eminescian straluceste in verdele mirific pe care-l va avea mai tarziu in
viziunea lui Ion Barbu (intr-un manuscris eminescian, somnul isi juca colorile sale verzi
albastre inaintea ochilor mei").

In visul copilului, o raza uneste lumea norilor cu pamantul, ca o coloana de lumina cu


functie de axis mundi. Sufletul, calauzit de imaginea reinviata a mamei, urca pe raza de
aur intr-o gradina paradisiaca, de miros si cantec", ale carei carari acoperite cu nisip de
argint duc, toate, spre un punct central - o masa - altar cu lumanari stralucind ca aurul" -
, inconjurata de sfintii care canta cantece de pe vremile cand nu era inca lume, nici
oameni". Prima amintire a copilului e definitorie pentru intreaga existenta a lui Toma
Nour. Experienta - dureroasa - a lumii prin care trece ramane dezorganizata, haotica, un
vis absurd". Ea poate lua infatisare de cosmar, ea poate aparea ca visul aievea" al unui
nedormit de mai multe zile, cu creierii turburi de insomnie"; Viata mea toata
(marturiseste eroul) mi se parea un fantastic vis de nebun, tara inteles si fara tinta". A
resimti propria viata ca pe un vis de nebun" sau vis absurd" marturiseste divortul,
specific naturilor catilinare, intre lumea gandirii si existenta, intre spatiul interior si timpul
istoric prin care personajul rataceste fara a-l intelege, dar incercand sa i se incadreze.

Visului de nebun" al vietii i se opune insa, compensatoriu, universul oniric. Toate


momentele cruciale ale existentei lui Toma Nour (moartea mamei,' descoperirea tradarii lui
Poesis, urmata de incercarea ratata de sinucidere a eroului, sau, in timpul revolutiei,
imaginea apocaliptica a orasului incendiat si moartea Mariei, fiica preotului ortodox) sunt
urmate de un vis compensatoriu, in care fiinta pierduta sau moarta e regasita intr-un
univers paradisiac. Paduri de smarald, strabatute de un rau de argint, in mijlocul caruia,
pe o insula acoperita de paduri si gradini, se inalta o biserica inalta cu cupole de aur -
oglinda captand imaginea soarelui - , aceasta e lumea visului, cu cerul ei de smarald deschis
spre oglinzile cele verzi 'si rcsaltande ale marilor". Legea de care asculta cele doua serii de
vise" - visul absurd al vietii si visul coerent din universul oniric compensatoriu - este legea
opozitiei. Istoria haotica aspira zadarnic spre sens, caci sensul pare atributul exclusiv al
oniricului.

A exista si a visa sunt asadar termeni antinomici, care aspira spre coincidenta in iubire, dar
nu realizeaza aceasta coincidenta decat in registrul ipoteticului.

In scrisoarea pe care i-o lasa lui Toma inainte de moarte, Poesis marturiseste nostalgia
acestei imposibile coincidente, nostalgia unei vieti desfasurate in codrii de smarald care
sunt padurile din vis. Dar coincidenta intre a fi si a visa se realizeaza totusi, cel putin la
nivel metaforic, intr-o nota fugara, aparent lipsita de insemnatate, o nota care nu se refera
insa la existenta personajelor, ci pare a tine de un element de decor; in camera nalta,
spatioasa si goala" a lui Toma Nour dormeau una peste alta vro cateva sute de carti,
visand fiecare din ele ceea ce coprindea".

Cartile care-si viseaza cuprinsul amintesc de fericita, netulburata coincidenta intre gandire
si existenta pe care o marturisesc si visele cuplului din Umbra mea. Transferul acestei
coincidente existenta-vis (gandire) asupra universului cartii" primeste un sens tulburator
daca vom avea in vedere structura romanului si frecventa motivului cartii" sau al
textului" de orice fel (roman, cronici vechi. Novele cu sase gravuri, scrisorile, jurnalul
etc). Geniu pustiu incepe cu o meditatie asupra romanului ca metafora a vietii, asupra
romanului etern asemenea vietii insesi (Dumas zice ca romanul a existat totdeauna. Se
poate. El e metafora vietii"). Paragraful secund introduce in scena povestitorul, ratacitor
intr-o lume a cartilor vechi (printr-o claie prafuita de carti vechi"), unde descopera, intr-
un volum de Novele cu sase gravuri, portretul lui Tasso folosit ca ilustrare pentru povestea
unui rege al Scotiei, care era sa devina prada mortii din cauza unui cap imbalsamat".
Strania coincidenta naste intrebarea: Putea-s-ar oare intampla unui Tasso o istorie
asemenea celeia pe care o citeam?". Daca avem in vedere ca in perioada redactarii
romanului Eminescu incepuse traducerea piesei lui Goethe Torquato Tasso, obsesia
motivului Tasso devine explicabila. Tasso e, in Geniu pustiu, arhetipul simbolic al seriei
Toma Nour - Ioan - (naratorul). El e, in spirit goethean, artistul ratacit in (si zdrobit, adus
la nebunie de) o lume a faptei (lumea goetheanu-lui Antonio). intalnindu-l pe Toma Nour,
naratorul cauta in ci prototipul Tasso (oare nu voi gasi in acest om un Tasso sa-l studiu
mai indeaproape?"); coincidenta - simbolica - e subliniata in momentul cand portretul lui
Toma Nour, ratacit in sertarul povestitorului, e descoperit lipit de portretul lui Tasso.

Intrebarea ar fi posibil ca Tasso sa devina eroul unei actiuni aventuroase ca aceea din
nuvela ilustrata abuziv cu portretul sau?" primeste in sectiunea introductiva a romanului
un raspuns provizoriu: da, totul e posibil in lumea cartii, caci tot ce nu e posibil obiectiv e
cu putinta in mintea noastra". Intr-o transcriere metaforica a vietii, coincidenta Tasso -
regele Scotiei devine posibila. Prin substitutia Tasso - Toma Nour, coincidenta artist - rege
aventuros sau artist - erou al revolutiei este experimentata ca tema a cartii", a romanului -
metafora a vietii - care e Geniu pustiu.

Intregul roman se construieste in continuare ca o succesiune de texte, multe dintre ele texte
vechi" sau, chiar, texte ^postume, care transcend sau anuleaza istoria. Intr-un volum de
cronici vechi e gasita, dupa luni de zile, scrisoarea nedeschisa in care Toma Nour isi anunta
sfarsitul apropiat. Jurnalul e un text postum, transmis povestitorului dupa ce executia
autorului a avut loc.

In cuprinsul acestui jurnal, ultima voce care se aude e vocea moartei Poesis, caci jurnalul
(si romanul) se incheie cu scrisoarea pe care eroina i-o adreseaza lui Toma inainte de a se
sinucide si pe care Toma o descopera mult dupa moartea iubitei sale. Toate aceste voci ale
celor nenas-cuti in timpul lor" razbat, de dincolo de moarte in spatiul cartii, se intalnesc,
in sfarsit, depasind contratimpul tragic al existentei lor. Visul absurd" al vietii si visul
compensativ, ordonator, din spatiul somnului si al gandirii se intalnesc, in sfarsit
armonizate, in lumea cartii care nu se poate visa decat pe sine. Si poate de aici provine
credinta povestitorului in functia mantuitoare a romanului: Arata-mi un om care sa scrie
romanul mizeriilor acestei generatiuni, si acel om va fi un semizeu pentru mine, - un
mantuitor pentru tara lui". Pasajul reprezinta o re-scriere, in registru critic, a poeticii
mesianice a romantismului, dar el poate primi, in perspectiva frecventei si semnificatiei
motivului cartii, si o alta semnificatie: textul - cartea -e in sine mantuitor", pentru ca
reprezinta eliberarea de real in posibil, eliberarea de absurd in ordinea mitica reinstituita
de vis si perpetuata de scriere. Nedefinitivat, cu numeroase contradictii, cu stangacii
stilistice care tin de gustul stilului ornat (abuz de epitete, comparatii incapabile sa se
sublimeze in metafora etc.),

Geniu pustiu ramane, totusi, o scriere extrem de interesanta, atat prin ceea ce, explicit, isi
propune (sa fie roman social, roman al unei generatii, pe o linie de preocupari ulterior
reactivate in publicistica eminesciana), cat si, mai ales, prin ceea ce prefigureaza: structura
mitica a spatiului oniric, specifica intregii creatii de maturitate a poetului; tipologia
(naturile catilinare", arhetip al eroilor din categoria celor-cu-stea-moarta"); in sfarsit,
prezenta unor motive (in primul rand, motivul cartii) care vor deveni elemente centrale in
lexicul poetic eminescian.

Toma Nour-revoltatul demonic romantic


Dumas zicea ca romanul a existat intotdeauna. Se poate. El e metafora vietii.
Romanul Geniul pustiu de Mihai Eminescu releva gustul dragostei in ceasca de singe arazboiului indulcit
cu meditatiile fantasmagorice ale unui personaj extraordinar si vederos. Acesterou , frumusetea caruia nu
poate fi evaluata si nici definita de limite , ilustreaza mostra absolutuluieminescian , denotind un chip
demonic ce tinde spre perfectiune
Ai fi crezut c e un poet ateu,unul din acei ngeri czui, un Satan, nu cum i-l nchipuiesc pictorii: zbrcit,
hidos, urcios, ci unSatan frumos, de-o frumusee strlucit, un Satan mndru de cdere, pe-a crui frunte
Dumnezeu a scris geniul,i iadul ndrtnicia. Toma Nour reflecta spiritul eminescian , ascunzind dupa
draperiile diafane ale actiunilor si filozofiilor sale insasi faptura poetului. Nour era un tinar impetuosiar prin
venele-i zbuciumate fierbea agitat singe de titan Adeseori mi prea cum c Eternitatea nu mi-ar fi destul s-
o ador i c, mbrcat n haina morii, eu, n lupt cu btrnul timp, i rumpeam aripile i-l azvrleam n
uitare ! Ranit de fulgerul unei iubiri divine dar maligne Toma ramine a fiacel indragostit tipic eminescian
Astfel tu, copil, tu, vis de iubire, Din negrele-i stele, o dulcezmbireTitlul romanului Geniul pustiu
face aluzie la tipul personajului , desemnindul pe augustul tinar drept un zeu , o forta superioara ordinarului
pamintesc dar gol , pustiit de gindurile tacerii si alesinguratatii nu-i poi imagina ct e de pustiu, ct e de
deert n el, e ntocmai cu gndirea idioat i stearp a unui om a crui urechi sunt surde ca lutul, a crui
gur e mut ca pmntul, a crui
ochi sunt orbi ca piatra. Caci supravietuind fara prieteni , dupa moartea lui Ioan si fara sufletulpereche -
Poesis , din demonul Toma Nour ramase doar scheletul acoperit de fisii de carne farasuflu , fara vointa de a
tari si fara nucleu.Toma Nour poate fi sinonim cu eruptia , o stare de permanenta revolta spirituala ce ca
valulhitlerist ii coloniza toata fiinta fara mila . Razboi , moarte, izolareiata conturul suferintei sirevolutiei
sufleteste ale eroului . Fugind de aprehensiunea de a fi un alienat , un bolnav nebun ce nu poate fugi de
adevarul murdar din jurul sau orict de lung s fi fost acea nebunie, totuifiecare i are momentele sale de
trezie, momente n care sinuciderea e cugetarea cea dinti ,Nour critica lumea , condamna omenirea la o
crunta realitate si anume o omenire proasta ntr-adevr, voi tia care trii n lume numai pentru ca s
trii avei o idee ciudat de moarte... voi vimaginai scheletul unui morti-i zicei moarte.
Pe linga caracterul rebel si indaratnic , seimpleteste in faptura lui Toma acea planta cataratoare- dragostea.
Oricit de abil si ingenios nu ai fi ,veninul dulce al iubirii nu are antidot si domina orice trup si suflet. Toma
Nour revoltatul demonicromantic devine prizonier al acestui sentiment cunoscnd ispita, durerea si lacrimile
predestinatedoar unui muritor Cnd sufletu-mi noaptea veghea n extaze Vedeam ca n vis pe-al meu nger
de paz Astfel Eminescu arata lumii o noua forma a Sarmanului Dionis, poate mai nebun , mai focos
dar lafel de susceptibil si emotiv in arealul romantic. Toma Nour gonit de agonia singuratatii si a
mizerieirazboiului ramine a fi un geniu pustiu.
Toma Nour-revoltatul demonic romantic Dumas zicea ca romanul a existat intotdeauna. Se poate. El e
metafora vietii.
Romanul Geniul pustiu de Mihai Eminescu releva gustul dragostei in ceasca de singe arazboiului indulcit
cu meditatiile fantasmagorice ale unui personaj extraordinar si vederos. Acesterou , frumusetea caruia nu
poate fi evaluata si nici definita de limite , ilustreaza mostra absolutuluieminescian , denotind un chip
demonic ce tinde spre perfectiune Ai fi crezut c e un poet ateu,unul din acei ngeri czui, un Satan, nu cum
i-l nchipuiesc pictorii: zbrcit, hidos, urcios, ci unSatan frumos, de-o frumusee strlucit, un Satan
mndru de cdere, pe-a crui frunte Dumnezeu a scris geniul,i iadul ndrtnicia. Toma Nour reflecta
spiritul eminescian , ascunzind dupadraperiile diafane ale actiunilor si filozofiilor sale insasi faptura poetului.
Nour era un tinar impetuosiar prin venele-i zbuciumate fierbea agitat singe de titan Adeseori mi prea cum
c Eternitatea numi-ar fi destul s-o adori c, mbrcat n haina morii, eu, n lupt cu btrnul timp, i
rumpeamaripilei-l azvrleam n uitare ! Ranit de fulgerul unei iubiri divine dar maligne Toma ramine a
fiacel indragostit tipic eminescian Astfel tu, copil, tu, vis de iubire, Din negrele-i stele, o dulcezmbire
Titlul romanului Geniul pustiu face aluzie la tipul personajului , desemnindul pe augustul tinar drept un
zeu , o forta superioara ordinarului pamintesc dar gol , pustiit de gindurile tacerii si alesinguratatii nu-i
poi imagina ct e de pustiu, ct e de dert n el, e ntocmai cu gndirea idioati stearp a unui om a crui
urechi sunt surde ca lutul, a crui gur e mut ca pmntul, a cruiochi sunt orbi ca piatra. Caci
supravietuind fara prieteni , dupa moartea lui Ioan si fara sufletul pereche - Poesis , din demonul Toma Nour
ramase doar scheletul acoperit de fisii de carne fara suflu , fara vointa de a tari si fara nucleu.Toma Nour
poate fi sinonim cu eruptia , o stare de permanenta revolta spirituala ce ca valulhitlerist ii coloniza
toata fiinta fara mila . Razboi , moarte, izolareiata conturul suferintei sirevolutiei sufleteste ale eroului .
Fugind de aprehensiunea de a fi un alienat , un bolnav nebun cenu poate fugi de adevarul murdar din jurul
sau orict de lung s fi fost acea nebunie, totu ifiecare i are momentele sale de trezie, momente n care
sinuciderea e cugetarea cea dinti ,Nour critica lumea condamna omenirea la o crunta realitate si anume o
omenire proasta ntr-adevr, voi tia care trii n lume numai pentru ca s trii avei o idee ciudat de
moarte... voi vimaginai scheletul unui morti-i zicei moarte. Pe linga caracterul
rebel si indaratnic , seimpleteste in faptura lui Toma acea planta cataratoare- dragostea. Oricit de abil si
ingenios nu ai fi ,veninul dulce al iubirii nu are antidot si domina orice trup si suflet. Toma Nour revoltatul
demonicromantic devine prizonier al acestui sentiment cunoscnd ispita, durerea si lacrimile predestinatedoar
unui muritor Cnd sufletu-mi noaptea veghea n extaze Vedeam ca n vis pe-al meu nger de paz Astfel
Eminescu arata lumii o noua forma a Sarmanului Dionis, poate mai nebun , mai focos dar lafel de susceptibil
si emotiv in arealul romantic. Toma Nour gonit de agonia singuratatii si a mizerieirazboiului ramine a fi un
geniu pustiu.

Faust este omul insetat de cunoasterea lucrurilor materiale, vesnic aflat in cautare a ceva nou, vesnic
nefericit cu ce are, ajunge sa faca un pact cu diavolul( Mefistofel )pentru a avea acces la cunoasterea
absoluta ,interzisa. Diavolul se ofera sa il slujeasca pe pamant, bineinteles in schimbul sufletului sau.
Opera lui Goethe este o tragedie in versuri, in doua parti, la care Goethe a lucrat peste un sfert de secol,
insa considerata de multi capodopera literaturii germane, si una dintre cele mai mari scrieri ale
literaturii mondiale.
Actiunea are loc in mai multe cadre, primul fiind in Rai, unde Dumnezeu pariaza cu Mefistofel ca acesta
nu il poate "seduce" pe muritorul sau preferat, Faust.
Actiunea se muta apoi pe pamant, unde il gasim pe Faust deprimat din cauza limitarilor sale de muritor,
aflat in imposibilitatea gasirii unui sens al vietii. Mefistofel ii promite lui Faust ca ii va oferi cunosterea
in schimbul sufletului. Faust accepta pactul.
In scurt timp, Faust se indragosteste de tanara Margaret ( sau Gretchen ), pe care o cucereste cu
ajutorul lui Mefsitofel.
Aceasta se va indragosti la randul sau de Faust si va ramane insarcinata, ca apoi sa isi omoare copilul.
Va fi condamnata la inchisoare pentru uciderea copilului, iar Faust si Mefistofel vor incerca sa o salveze,
insa atunci se va auzi o voce din cer anuntand ca este salvata.
Astfel se sfarseste prima parte a operei.
Opera este incarcata de lirism si simbolistica crestina si oculta, fiind considerata de alchimisti o
incursiune in cunoastere.
Exista versuri comice,de o finete deosebita.
Este o carte care se citeste destul de greu, fiind in versuri si plina de aluzii, insa parerea mea este ca
MERITA din plin!!!

constienta; este opera in care Goethe a reusit sa se exprime cel mai bine pe sine, in care artistul a reusit sa inglobeze
problematicile clipelor si treptelor asumate prin experienta lui de viata,sa nu puna in miscare si sa nu dezvolte nimic altceva
decat ceea ce contribuie la conturarea imaginii lui, la fixarea pentru vecie a chipului sau,sa nu lase in urma nici o plasmuire in
care sa nu fie sensibila si activa miscarea vietii sale.

Criteriul de coeziune al problematicilor diferitelor etape ale vietii este autodepasirea impunerea atitudinii de negare de la o
etapa la alta a vietii a omului si a artistului de dinainte . Fara indoiala ca specificitatea acestui criteriu determina complexitatea
esentei faustice, ce se implineste prin renuntare in favoarea unei manifestari limita
te a spiritului, dar utile omului, dupa ce incepuse cu dorinta manifestarii depline a personalitatii sale,cu orice pret, pana la
pierirea eroica sau tragica. Acest criteriu ar explica cele trei ipostaze ale lui Faust (care sunt si cele ale lui Goethe) : titanul, omul
de societate, olimpianul, si prin asigurarea coerentei ansamblului face posibila degajarea unei semnificatii ultime a
faustianismului.

La originea lui "Faust" ca elemente structurante ale conceptiei artistice, sunt titanismul, ca vointa de a se afirma in
individualitatea sa in raport cu haosul lumii, dand forma si instituind prin forta-i creatoare , si setea de viata, de universalitate.in
viziunea lui Goethe la baza conceptiei sale artistice ar sta conflictul intre impulsul sau catre adoratie, spre veneratie in genere,
intr-o forma de exprimare pe cat posibil pagan senzoriala, si impulsul de a-si pune imediat in actiune simtamintele si instinctele,
de a-si transforma impulsurile in expresie senzoriala . Razboiul dintre setea de universalitate si dorinta de individualitate poate
lua forma conflictului intre vointa de a trai clipa ireversibila si aceea de a fi propulsat in vesnicie. Acest conflict sintetizeaza
esenta nazuintei faustiene si, pe masura conturarii substantei poemului numit tragedie, suporta o concretizare din ce in ce mai
mare.

Capodopera goetheana este rezultatul preocuparii permanente a poetului timp de 60 de ani, intre 1770 si 1883, cateva luni
inainte de moarte,rastimp in care contureaza o conceptie originala, diferita cu mult de legenda faustiana.Transformarea lui
Faust din vechea carte poporala intr-un om profund si demonic fusese pregatita de Marlowe.Din materialul literar al rebelului
impotriva ordinii morale existente, ce ajunge in iad, Goethe distileaza subiectul unei drame, concentrand experientele cruciale si
concluziile unei perioade din istoria lumii, in care insusi se regaseste.

Prima versiune alui "Faust", "Urfaust", este elaborata intre 1773 si 1775, fiind expresia unui moment de criza sufleteasca, prima
intrare in conflict tragic a aspiratiei poetului spre totalitate, infinit, vesnicie, cu dorinta de a afla odihna in "clipa cea frumoasa".
Mai concret, la originea "Urfaustului" se afla tragedia Margaretei, sentimentul de vinovatie pricinuit de nimicirea sau
deprecierea inevitabila,datorata avantului spre Univers, a oricarei clipe frumoase. Aceasta prima varianta era dominata de un
tragism titanic: a trebui sa nimicesti de la o clipa la alta bunul cel mai drag, care facea viata vrednica de trait; a face acestea
constrans chiar de viata. Mefistofel era nimicitorul clipelor frumoase, al iluziei ca omul poate gasi in clipa eternitatea, cel care
anula valoarea oricarei fericiri in care omul isi cauta eternitatea. Pactul reprezenta pierderea esentei nemuritoare si a valorii
divine prin fericirea conditionata oferita de diavol.

Dupa perioada de la Weimar si dupa Italia, "Faust" devine o creasie constient filosofica. Semne ale acestei prefaceri a substantei
poemului sunt "Prologul in cer" si "Prologul in teatru".

"Prologul in cer " si "Urfaust" se exclud reciproc, caci "Prologul in cer " introduce o intelegere superioara a relativitatii
presiunii sufletesti, drama lui Faust devenind "alegoria unui fenomen divin",incetand a mai fi expresia unei trairi omenesti
nepieritoare. A cunoaste corurile sublime ale ingerilor, ramasagul dintre Dumnezeu si diavol, dintre forta creatoare si cea
limitativa, presupune distantarea lui Goethe fata de conflictul fundamental tragic din care s-a nascut "Urfaust". Conflictul
sufletesc este transfigurat astfel intr-un conflict cosmic, Faust si Mefistofel reprezentand forte ale Universului. "Prologul in
teatru" vizeaza valoarea creatiei poetice, care pentru Goethe este expresie involuntara a vietii,marturisire personala. "(Prologul
in cer) arata ca goethe era pregatit sufleteste sa-i dea lui (Faust )un nou continut,facand din el o opera poetica despre propriul
sau proces de universalizare, iar(Prologul in teatru) dovedeste disponibilitatea sa pentru noua forma a lui (Faust) ca redare
exclusiv alegorica a unei intregi si vaste geneze".Ambele prologuri anticipeaza partea a doua, in care lumea exterioara arare
pregnant ca scena independenta si nu ca proiectie a sufletului lui Faust.

in prima parte a poemului menirea lui Faust se dezvaluie a fi goana catre caduc, clipele reprezentand doar un fragment din
totalitatea trairilor,chiar cea mai plina de forta, cea mai bogata, cea mai suficienta siesi dintre clipe fiind, in bogatia ei,
trecatoare. Nesatisfacut de stiinta, resimtind in cele trecatoare plenitudinea, eternitatea, dar si neputinta omului de a o pastra,
Faust devine subiect al unui razboi intre vointa de a trai clipa ireversibila si aceea de a fi plasat in vesnicie.Prin blestemul ce
nimiceste lumea proprie, Faust transforma coordonatele acestui conflict, caci suspenda universalul, inlocuindu-l poate cu partile
sale; conflictul se adanceste, Faust suspendand poate fortat una din dimensiunile personalitatii lui-pactul insa tocmai aceasta
menire are: de instituire a unui altfel, incercarea de a recupera integral clipa ca viata.,ca implinire a vesniciei.

Mefistofel si Faust inseamna doua perspective asupra clipei.Mefistofel reprezinta constiinta demonica in fata careia pana si
clipele si sentimentele supreme au un caracter relativ, constiinta demonica ce e un indiciu chinuitor intrupat, conform caruia
toate celor carora le daruim sufletul ca unor valori absolute sunt in fond trecatoare, limitate, relative. Mefistofel este ispititorul,
criticul tuturor valorilor pamantesti relative.

"Ca intruchipare a senzorialitatii limitate el reprezinta tentatia,ca intrupare a ratiunii limitate reprezinta critica si, in mod
mijlocit, constiinta vinovata in sensul insuficientei impliniri a propriilor indatoriri si planuri de viata."Judecatile lui Mefistofel
asupra clipelor lui Faust sunt reprezentarile clipelor de nazuinta din unghiul de vedere al vietii in intregul ei. Faust traieste
imboldul absolut, confuz, care abia cand se loveste de limitele factorului momentan devine pe de o parte constient, iar pe de alta
parte culpabil si insetat de mantuire.

Conflictul faustic se construieste pornind de la insatisfactie si vina. stiinta este parasita, nereusind sa capteze in formulele sale
marile taine ale fiintarii, iar mai apoi ca fiind atat de departe de fapta adevarata;stiinta este parasita ca orgoliu van al
umanitatii, depasita prin suferinta de Faust. Vina tragica apare insa ca urmare a conflictului dintre dragoste si titanism, dintre
lume si faptura, dintre vesnicie si clipa, cand Faust, in miscarea lui spre universul nelimitat, intalneste frumosul limitat sub
chipul unei fiinte omenesti. Speranta si dorinta care-si cauta implinirea in fiinta iubita sunt prea nelimitate ca sa fie satisfacute
de aceasta,, prea vaste, ca sa-si afle odihna in ea.

"Faust" are la baza tragedia Margaretei. Blestemul adresat de Faust lumii se rasfrange asupra lui insusi, apasand asupra celei
mai puternice trairi omenesti: dragostea.Aceasta prima jertfa, a dragostei ca o clipa relativa intre altele, devine simbol al
blestemului vietii titanice, insufletite de nazuinta catre universalitate.Menirea de a fi universal invinge clipa,dupa o lupta grea,
lasand in urma sentimentul unei culpabilitati coplesitoare. Pentru Goethe episodul real transfigurat aici artistic este jertfirea
iubirii pentru Friederika, reprezentand renuntarea chinuitoare la propria lui clipa de viata,pana atunci cea mai de pret.
Necesitatea jertfei a produs o zguduire tragica.

Clipa este privita prin prisma conflictului intre principiul popasului in clipa cea frumoasa (in partea intai a poemului
reprezentat de pivnita lui Auerbach si dragostea Margaretei) si nimicirea cea necesara a clipei frumoase, nimicire care devine
culpa. Conflictul faustian este esential, astfel incat Margaretei nu ii este conferit un destin propriu, ci din momentul in care i se
daruie lui Faust se integreaza in destinul acestuia, in asa fel incat acesta preia raspunderea si vina ei. Faust sufera tocmai ca,din
pricina insuficientei lui, nu poate fi pe masura sensului acestei lumi, pe care il intuieste si ar dori sa-l intruchipeze in el insusi.

in partea a doua a poemului actiunea devine pentru Goethe prilejul supunerii lui Faust la alte incercari in cadrul procesului de
universalizare, prilejul infatisarii de diferite lumi, pe care Faust trebuie sa le asimileze in sine, sa le gaseasca cheia apoi sa le
depaseasca.Toate personajele din aceasta a doua parte,cu exceptia lui Faust si a lui Mefistofel, sunt simple alegorii, destinate sa
intrupeze, sa populeze si sa exprime diferitele lumi .Faustul ce contempla natura ca marete rostogoliri de forte cosmice devine
printr-o actiune in cadrul unei structuri umanizate,devine social spre a depasi socialul, traindu-si clipa suprema in exercitarea
unei functii de stat.

Pentru crearea lui Faust II,ce difera de cel din partea intai, Goethe a trebuit sa coboare din inaltimile olimpiene ca sa-i
indreptateasca pe cei multi,sa renunte. Finalul nu corespunde unei impliniri a esentei originare faustice, ci poate fi interpretat
drept renuntare etica. Faust de la inceput ar fi fost adecvat unei mantuiri prin divinizare, dar finalul din cer il prezinta mantuit
prin extaz, prin lepadare de sine si de lume. Totusi goana dupa clipa se opreste. De altfel, forma fundamentala a vinei tragice
apare in partea a doua a poemului, nu in prima, nu din tragism, ci din resemnare, din abaterea de la drumul tragic.

Scena de la curtea imperiala il introduce pe Faust intre oameni, marturisind asupra victoriei sociabilitatii asupra titanismului,
iar rolul asumat de organizator al unei petreceri cu masti este indiciul cel mai dureros al renuntarilor sale, umilire profunda a
eului in fata lumii altadata atat de dispretuite. Socialul va fi insa depasit, pe de o parte prin fapta regeasca, iar pe de alta prin
contemplatia clasica. Elena este imaginea vrajita de el insusi creata,dar care il smulge din societatea pentru care o crease si il
pune pe drumul transformarii visului in realitate, intr-o masura din ce in ce in ce mai mare.Lumea Elenei va fi conceputa ca o
implinire a avantului sau spre limpezime si vastitate, ca o alinare a zvarcolirilor titanice, iar gasirea ei e conditionata de
parcurgerea imperiului primejdios al mumelor si directionata de dorul lui Faust fata de frumusetea clasica. Elada e o treapta de
neocolit in misterul universalizarii sale, aparandu-i lui Faust ca valoare absoluta.

Noaptea valpurgica clasica reprezinta biruinta asupra starii magice, tulburi,de vraja, in care stapaneste diavolul,asupra naturii
vrajmase divinitatii,instinctuale,straine formei,zilei si masurii; ca drum catre Elena,este necesara strabaterea tuturor treptelor
preliminare ale naturii clasice,este un drum atat regresiv, cat si progresiv.Condus de calauze si interpreti antici, va ajunge pana
la a-i fi revelat principiul divin al Erosului,creator de lumi. in noaptea valpurgica clasica este intretesuta si ideea lui Homunculus,
care exista, aspira si piere ca o replica a lui Faust.Faust este "omul destinat chinurilor prin spatiu,timp si trup, care nazuie sa se
smulga din catusele conditiei sale,ca

sa razbata in lumea valorilor absolute", pe cand Homunculus este numai "omul idee,omul neconditionat,care ar dori sa devina
cu orice pret conditionat,adica real, viu, in spatiu si in timp, obtinand elementele existentei trupesti" Homunculus ar putea fi
sentinta impotriva elanului spre absolut, ce moare prin contactul cu realitatea suprema.

Frumusetea ii este accesibila lui Faust, insa nu nelimitat, nu este clipa care ii ofera odihna, ci o impacare cu timpul,extindere a
spiritului asupra formelor pure,intr-un act fertil.Elena insa piere si ea,iar destinul lui Faust se desfasoara impotriva vointei sale,
el dorind parca sa-i ceara clipei sa ramana.

Mefistofel apare ca Mefistofel abia la sfarsitul celei de-a doua parti,cand Faust moare.Pentru Dumnezeu ramane valabil numai
ramasagul Sau, iar nu pactul lui Faust. Viata lui,,ca ratacire, cautare, nazuinta spre absolut si spre contopirea cu lumea, a fost
insasi procesul mantuirii lui. "Viata lui Faust a fost realitateace ni se reveleaza in cer ca o valoare".

Caracterizarea Cuplului leronim - Cezara din opera Cezara scrisa de Mihai Eminescu-primaparte
Personaje romantice, arhetipale - impreuna ilustreaza prototipuri ale perfectiunii adamice;
personajele,principale, dinamice, sunt proiectii ale eului narator.Modalitati de caracterizare:- caracterizare
directa a naratorului, portretul fizic realizat de catre partenerul de cuplu in structura antinomica,constructia
cuplului in antiteza romantica, elemente de autocaracterizare.- caracterizare indirecta: prin propriile
ganduri, simtiri si actiuni, prin intermediul mediului emblematic in caretraiesc personajele; prin monologul
interior.Ieronim si Cezara nu sunt individualitati, ci esente, prototipuri ale perfectiunii adamice. Eroi
romantici, ei seafla la hotarul dintre real si ideal, destinul lor, care se confunda cu absolutul iubirii, fiind
transpus din ordineadevenirii istorice in cea a sacrului reprezentat prin insula lui Euthanasius.Dezvoltare
narativa a unei idile, nuvela Cezara are o structura poematica (specifica prozei romantice),elementul liric
putand fi identificat si in maniera de realizare a personajelor. Insuficient individualizate epic,personajele
prin-cipale sunt proiectii ale eului narator, concretizari ale fascinatiei sale pentru tiparele mitice aleexistentei,
pentru armonia primordiala oglindita de arhetipuri. Ieronim si Cezara nu sunt individualitati, ciesente,
prototipuri ale per-fectiunii adamice. Eroi romantici, ei se afla la hotarul dintre real si ideal, destinul lor,care
se confunda cu absolutul iubirii, fiind transpus din ordinea devenirii istorice in cea a sacrului reprezentatprin
insula lui Euthanasius.In planul realist al actiunii, calugarul Ieronim - "ciudat amestec de vis si ratiune rece",
in caracterizarea directaa naratorului -, renunta la calugarie, fiind, ca orice spirit romantic, atras de
paradigmele eterne ale lumescului sinu de existenta ascetica.Cerebral, nesubjugat instinctului, Ieronim
porneste in iubire prin spiritualizarea simtirii. Pentru a putea iubi isi
transfera, paradoxal, iubita in icoana". El ii marturiseste Cezarei, in raspunsul la prima scrisoare a acesteia,
ca
are nevoie nu de prezenta ei carnala ci de absenta ei pentru a o iubi, nu de trairea sentimentului prin simturi
cide contemplarea lui mentala. Iubita e astfel desprinsa de forma trecatoare a trupului si, printr-un exercitiu
almintii, ridicata la imaginea eterna a Iubirii. Aceasta vointa de sublimare a iubirii, caracteristica pentru
intaiatreapta a experientei personajului, reverbereaza in ultima parte a nuvelei, cand dragostea
protagonistilor sefinalizeaza in ordine transcendenta. In limitele realitatii fenomenale, iubirea -
Visul" frumusetii- nu se poateimplini. Aceasta se produce numai in planul transcendent reprezentat de
insula lui Euthanasius, metafora-simbol semnificand iesirea din fenomenal si alteritate, intrarea intr-o alta
dimensiune a fiintei, cea mitica(arhetipala).
Numai astfel putem explica, respectand coerenta structurii de simboluri a naratiunii, de ce, initial, setea de
amor" a Cezarei, acea nemarginire de simturi contrazicatoare, turburi, desperate", se confrunta cu
atitudinea derezerva si amanare a lui Ieronim, cu melancolia lui impersonala", cu neho-tararea si
seninatatea lui abstracta".Singura magia insulei" va rezolva drama protagonistilor, detinand rolul decisiv
in istoria pasiunii lor. Ieronimse va indragosti cu adevarat de Cezara numai dupa ce amandoi vor fi regasit
nuditatea paradisiaca, in geografiamitica, nu reala, a insulei, departe de "cetate" (spatiul profan).Opozitia
romantica dintre protagonisti se coreleaza, in prima parte a nuvelei, cu structura antinomica aportretului
fizic. Asocierea contrariilor angelic/demonic in portretizarea lui Ieronim este, de asemenea, in spiritul
gandirii romantice care propune esente
antitetice prezente in acelasi individ: tanarul... pare un demon... frumos, serios, nepasator"', "cel
mai frumos
model de pictura... un inger de geniu, caci demonii sunt ingeri de geniu..." Perspectiva ii apartine
Cezarei,respectiv pictorului Francesco.In aceiasi termeni este portretizata Cezara: "par blond -
bruma aurita" si ochi de
-un albastru intuneric",
demonica", perspectiva fiind a naratorului.

eniu pustiu de Mihai Eminescu - prezentare generala

Geniu pusit, intaia opera in proza a lui Eminescu, a fot publicat in 1903 in primul mare val al publicarii
manuscriselor eminesciene. A starnit atat interes, cat si reactii critice negative cu refrire la valoarea romanului si la
indreptatirea publicarii lui, deoarece autorul l-a abandonat, o parte din acesta fiind folosit intr-o alta luicrare
eminesciana, Sarmanul Dionis.

Romaul a ocupat o pozitie intermediara intre cele doua directii pincipale a epocii. Se regaseste atat realismul, cat si
fantasticul, precum si descrierea obiectiva a unor realitati sociale si numeroase evaziuni onirice [1] ale eroului. Romanul
a fost creata de poet la varsta de 18 ani, in timpul peregrinarilor din tara (1868), redactata prima data la Bucuresti, apoi
in primii ani de studii in Viena. Titlul initial al romanului, dupa marturia lui Eminescu, a fost Naturi catilinare. Opera era
preocupat mai ales de caracteristicile epocilor de tranzitie, urmand sa fie un roman al generatiei postpasoptiste. Mai
tarziu Eminescu a renuntat la acest tilu, acesta fiind mai mult un eseu filosofic, intiuland-o Geniu pustiu, ce s-a dovedit a
fi un tilu mai poetic si mai sugestiv.
Geniu pustiu debuteaza cu opiniile despre roman ale lui Dumas, insa este vorba, mai degraba de Alexandre
Dumas-fils, a carui drama, Dama cu camelii, a fost reprezentata de trupa Pascaly. Aceasta piesa era, insa,doar o
dramatizare a romanului, cu acelasi titlu. Piesa era la confluenta intre romantism si realism, unde Dumas-fils
teoretizeaza sectiunea de viata, iluzia vietii cotidiene. Operele lui Dumas-fils despre roman, de la care Eminescu a
imprumutat anumite situatii de viata si caracteristice ale personajelor, sunt comentate mai ales ironic: Dumas zice
ca romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vietii. Priviti reversul aurit al unei monede calpe, ascultati cantecul
absurd al unei zile, care n-a avut pretentiunea de-a face mai mult zgomot in lume decat celelalte in genere, extrageti din
asta poezia ce poate exista in ele si iata romanul . In ciuda acestor opinii nefavoarbile, Eminescu s-a decis, totusi ss
scrie un roman, evident romantic, fara sa extraga, dealtfel, cu totul poezia din roman. Eminescu e de parere, ca
realismul se confounda cu prozaismul, fapt ce exclude renuntarea cu totlu la lirism, care, desigur, reprezinta
punctul de sprijin al prozei sale, o proza poetica.
Eminescu a fost influentat in realizare romanului din drama lui Goethe, intitulat Torquato Tasso. La fel ca si Goethe,
vede in Tasso un simbol al omului de geniu, ceea ce poate fi drept explicatia titlului de Geniu pustiu. Eminescu a preluat optica
lui Goethe asupra geniului, solitar (pustiu), contrazis in aspiratiile sale. Portretul unui rege scotian, Tasso, pe care poetul il
descopera, int-o carte, ii prilejuieste stilul kantian si schopenhauerian despre subiectivismul propriei noastre judecati,
incheiate cu motivul romantic al vietii ca vis: Uitasem insa ca tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinta in mintea noastra si ca
in urma toate cate vedem, auzim, cugetam, judecam nu sunt decat creatiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivitati, iar nu
lucruri reale. Viata-i vis. Deci, autorul a ajuns pana la urma la concluzia, ca un astfle de argetip al geniului poate exista si in
Bucuresti. De aici incepe descrierea deatilata a cadrului bucurestean, a vietii nocturne a acesteia, pe care o intalnim si
in Sarmanul Dionis. Acesta nu inseamna, ca cele doua opera sunt unul si acelasi. Sunt doua opera total diferite, chiar
daca Geniu pustiu are pasaje sau caracterizari de personae aproape identice cu cele din Sarmanul Dionis.

Adevarata actiune incepe, cand povestitorul intalneste un tanar, care simte o atractie irezistibila fata de o fata: Un om pe
care-1 cunosteam fara a-1 cunoaste - una din acele figuri ce ti se pare ca ai mai vazut-o vrodata-n viata, fara s-o fi vazut
niciodata, fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afinitati sufletesti - comenteaza prozatorul, in
spiritual anamneziei[2]. Acest Tasso bucurestean se numeste Toma Nour, ceea ce este un nume simbolic si metaforic, cu o
natura neguroasa, sfasiata de contradictii, demonica, satanica, un revoltat, contrazis in aspiratiile sale. Portretul lui Toma
Nour este foarte asemanatoare cu cel al lui Dionis: Era frumos - d-o frumusete demonica. Asupra fetei sale palide,
musculoase, expresive, se ridica o frunte senina si rece ca cugetarea unui filosof. []Ai fi crezut ca e un poet ateu, unul din acei
ingeri cazuti, un satan, nu cum si-1 inchipuise pictorii: zbarcit, hidos, uracios, si un satan frumos, de-o frumusete stralucita,
un satan mandru de cadere, pe-a carui frunte Dumnezeu a scris geniul, si iadul indaratnicia - un satan dumnezeiesc. In acest
portret, Eminescu s-a autoproiectat, de fapt, creand astfel o inteaga tipologie demonica.

Centrul acestor dialoguri dintre povestitor si erou o reprezinta nationalismul si cosmopolitanismul, idei, ce s-au
dezvoltat in publicistica eminesciana de mai tarziu. Dupa propria opinie, cosmopolitanismul arata un dispret fata de
valorile nationale: Oamenii nostrii, zic eu, sunt de-un cosmoplolitism sec, amar, sceptic - ba mai mult: au frumosul
obicei de-a iubi orice strain, de-a ura tot ce-i romanesc.

Pe parcursul romanului este dezvoltata teoria formelor fara fond, in spirit maiorescian: Vezi la noi istorici ce nu
cunosc teoria, literati si jurnalisti ce nu stiu a scrie, actori ce nu stiu a juca, ministrii ce nu stiu a guverna, financieri ce nu stiu
a calcula. Cea mai proasta parere o are, insa despre pseudointelectualitatea epocii de tranzitie: Cat despre inteligenta
noastra - o generatie de amploiati de semidocti () inteligenta falsa care cunoaste mai bine istoria Frantei, decat pe-aceea a
Romaniei... Personajul Toma Nour este o replica directa acestei directii, propunand scimbare opiniei publice: fiti romani,
romani si iar romani. Eminescu vede problema just in fel si chip, practicand un nationalism ce are porti deschise spre
universalitate. Asa cum afirma Toma Nour: Natiunile nu sunt decat nuantele prismatice ale omenirii. Toma Nour nu este
decat un alter-ego a natiunii, care este doar un membru al unei organizatii oculte international, care pregatise Revolutia din
1848. Dupa esecul revolutiei, eroul este urmarit si persecutat, acesta fiind constient de faptul ca va fi condamnat la moarte. In
locuinta lui Toma Nour este descoperi prietenul acestuia, Ioan, un tanar frumos si efeminat, cu plete negre si cu ochii albastrii.
Acest portret este asemanator cu cel a lui Dionis si Ieronim, din Cezara. Ca sa nu fie prins, Toma Nour dispare din Bucuresti,
dand stiri povestitorului din Copenhaga si din Torino, descoperind portretul sau intr-un sertar, lipit de cel al lui Tasso. La
urma urmei, povestitorul, primeste din Germania un manuscris, care contine autobiografia lui Toma Nour, aflat in inchisoare.
Da acici incolo, romanul nu este altceva, decat transcrierea juranluilui lui Toma Nour. Astfel Geniu pustiu ne apare in cea mai
parte o opera fals memorialistica, primul jurnal romantic al literaturii noastre[3]. Autobiografia lui Toma Nour contine toate
etapele importante ce i-au marcat existenta, incepand cu copilaria intr-un sat din Ardeal, si incheiand cu esecul Revolutiei lui
Avram Iancu. Prima parte a juranlului trateaza esecul erotic al lui Toma Nour, fiind sentimentala si saturata de
Wertherianism. Prin Ioan, prieten de studentie, o cunoaste pe Poesis, o actrita de mana a doua, fiica unui violoncelist sarac.
Ioan este indragostit de Sofia, sora acesteia. Sofia moare, Ioan devenind astfel tribun in oastea lui Avram Iancu, parasind
atitudinea de demon pasiv, devenind, in schimb, un demon active, un erou byronian, gasindu-si refugiu in angajarea sociala, in
lupta pentru implinirea unui ideal. Poesis intretine relatii cu un conte si doi dandy corupti ai orasului. Dupa Dama cu camelii a
lui Dumas-fils, Poesis corspunde lui Marguerite Gautier, Toma Nour fiind copia perfecta a lui Armand Duval. Dupa acest esec
erotic, Toma Nour cade intr-un fel de atonie, ceea ar fi lipsa totala a vointei de viata. Eroul este numit un fantast, gasindu-
si compensatii in lumea visului. Geniu pustiu este abundant cu descriptiile onirice. Dupa o perioada de recurgere interioara isi
regaseste rostul vietii, inrolandu-se si el in oastea lui Avram Iancu. La fel ca prietenul sau, Ioan, paraseste si el pasivitatea si
incepe sa profeseze, in spirit byronian[4], un demonism activ.

A doua parte a juranlului este mai degraba eroica, de un romantism subru si grandiose. Romanul se transforma
intr-o cronica obiectiva a Revolutiei din 1848, din Transilvania. Eminescu nu-si permite sa mistifice realitatea istorica, nici
chiar cu cel mai mic detaliu, mentinandu-se in cadrele strictei obiectivitati. Toma Nour devine un personaj active al revolutiei,
omorand cu cruzime, fara mila, doar pentru a nu lasa tovarasii sai ps mana dusmanilor. Chiar si Ioan este omorat de de un
tribun batran, spre a nu cade in mana dusmanilor. Descrierea Revolutiei este
cutremuratoare. Internationalismulumanitarist al Revolutiei a esuat, intr-un razboi sangeros intre natiuni.

Dupa esecul revolutiei, Toma Nour se intoarce in Cluj, unde gaseste o scrisoare de la Poesis, care se sinucisese intre
timp. In acesta tanara marturiseste ca il iubise cu adevarat, dar a fost obligata sa se prostitueze, ca sa-si intretina tatal, care
era batran si bolnav. Acesta este punctu la care juranul se intrerupe, odata cu plecar eroului in lume.
Finalul nuvelei il aflam dintr-un fragment, intitulat Toma Nour in gheturile Siberiene, din care iese, ca Toma Nour a
fost judecat pe Neva, la Petersburg si deportat in Siberia.

Acest fragment contine cea mai stralucitoare feerie boreala din literatura romana[5]. In timpul sederii din Siberia, Toma Nour
a contemplate campiile de nea majestuoase, ca in visele cele mai teribile ale poetilor norvegieni. Vaneaza si patineaza, are
atractia paradisului acvatic, plina de zane blonde si cu ochii albastrii, ca idealele lui Ossian, inchipuindu-si ca el este batranul
rege Nord. Se pierde in aceasta intindere nesfarsita cu chipul lui Poesis, in inima, si cu steaua polara in fata. Totul este
imbracat in albul imaculat al zapezii, ceea ce este simbolul absolute al puritatii. Acesta este, de fapt, visul lui Eminescu in care si-
a imaginat sfarsitul.

Geniu pustiu este considerat un roman realist si, in aceeasi proportie, fantastic. Descrierea obiectelor este realista, dar
langa aceasta apare si insertia visului in cotidian. Din acest punct de vedere, romanul este destul de dificil de clasat, insa daca
preluam clasificare lui Phillippe van Tieghel, din opera Le romantisme francais, Geniu pustiu s-ar putea include in
categoria romanelor personale[6], si a romanelor cu teza, precum si in cea a romanelor exotice si de aventui si
aromanelor istorice.

Recomandri privind identificarea /sesizarea semnificaiei / mesajului unei opera


lirice

1 Citete cu atenie i integral poezia.


2. Identific acele combinaii neobinuite de cuvinte i ncearc s-i explici ce a vrut
scriitorul s sugereze cu ajutorul lor.
3.Identific tema - despre ce e vorba, la modul general:
Teme posibile:
dragoste ( matern, filial, fa de o persoan de sex opus, mplinit, pierdut, trecut,
dorit, visat, imposibil, posibil ateptat etc); natur (terestr -regnul vegetal,
animal, mineral-, cosmic, impuntoare, calm, dezlnuit, prietenoas, rece,
potrivnic omului, ciudat, familiar, intim, plin de via, pustiit etc.); trecerea
timpului ( btrnee, copilria care a trecut,) creaia ( poet i poezie, fora sau
slbiciunea cuvintelor, inspiraia, izolarea poetului/ scriitorului n sfera ideilor, religie
( relaia omului cu Dumnezeu ), istorie, viaa social; viaa micilor vieuitoare; bucuria
jocului;.
Tema se identific prin recunoaterea cmpurilor lexicale dominante: dac
ntlnim foarte multe cuvinte din cmpul lexical al naturii este probabil c va fi vorba
despre o descriere de natur, prin care poetul i exprim o stare sufleteasc prilejuit de
contemplarea unui peisaj.
De multe ori ns apariia unor elemente de natur urmrete sugerarea unor idei care
depesc simpla descriere. Peisajele, natura, pot deveni simple pretexte pentru a vorbi
despre iubire, creaie, relaia omului cu timpul, cu istoria etc. Nu este lipsit de importan
nici raportul care se stabilete ntre universul uman i cel al naturii : absena / prezena
omului n peisaj.
n poezie pot aprea mai multe cmpuri lexicale; observai relaiile care se stabilesc ntre
ele: opoziii / echivalene/ intersectii. Posibile opoziii : micare / nemicare ; ardoarea
tririi / ncremenire etc.

Indicii:
repetiiile ;
cuvintele cheie;
titlul poeziei;
nceputul i sfritul ei;
folosirea unor cuvinte cu valoare de simbol
Nu trebuie s uitai c n literatur, i mai ales n poezie, cuvintele nu sunt folosite cu
sensul lor propriu; intrnd n combinaii cu alte cuvinte, ele pot exprim altceva.

4.Stabilete care este atitudinea poetului fa de tema prezentat: admiraie, tristee,


nencredere, ironie, sarcasm, tandree, respingere, stisfacie surprindere fa de afirmaia
cuiva, desconsiderarte, nemulumire, avertizare etc.
5. Identific strile sufleteti, sentimentele pe care le degaj poezia. Pentru
recunoaterea acestora fii atent la adjectivele i substantivele abstracte folosite, precum i
la unele verbe care exprim stri.
Stri lirice: melancolia, detaarea, meditaia, contemplarea naturii, admiraia,
resemnarea,
anticiparea unei bucurii, mpcarea, revolta, nelinitea, comuniunea.
plcerea, dezgustul, dezapobarea, satisfacia rutcioas, indignarea, nemulumirea,
reproul etc.
6.Stabilete atmosfera care se degaj din poezie; familiar /stranie/ monoton,
apstoare/ feeric/ tensionat /meditativ etc.
Indicii importante ofer prezena unor adjective sau a unor substantive din cmpul lexical
al culorilor i al strilor sufleteti.

Atenie ! Organizeaz-i compunerea n funcie de reperele date !

Exprimarea opiniei

Schem
Varianta 1. n situaia n care se poate descifra uor tema poeziei:

n opinia mea ( Dup prerea mea, Eu cred c etc) , poezia .... prezint n chip
plastic un peisaj / o meditaie despre timp/ despre creaie / despre puterea iubirii ( sau
despre ct de trectoare este ea), despre copilrie / despre btrnee / despre universul
micilor vieuitoare despre ......etc. Un argument n sprijinul afirmaiei mele l reprezint
prezena unui numr mare de cuvinte din cmpul lexical al...., cum ar fi ..., ...etc.
( Ceea ce m determin s fac aceast afirmaie, este n primul rnd prezena unui
numr mare de cuvinte din cmpul lexical al........).
Un rol important n sesizarea semnificaiei acestui text l au figurile de stil i
imaginile poetice. Spre ilustrare, putem cita personificarea / epitetul/ inversiunea/ etc
care sugereaz.....( Se vor comenta figuri de stil, n strns legtur cu afirmaiile fcute
mai nainte.)
De asemenea, imaginile vizuale/auditive/olfactive / dinamice precum ... contribuie la
conturarea unei atmosfere calme/ tensionate/ melancolice/ nelinititoare / apstoare/
optimist/ grav / sumbr / feeric/ armonioase. ( Se vor comenta imagini poetice)
n concluzie, putem afirma c aceast poezie ne vorbete , ntr-un limbaj sugestiv
despre un peisaj surprins n timpul ..../, despre un peisaj care trezete pace/ nelinite etc;
despre puterea i frumuseea artei / a trudei pe care aceasta o presupune;/ despre ......
( concluzia va dezvolta ideea de nceput ).

Varianta 2.
Ca orice oper literar, i mai ales ca orice text liric, mesajul cuprinde referiri la
sentimente i stri sufleteti.
Dup prerea mea, n acest text, sentimentele transmise sunt de ncntare/ tristee/
admiraie/ disperare/ bucurie/ nostalgie/ uimire /compasiune / tensiune/ bucurie, ateptare/
nfrigurare/ ndoial / plcere/ dezgust/ dezaprobare/ satisfacie/ indignare, nemulumire/
repro etc. fa de... . Impresia aceasta se susine i la o lectur mai atent a poeziei,
datorit prezenei unor cuvinte precum... / a unor verbe la timpul trecut / viitor etc care
sugereaz....
Poetul a ales ca mod de expunere pentru exprimarea acestor sentimente, a strilor
sufleteti descrierea/ monologul/ falsul dialog , ceea ce se reflect n folosirea unui numr
mare de adjective i substantive / substantive n vocativ, propoziii exclamative /
interogative cum ar fi...De asemenea , modul de organizare al versurilor contribuie la
realizarea unei atmosfere de... care este amplificat de prezena epitetului, inversiunii etc.
Un rol important n sesizarea semnificaiei acestui text l au figurile de stil i
imaginile poetice. Spre ilustrare, putem cita personificarea / epitetul/ inversiunea/
metafora etc care sugereaz.....( Se vor comenta figuri de stil, n strns legtur cu
afirmaiile fcute mai nainte.)
De asemenea, imaginile vizuale/auditive/olfactive / dinamice precum.... contribuie la
conturarea unei atmosfere calme/ tensionate/ melancolice/ nelinititoare / apstoare/
optimist/ grav / sumbr / feeric/ armonioase etc.( Se vor comenta imagini poetice).
n concluzie, putem afirma c poezia reuete s ne emoioneze prin sentimentele
de ...... pe care le degaj / prin felul cum prezint .......