„Educația este cea mai puternică armă pe care o putem folosi pentru a schimba lumea.

- Nelson Mandela
Secolul al XVII-lea este supranumit „Secolul Luminilor” datorită tendinței
absolute spre rațiune, spre primatul științei asupra dogmelor bisericești. Astfel, se poate
reliefa apriga dorință de-a înlătura bezna, obscuritatea care de-a lungul celui de-al XVIII-
lea secol s-a năpustit asupra omenirii prin: foamete, revoluții, ciumă, despotism,
fanatism... Rațiunea devine văpaia luminii, a apariției unui nou mod de gândire, unul mult
mai volnic, mai complex, detașat de monotonia vieții.
Iluminismul depășește epoca sa prin faptul că a reușit, într-un mod cu totul
extraordinar, să valorifice omul, natura acestuia, condiderând literatura un mijloc eficient
de educare, de schimbare a întregii umanități, acordând o valoare semnificativă omului
care cugetă, analizează, descoperă și luptă împotriva feudalismului.
Unii dintre cei mai cunoscuți reprezentanți al iluminismului sunt: Daniel Defoe, J.
J. Rousseau, Jonathan Swift, Voltaire, Goethe, care, datorită operelor sale,au reușit să
reflecte următoarele teme și motive: monarhul iluminat, contractul social, emanciparea
poporului prin cultură, cunoașterea, munca, călătoria.
Geniul, originalitatea caracterizează literatura iluministă, iar exponenții acestui
curent au încercat să reflecte esența existenței umane.
Iluminismul a acordat o mare importanță educației, aceasta fiind considerată unica
modalitate, metodă de-a schimba cugetul maselor populare, de-a pune bazele unei noi
societăți capabilă să alunge abisul absurdității, obscurității, care s-a instaurat.
Tema educației poate fi identificată în următoarele opere: poemul dramatic „Faust”
de Goethe, romanul de aventură „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe și romanul/ satira
socială „Calatoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift.
Se poate constata o interdență între tema educației și motivul literar al cunoașterii,
care nu poate fi definit, fiind ceva ce ține de abstract, însă care a contribuit la apropierea
omului de ceea ce ține de cultură, filosofie.
Coceptul educației poate fi urmărit în poemul dramatic „Faust” de Goethe,
deoarece întreaga operă este bazată pe conceptul cunoașterii, care nu doar educă individul
uman, ci îl eternizează, transformându-se într-o ființă inteligentă, capabilă să descopere
lumea înconjurătoare, cât și lăuntricul său.
 Acest poem urmărește tema cunoașterii integrale, a acelei tendințe a omului de-a
cunoaște totul, reliefând conceptul de „cunoaștere luciferică” care reflectă misterul vieții
umane care necesită a fi deslușit.
Prologul din cer are drept protagoniști creaturile Biblice: Dumnezeu,
Rafael, Mihail, Gavriil și îngerul decăzut- Mefistofel. Neputicința umană, orgoliul,
aspirațiile deșarte și rațiunea sunt puse in discuție, deoarece Mefistofel crede omul
josnic, ușor de manipulat, iar rațiunea fiindu-i piedică în calea perfecționării
sale( fapt catradictoriu cu principiile iluministe):
”El zilele neîndoios și le-ar fi trăit mai bine
De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,
Pe care rațiune s-o numească el mai ține….”
Dumnezeu, considerând că doar prin rațiune omul va ajunge la perfecțiune,
de aceea ambii încheie un pact pentru a demonsta această teorie, Mefistofel având
permisiunea să-l corupă pe învățatul Faust, care mai apoi mărturisește:
„Am studiat cu râvnă filosofia
Din scoarță-n scoartă dreptul, medicina
Și din păcate chiar teologia... (reflectă caractrerul anticlerical al curentului)
Arzând în zel...
Și iată-mă acum un biet nebun...”
De facto, Faust trebuie analizat ca exponentul întregii umanități, care se va
lăsa ispitit de tentațiile deșarte ale lui Mefistofel, luând decizia să nu mai piardă
timpul studiind cu ajutorul cărților: „S-a rupt gândirea, fir de ață/ De-orice știință
îmi e greață/ De-acum în voluptoase adâncuri/Noi patimi înfocate-om potoli”, ci
prin dobândirea experienței, prin desfrutarea plăcerilor, alcoolului, senzației
extazului, fericirii. Astfel, fiind capabil să deslușească sensul vieții.
În tendința arzătoare spre a desluși misterul vieții, Faust încheie o înțelegere
pe o durată de 24 de ani, pe durata căreia Mefistofel îl va sluji cu vrednicie,
satisfăcându-i poftele, în schimb Faust va fi nevoit să-i ofere în dar sufletul său.
Faust, argumentând alegerea prin următoarele cuvinte:
„Mi-am propus cercetarea elementelor...
Nu am gasit în mintea mea îndemnare mai trebuincioasă...
M-am dat în puterea spiritului infernal,
 Pentru ca acesta să mă instruiască în știința dorită...”
În goana după cunoștințele mult dorite: universul, planetele, succesiunea
anotimpurilor, crearea calendarului, inclusiv disputele dintre Dumnezeu și Lucifer,
Faust a devenit orgolios, crezându-se atotputernic, iar încercările lui de-a crea
omul în condiții de laborator, pot fi analizate drept tentativă de a se pune în rând
cu Dumnezeu- creatorul omenirii. Astfel, pasiunea cunoașterii l-a făcut să se
înalțe, însă tot ea l-a făcut să se prăbușească:
„Ce-i este omenirii hărăzit să simtă,
Să simt şi eu, oricât fiinţa mea ar fi de strâmtă.
Înaltul să-cuprind în mine şi adâncul ca-ntr-un caier,
Să-adun în mine tot ce-i rază, tot ce-i vaier,
Să mă lărgesc ca omenirea, să mă zbat şi să veghez,
Asemeni ei, la urmă, însumi să naufragiez.” ,
pentru că timpul este ireversibil: „Clipă, rămâi, că ești atât de frumoasă!”,
iar căutările, tentativele spre a descoperi esența vieții l-au orbit, făcându-l să uite
de micile bucurii ale vieții.
În finalul operei, bătrânul Faust moare, iar sufletul său nu devine pradă
demonului Mefistofel, ci este salvat, astfel se anunță:
Faust : „Ce murmur cunoscut, ce sunet lin
Îmi smulge cu putere cupa de venin?
Voi clopote înalte, pe pământ Vestiţi de Paşti întâiul ceas?
Voi coruri, ziceţi voi mângâietorul cânt,
Ce a sunat din guri de îngeri la mormânt
O veste bună aducând?”
Corul de îngeri adăugând :
„Pururi- vrednicul
Pildă e numai;
Aici neprihănitul
Faptă acuma-i,
Aici îți dă plinul
Tot ce-i de nespus;
Etern-femininul
 Ne trage în sus. ”
Aspectul educativ al acestui poem dramatic constă în promovarea conceptului de
cunoaștere, a ideii de progres, revoluție culturală, deci, astfel, are loc emanciparea
maselor populare prin cultură.
O altă operă care promovează conceptul educațional este „Robinson
Crusoe” de Daniel Defoe. Tema educației în acest roman are tangență cu motivul
litarar al călătoriei, deci conceptul educațional este reflectat prin prisma
experiențelor dobândite de tânărul Robinson, a călătoriilor acestuia. Tânărul
Crusoe s-a născut în statul York în 1932, într-o familie de negustori, iar dorința
nesecată de cunoaștere a lumii, a universului, a culturii, l-au facut să se avânte
într-o serie de călătorii, în urma cărăra ajunge a fi sclavul unor pirați. Această
experiență îl face mai puternic, îî pune la încercare instinctele, fapt ce l-a
determinat să evadeze alături de Xury, însă viață e imprevizibilă, astfel Robinson
naufragiază, fiind nevoit să învețe a supravețui pe un teritoriu complet străin, lipsit
de comunicare, sprijin.
Cel de-al doilea capitol reflectă un moment crucial din viața
protagonistului, și anume: captivitatea acestuia. Robinson, fiind luat captiv de
către pirați, a demonstrat tărie de caracter, perseverență și maturitate psihologică,
fiind capabil, într-un final, să evadeze alături de Xury. Evadarea lui reprezintă
contopirea unui amalgam de idei, care au fost zugrăvite timp de 2 ani de sclavie,
astfel abilitatea de-a gândi și a analiza realitatea înconjurătoare caracterizează
personalitatea lui Robinson Crusoe.
În întregine, romanul lui Daniel Defoe reprezintă lupta neîncetată a omului
cu forțele naturii. După nafragiul suferit, Robinson a reușit să reproducă modul său
de viață, prin construcția unei case, domesticirea unor animale, pasări, cum ar fi
papagalul său, inclusiv a reușit să creeze o mini- gradină, care ar fi suficientă
pentru a-l îndestula. Prin urmare, această tentativă de-a supravețui pe o insulă
străină reliefează treptele evoluției umane redate prin intermediul protagonistului.
Robinson Crusoe este omul luminilor, care tinde spre cunoștințe, care este
ghidat de propria rațiune, fiind capabil să creeze propriul calendar, chiar să
intervină în conflictul dintre navigatori și un trib de canibali, unde, nemijlocit, face
cunoștință cu Friday( Vineri), care va deveni ucenicul său. Tendință lui Crusoe de-
al educa pe Friday( Vineri), de-ai impune o limbă, cultură, religie străină reflectă
tendința colonialismului englez de-a răspândi influențele sale dincolo de hotarele
regatului său. Cu toate că Robinson Crusoe poate fi analizat ca un om al luminilor,
o latură a sa se află în contradicțăe cu principiile curentului, și anume atașamentul
său față de religie, fată de Dumnezeu. Douăzeci și opt de ani de izolare pe o insulă
pustie l-au determinat pe Robinson să se apropie de Domnul, considerându-l
singurul capabil să-i trimită o serie de provocări, care, cu siguranță, trebuie
depășite, deci, are loc contrapunerea dintre dogmatismul bisericesc și conceptul de
rațiune.
O altă operă, care de fapt poate fi definită ca o satiră- alegorie politică este
romanul de aventură „Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift. Pot afirma cu
certitudine faptul că romanul „Călătoriile lui Gulliver ” reprezintă contopirea
fanteziei autorului cu aspra satiră socială, care țintește toate viciile maladivite a
societății englezești din secolul XVIII. Spre exemplu, cartea întâi- „Călătorie în
Lilliput” critică dur viciile și moravurile societății, care este o reprezentare
„minusculă” a societății englezești din secolul XVIII, prin urmare statura acestora
definește decăderea lor morală, iar conflictul care a seprat întreaga societate în
două părți- modul coorect de-a sparge ouăle, pare a fi ridicol. Astfel, divergențele
dintre Laputa și Blefuscu reprezintă conflictul alegoric dintre Anglia și Franța,
care nu puteau împărți supremația pe continentul european, cât și în întreaga lume,
fiind nevoiță să jertvească viața a mii de soldați pentru un petic de pământ, pentru
o iluzie a puterii, care este efemeră.
În cea de-a doua carte- „Călătorie în Brobdingnag”, îl plasează pe Gulliver
în țara uriașilor. Gulliver face alizie la sclavagism, considerându-se un scalv din
perioada iluminismului, care în pofida declarațiilor universle a drepturilor omului,
este capturat în Laputa, apoi în Brobdingnag. Swift, prin intermediul personajului
său, și-a asumat responsabilitatea de-a deschide tema abolirii sclavagismului.
Politica existentă considera că puțina libertate pe care o oferă omului este
suficientă pentru a-l stopa de dorința de-a progresa, de-a lupta pentru ceea ce-i
aparține cu adevărat. Pe când gânditorii iluminițti considerau că libertatea
cetățenilor, inclusiv al sclavilor va contribui la o mai ușoară tranziție în societate,
la un progres considerabil în diverse domenii.
 Cartea trei- „Călătoria în Laputa” este reprezentarea alegorică a
colonialismului englez, a absolutismului englez, care a fost comparat cu o insulă
plutitoare folosită pentru a controla orașele de pe pământ. Cei care au putere
absolută fac ce doresc, iar orașele dominate tind de-a se elibera de sub fanatismul
existent, considerând că oamenii trebuie să fie conduși de monarhi iluminiați,
capabili să deslușească, să perceapă care sunt necesitățile societății, modalitățile
de-a realiza progresul.
Adaptarea lui Gulliver prin toate cele patru insule prin care a călătorit se
referă la capacitățile întregii omeniri de-a învăța să accepte idei, limbi, culturi noi.
Pe parcursul romanului lui Jonathan Swift există numeroase relații satirice
între evenimentele descrise și cele ce au avut loc în secolul XVIII, astfel
iluminismul promovat de Swift pune lumea sub o schimbare masivă în cultură,
religie, ceea ce a permis succesele, cât și căderile societății pe care o cunoaștem cu
toții astăzi.
Gulliver este exponentul culturii, cel care a fost creat de Swift pentru a fi
modelul omului educat, care mereu tinde spre cunoaștere, spre descoperirea
lucrurilor noi, spre progres, libertate.
Tema educației în literatura iluministă este redată prin prisma călătoriilor,
spiritului de aventură, tendinței spre cunoaștere a personajelor literare precum:
Candid, Faust, Gulliver, Robinson Crusoe... Exponenții iluminismului fiind cei
care au decis să-și asume povara progresului societății, care se scufunda într-un
abis de ignorare, lipsă de cultură și valori universale.