CHARLES BAUDELAIRE –

PĂRINTE AL SIMBOLISMULUI ȘI PRECURSOR AL POEZIEI

MODERNE
Simbolismul este un curent literar de circulaţie universală care a apărut ca reacţie împotriva
parnasianismului şi a naturalismului. Iniţial apare în Franţa, ca apoi să se extindă şi în alte ţări,
precum Belgia, Germania, Rusia.
Se manifestă în literatură (poezie, dramaturgie), pictură, muzică.
Reprezentanţi: poeții Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme.
Precursori: Ch. Baudelaire, E. Poe, G. de Nerval.
Lucrări cu caracter programatic: „Corespunderi” de Baudelaire, „Arta poetică” de
Verlaine.
Apare în anul 1886, când poetul Jean Moreas publică în ziarul „Figaro” un articol care
conţine termenul „simbolism” şi definiţia acestuia. El şi este considerat primul manifest al
acestui sistem artistic. În acelaşi an apare şi revista „La symbolisme”.
Termenul. Din l. greacă „symbolon” – semn.
Se impune şi ca reacţie împotriva romantismului, cu toate că cu acesta demonstrează şi unele
momente comune, precum interesul pentru ceea ce este misterios, tenebros, vag; solicitarea
trecutului, a legendelor şi miturilor.
În manifestul simbolismului J. Moreas respinge, în poezie, caracterul didactic, afirmând că
ideile trebuie exprimate doar prin analogii exterioare, deoarece poezia se află în slujba Ideii şi nu
a Gândirii.
Simbolismul încearcă să surprindă nuanţele cele mai subtile, să atingă, dincolo de aparenţe, o
realitate transcendentală, considerând poezia un instrument de cunoaştere metafizică.
În linii generale, simbolismul împărtăşeşte o concepţie pesimistă despre existenţă, ca
consecinţă a crizei spirituale de sfârşit de secol. Declară că aparţine unui secol epuizat de
conţinut, că asistă la cele din urmă tresăriri ale unei civilizaţii muribunde.
A catalizat această stare de decadenţă şi înfrângerea Comunei din Paris.

Trăsături ale simbolismului:

1 – poetul nu este preocupat de aspectele obiective ale realităţii exterioare, de problematica
socială; el urmăreşte să elimine din poezie mărturisirea directă a unei stări, are ca obiect de
cercetare doar stările sufleteşti confuze, incerte, de obicei depresive, așa ca singurătatea,
melancolia, spaima, disperarea, oboseala, plictisul ş.a. Manifestă predispoziţie pentru visare.

1
2 – cultivarea simbolului. Doar că se deosebeşte de simbolul în viziunea tradiţională a acestei
noţiuni. Imaginile ce-l compun se suprapun şi se interpătrund astfel, încât sensul analogiei
rămâne neclar, vag. Raportul dintre simbol şi starea sufleteasca simbolizată nu este explicat, ci
doar sugerat.
Prin intermediul simbolului poetul:

 creează o lume estetică proprie, deosebita de cea obiectivă, reală.

 evadează din realitate în suprarealitate.
 exprimă corespondenţele între diverse elemente ale universului.
 aspiră să devină profet, clarvăzător.
 exprimă vulnerabilitatea artistului în faţa forţei dominante a destinului; sau: protestul
faţă de realitatea înconjurătoare.
 propune un limbaj poetic deosebit.

3 – sugestivitatea. Stările sufleteşti nu sunt exprimate direct, ci doar se sugerează. Fiind

indeterminate, ele nu pot fi formulate clar, ci doar prin aluzii.
În această ordine de idei Mallarme menţiona că „a numi un obiect înseamnă a suprima trei
sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul
cu încetul; să sugerezi obiectul, iată visul nostru”. Poetul precizează că într-o operă de artă
trebuie redat nu obiectul, ci efectul produs de acesta, cuvintele fiind mai palide decât impresiile.
Arta autentică nu necesită să fie înţeleasă, deoarece odată înţeleasă, ea încetează a mai fi artă
pură.
Poezia e definită ca „arta de a simţi”.
4 – principiul corespondenţelor (tehnica sinesteziei). Prin sonetul „Corespunderi” Baudelaire
lansează conceptul simbolist al „corespondenţelor”, numit de teoria literară sinestezie. Pornește
de la ideea unității vii a Universului, care este receptat ca un sistem de analogii și simboluri. Se
manifestă prin îmbinarea de imagini vizuale, auditive, gustative (Baudelaire scrie în
„Corespunderi”: „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”), prin atribuirea unei anumite
senzaţii altui organ de simţ (aud aceea ce văd, miros aceea ce aud etc.). De exemplu: „se aude
lumina”, „privire amăruie”. Astfel se suprapun diferite senzaţii.
Corespondenţele se pot depista între diverse simţuri (ele oferă cheia universului, afirmă
simboliştii), între lumea concretă şi cea abstractă, între diferite domenii senzoriale ale lumii
concrete (de exemplu, audiţia colorată, corespondenţele între culoare şi sunet care se observă
foarte bine în sonetul lui Rimbaud „Vocalele”.) Poetul devine ”un traducător, un descifrator”.
Sonetul ”Corespunderi” de Baudelaire e receptat ca text programatic al simbolismului.

2
 Sinestezia permite stabilirea unor raporturi intime între „eu” (universul mic) şi lumea
înconjurătoare (universul mare), dat fiind faptul că în spiritualitatea omului concret simboliştii
descoperă chintesenţa vieţii întregului univers.
Geneza termenului: din limba greacă „syn” – împreună, „esthesis” – senzaţie.

5 – muzicalitatea. În opoziţie cu parnasienii care urmăreau valorile plastice (forme, culori,

volum, lumini şi umbre), poezia picturală şi descriptivă, simboliştii cultivau elementul muzical,
sonoritatea verbală, capabilă să sugereze ceea ce poetul nu poate sau nu vrea să exprime clar.
Astfel, Verlaine proclama: „muzica înainte de toate”.

Muzicalitatea poate fi exprimată prin:

 folosirea refrenului (expresii, strofe care se repetă periodic);

 folosirea laitmotivului: segment, frază, gând care revin constant şi conţin valenţe
conceptuale;
 asonanţe, aliteraţii.

6 – predilecţia pentru anumite teme şi motive. Printre care:

 dragostea, motiv de visare;

 estetizarea urâtului, descoperirea frumosului în aspecte ale realităţii, considerate urâte
(hoituri, leșuri, cadavre în descompunere, viermi etc.);
 refugiul în natură (antiurbanismul);
 voiajul: motivul plecărilor - vagi, indefinite, apărute dintr-o interioară şi puternică nevoie
de evadare.

7 – versul liber. Versul clasic e considerat insuficient, iar rima - o simplă convenţie; doar versul
liber poate produce efecte muzicale deosebite.
Poezia simbolistă a proclamat libertatea absolută: în vocabular, în topica frazei, în ritm,
ajungând uneori până la experimente tipografice, când într-un poem versurile culese cu caractere
şi litere diferite erau aşezate neobişnuit, în diverse forme, pe suprafaţa paginii. De aici – şi
interesul pentru aspectul formal al poeziei. Se manifestă și prin importanța acordată ritmului,
asonanțelor, refrenurilor, pauzelor ș.a. Dar, de fapt, mulţi simbolişti nu au renunţat la versificarea
clasică. Printre ei și reprezentanții principali ai acestui curent literar: Verlaine, Rimbaud,
Mallarme.

3
 Personajul simbolist este şi el nedefinit, reprezentând, mai degrabă, expresia unor
sensibilităţi.
Poeţii simbolişti, numiţi de Verlaine „poeţii blestemaţi” (cu sens de „poeţii revoltaţi”, „poeţii
necunoscuţi”) şi-au propus să creeze un limbaj autonom, diferit de limbajul comunicării curente,
au încercat să transforme descoperirile lor în simboluri poetice.
Simbolismul aduce fantezia în locul realităţii, fragmentarismul în locul unui tot întreg (la
nivelul receptării realităţii), obscurul în locul luminii.

Charles Baudelaire (1821 – 1867)

Este considerat nu doar precursorul, ci şi părintele simbolismului, precursor al poeziei

moderne. A fost poet, traducător, critic literar și de artă.
A avut o stare de sănătate nu dintre cele mai bune: a suferit de tulburări cardiace, vertije,
nevralgii, crize de astm, crize de stomac. Toate acestea i-au determinat o stare de spirit
depresivă, chiar încercări de sinucidere. A căutat refugiul și în consumul de opiu și hașiș. De
asemenea, a suferit de scindare interioară, oscilând între păcat și ideal, între patimi și puritate; s-a
considerat (singur pe sine) un singuratic. Eul poetic baudelairian este produsul scindării ființei
între polul satanic și cel ceresc.
A adoptat ”religia dandysmului”: atitudine de excentrică manifestare – în lux, eleganța
îmbrăcămintei, distincția manierelor, orgoliul intelectualist, aristocratismul spiritului etc. În
poeziile sale a descris aceea ce a simțit: spleenul (splinul) – plictiseala, urâtul, dezgustul.

Concepții estetice
Categoria ”frumosului”: chiar dacă există și un ”frumos” etern, la Baudelaire frumosul nu
este conceput în mod metafizic, ca valoare universală și perenă, neschimbătoare, ci e determinat
istoric: ”Fiecare secol, fiecare popor a posedat expresia frumosului său”. Parte esențială a
”frumosului” e și neașteptatul, surpriza, uimirea. Impresia de ”noutate”, de șoc este o condiție a
artei. Chiar și diformul, și grotescul, și urâtul, dezgustătorul pot constitui, provocând ”surpriză”,
”atac neașteptat” asupra simțurilor – obiect al poeziei, adică al operei de artă.

Exemple din poezia lui Ch. Baudelaire ”Un hoit”

Și cerul privea hoitul superb cum se desfată

Îmbobocind asemenea unei fluor…
Simțind că te înăbuși, ai șovăit deodată
4
Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pântec pe care muște grase

Zburau greoi cu zumzete-ascuțite
Curgeau oștiri de larve ca niște bale groase
De-a lungu-acestor zdrențe-nsuflețite. […]

Aproape ștearsă, forma acum nu mai era

Decât un vis, o schiță ce tânjește
Pe pânză și pe care artistul o reia
Și doar din amintire o sfârșește. […]

Așa vei fi, o! dulce a nurilor crăiasă,

Când, după împărtășania de veci,
Ai să te duci sub stratul de flori și iarbă grasă
Să mucezești printre ciolane reci.

Când viermii te vor roade cu sărutări haine,

Atunci, frumoaso, să le spui și lor
Că am păstrat esența și formele divine
Și duhul descompusului amor!

Astfel, frumosul și urâtul interacționează la toate nivelurile și se preling unul în celălalt. În

conceptul de ”frumos”, prin convertire estetică, se includ și urâtul, răul, grotescul, satanicul etc.
Omul de creație trebuie să exploreze zone noi în artă pentru a revela integral profunzimea vieții.
Poetul trebuie să fie capabil să învingă orice obstacol, să anuleze orice inhibiții sau cenzură
canonică: urâtul, oribilul, morbidul, atunci când sunt artistic exprimate, devin frumusețe, opere
de artă. Adevărata artă nu se identifică cu obișnuitul și nici cu moralul (idee care va fi foarte
importantă și in estetism, iar puțin mai târziu, la începutul sec. XX, și în modernism).
Baudelaire consideră că poetul poate stăpâni lumea prin descoperirea analogiilor,
corespondențelor și a simbolurilor. Realitatea este un imens rezervor de analogii și
corespondențe, iar sarcina poetului e să le perceapă și să le exprime literar prin metafore,
simboluri, comparații, alegorii ș.a. În acest lucru îl va ajuta imaginația care are capacitatea să
descifreze imaginile și semnele.

5
Foarte reprezentativ în acest sens este sonetul ”Corespunderi” (ciclul ”Spleen și ideal”)

Natura e un templu al că rui stâ lpi tră iesc

Ș i scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață ;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viață (imaginea întregii lumi e cuprinsă în simboluri)
Ș i toate-l cercetează cu-n ochi prietenesc.

Ca niște lungi ecouri unite-n depă rtare

Într-un acord în care mari taine se ascund, (totul e corespondențe și analogii)
Ca-n noaptea sau lumina, adâ nc, fă ră hotare,
Parfum, culoare, sunet, se-ngâ nă și-și ră spund. (tehnica sinesteziei)

Sunt proaspete parfumuri cu trupuri de copii,

Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câ mpii,
- Iar altele bogate, trufașe, prihă nite,

Purtâ nd în ele-avâ nturi de lucruri infinite,

Ca moscul, ambra, smirna, tă mâ ia care câ ntă
Tot ce vră jește mintea și simțirile-ncâ ntă . (muzicalitatea; muzica ideii și a formei)

În lucrările sale teoretice Ch. Baudelaire surprinde și fenomenul ”interferenței artelor”, adică al
artelor care se întâlnesc, interacționează, se combină, se suprapun, se influențează reciproc.

Volumul de poezii ”Florile răului”

A fost publicat în 1857. După publicare autorul și editorul au început să fie urmăriți penal;
tribunalul corecțional îi condamnă pentru imoralitate.
Volumul, care este alcătuit inițial din 6, apoi din 5 cicluri, fiecare din el cu titlul său, se
caracterizează printr-o structură perfectă și printr-o excepțională unitate logică, tematică și
emoțională. Compoziția este bazată pe ideea contrastelor: acele 5 cicluri trasează istoria unei
zguduitoare drame spirituale, a crizei morale de-o viață. Contrastele sunt: satanicul și cerescul,
răul și frumosul, viața și moartea, sentimentul și intelectul ș.a.
În planul dramei spirituale, poetul se substituie lumii contemporane, suferințele lui
personale fiind și suferințele lumii moderne.
Cartea începe cu o dedicație: ”Poetului desăvârșit
6
 Neîntrecutului magician al literelor franceze
Scumpului și veneratului meu
Maestru și prieten
THEOPHILE GAUTIER
Cu sentimentul celei mei profunde smerenii
Îi dedic
Aceste flori bolnave.”
I ciclu e întitulat ”Spleen și ideal”. Aici este reprodus antagonismul dintre condiția umană
fatală: disperarea, urâtul, plictiseala, dezgustul de viață, cauzate de conștientizarea ”căderii în
păcat”, dar și speranța evadării și a salvării, nevoia de puritate și lumină.
Al II-lea ciclu, ”Imagini pariziene”, prezintă tentativa de a evada în lumea / atmosfera/
ritmul marilor metropole. E necesar de menționat că Baudelaire nu a fost un poet al naturii, ci
unul citadin. În viziunea sa orașul e compus din contraste sociale, nedreptate, suferință, muncă
forțată ș.a.
Al III-lea ciclu, ”Vinul”, presupune că vinul ar fi o posibilă consolare în fața durităților
vieții, dar conștientizează că această metodă dezlănțuie forțe demonice, duce la degradare,
mizerie și vicii.
Ciclul IV, ”Revolta”, reproduce răzvrătirea împotriva stării sociale existente. Aici se
apelează la motive biblice (poeziile ”Lepădarea Sfântului Petru”, ”Abel și Cain”, ”Litanii către
Satan”). Apare și revolta metafizică ca posibilitate de a-ți depăși limitele, propria condiție și a
atinge o stare superioară de intensitate și plenitudine.
Ciclul V, ”Moartea”: se ajunge la concluzia că idealul nu poate fi atins. Atunci, cel puțin, să
atingem liniștea, consolarea, moartea – ca realizare a unui vis de odihnă și împăcare. Moartea
semnifică ”dorință, dar și groază”, ”și spaimă, și speranță” (din poezia ”Visul unui curios”).

Alte exemple:
”Doar moartea consolează și-ndeamnă a trăi;
E idealul vieții și e nădejdea toată,
E elixirul care ne-animă și ne-mbată
Și care dă puterea s mai trăim o zi;” (”Moartea sărmanilor”)

”O, Moarte, căpitane bătrân, e vremea, du-ne

Din țara asta unde ne plictisim, străini!
Și apele, și cerul acum sunt de cărbune,
Dar inimile noastre sunt pline de lumini.
7
Otrava ta ne-o toarnă drept balsam și ne lasă
Să ne-afundăm în hăul cel fără de ecou!
Și dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă!
Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou.” (”Călătoria”)

Conceptul de ”depersonalizare” a poeziei: depersonalizarea presupune că inspirația poetului

este permanent controlată de rațiune, se supune disciplinei intelectuale. În acest caz, chiar și
”frumusețea este produsul rațiunii și al calculului”. Chiar și imaginația este o capacitate
științifică, deoarece doar ea înțelege ”analogiile universale”, adică ”corespondențele”.
Una din cele mai cunoscute poezii ale lui Baudelaire este ”Albatrosul” (din ciclul ”Spleen
și ideal”).
Aici relația ”poet – lumea înconjurătoare” este redată prin intermediul simbolului
albatrosului. Poetul este asemenea unui albatros: când e în libertate este puternic (”prin furtuni
aleargă”), frumos și măreț (”prințul vastei zări”), când e în captivitate – e urât, stângaci,
caraghios și demn de milă (”Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări / Aripile-i imense l-
împiedică să meargă”). Deci, în contactul cu lumea mediocră, frumosul se transformă în urât.
Frumosul, aspirația spre ideal, sunt răpuse și batjocorite, libertatea de altă dată este pierdută.
Contraste: albatros – marinari, sus (în cer) – jos (pe punte), libertate – captivitate, măreț - urât,
cândva - acum ș.a.

Din opera lui Charles Baudelaire simbolismul a preluat următoarele trăsături:

1 – receptivitatea deosebită pentru negativ, urât, păcătos, morbid, demonic, în descompunere.

2 – descoperirea frumosului în urât, estetizarea urâtului (în: hoituri, viermi, mucegai, mirosuri
din mormânt etc.) Cea mai cunoscută culegere de poezii a lui Baudelaire are un titlu semnificativ
în această ordine de idei: „Florile răului”.
Parte esențială a conceptului de frumos este neașteptatul, uimirea. Impresia de ”noutate”, de
”șoc” e o condiție a artei. Chiar și diformul, și grotescul, și urâtul pot constitui, provocând
”surpriza”, ”atacul neașteptat”, obiect al poeziei. Adevărata arta nu se identifică nici cu
canoanele, nici cu morala.
3 – călătoria. Una dintre cele mai frecvent solicitate teme este cea a plecărilor: vagi, indefinite,
apărute din necesitatea de evadare.
4 – corespondenţele.