„Faust” de Goethe în contextul literaturii universale

Istoria creării
Opera a fost scrisă pe parcursul a aproximativ 60 de ani, cu întreruperi, uneori chiar de zeci
de ani. Intenţia de a scrie o asemenea operă apare în 1773, cînd Goethe avea 23-24 de ani, însă
era deja cunoscut în mediul literar, inclusiv ca autorul romanului „Suferinţele tînărului Werther”,
ca unul dintre reprezentanţii principali ai mişcării „Furtună şi avânt” care a fost varianta germană
a sentimentalismului european.
În anii 1786-1788 Goethe se află în Italia. Acolo din nou revine la „Faust”. În Italia admiră
monumentele arhitecturii antice, reciteşte operele artistice antice şi treptat îşi modifică
priorităţile estetice, devine unul dintre reprezentanţii „Clasicismului de la Weimar”.
Din 1784 îl cunoaşte mai bine pe Schiller, un alt mare scriitor german din această perioadă,
care insistă ca Goethe să-şi ducă opera până la sfârşit, discută cu el diverse aspecte ale
subiectului. Anume de atunci „Faust” capătă o puternică rezonanţă filosofică.
A doua parte a operei este finisată în 1831, dar este editată postum, în 1833.

Genul literar
„Faust” reprezintă o fuziune a liricii, eposului şi dramei.
Deseori este definită drept tragedie filosofică, epopee.
Cea mai frecventă este calificarea: poem dramatic.

Curentul literar
Prezintă un amalgam din mai multe curente literare: sentimentalism, preromantism, realism
iluminist, clacicism iluminist.
Din preromantism s-a preluat interesul faţă de elementul gotic, faţă de magie, mistică.
Din sentimentalism – urmărirea sensibilităţii personajelor (în prima parte), spiritul rebel, de
asemenea mai evidenţiat la începutul operei.
Din clasicism – în partea a doua: compoziţia (5 acte), interesul faţă de antichitate,
valorificarea subiectelor antice, preluarea unor personaje din mitologia antica, aprecierea raţiunii,
frumosului etc.

Compoziția
Opera este alcătuită din:
- Închinare (un fel de cuvânt introductiv)
 - Prolog în teatru,
- Prolog în Cer
- Prima parte (alcătuită din mai multe epizoade)
- Partea a doua (alcătuită din 5 acte)

Prolog în teatru
Sunt prezentate 3 personaje: directorul trupei, poetul şi actorul comic.
La pima vedere „Prologul în teatru” deviază de la linia de subiect, însă este necesar pentru a
înţelege concepţia operei, deoarece aici, prin intermediul personajelor sale, autorul îşi exprimă
ideile despre esenţa artei, predestinarea ei, despre atitudinea faţă de public etc.
Fiecare dintre personaje îşi expune punctul său de vedere.
Directorul este pragmatic, consideră că toate resursele artei trebuie să fie îndreptate spre a
atrage spectatorul care va plăti şi va aduce profit; susţine arta comercială, neglijând aspectele ei
spirituale.
Actorul consideră că arta trebuie să fie actuală, să fie predestinată pentru contemporani
(oricum ar fi ei).
Poetul susţine că arta autentică nu se creează pentru mulţime, ci pentru cei ce o pot înţelege,
ea nu trebuie să se conformeze cerinţelor de moment, ci să fie îndreptată spre viitor, spre
eternitate.
Poziţia autorului se formează din fuziunea acestor trei: arta trebuie să servească
contemporanilor, dar să rămână şi pentru urmaşi, trebuie să ia în consideraţie problemele din
prezent, dar să nu uite nici de cele veşnice, general-umane; arta trebuie să aducă profit, fiindcă în
caz contrar artistul nu va avea suportul material pentru a crea (Goethe mulţi ani a fost directorul
teatrului de la Weimar şi a cunoscut bine toate problemele materiale cu care acesta se poate
confrunta).
În concluzie, „Prologul în teatru” sugerează cititorului că textul care urmează va fi complicat,
neomogen, că totul ce se va prezenta în continuare nu reprezintă o zugrăvire realistă a vieţii, ci o
ficţiune, o operă de artă.

„Prolog în Cer”
Deja are legătură nemijlocită cu subiectul operei; aici se pune începutul conflictului, într-o
formă concisă se expun tema şi ideea principală.
Personajele: Dumnezeu, arhanghelii, Mefistofel. Subiectul: religios.
 Discuţia dintre Dumnezeu şi Mefistofel: Mefistofel consideră ca omul este neputincios,
nefericit, josnic, poate fi uşor manipulat, nu are aspiraţii superioare, nu ştie singur ce vrea şi
poate ar fi trăit mai bine, dacă nu ar fi fost înzestrat cu raţiune.
”El zilele neîndoios și le-ar fi trăit mai bine
De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,
Pe care rațiune s-o numească el mai ține….
El seamănă, dacă-mi îngăduiți cuvântul,
Cu una din gângăniile-acele cu prelungi picioare
Ce zboară-ntr-una și tot cad pe pântec,
Cântându-și iar în iarbă vechiul cântec.
Și cel puțin dacă în iarbă și-ar lungi popasul,
Dar nu, în orice băligar își bagă nasul.”
Dumnezeu, dimpotrivă, crede în om, vede în el fiinţa care încă nu a găsit calea cea dreaptă,
dar care are un potenţial pozitiv puternic. Astăzi el (omul) este nemulţumit, neliniştit, comite
multe greşeli, dar în viitor căutările îl vor duce spre perfecţionare. Dumnezeu îi permite lui
Mefistofel să-l ispitească pe Faust, să încerce să-l abată de pe drumul cel drept, şi nu pentru a
satisface dorinţa necuratului, ci chiar pentru binele omului, care, fiind pus la încercare şi
confruntându-se cu diverse probleme, va trebui să le facă faţă, devenind astfel mai puternic, mai
matur, mai sigur de sine.
” Ei bine. După vrerea ta să fie!
Abate acest duh de la izvorul său de obârșie,
Și du-l de vei putea, cum te pricepi,
Pe drumul tău în jos, pe drumul ce-l cunoști,
Dar rușinat să stai, când îți va fi să recunoști,
Că omul bun, chiar adumbrit de patimi,
Își dă de drumul drept prea bine seama.”
Faust este exponentul, simbolul intregii omeniri. Prin el omenirea va fi pusă la încercare.
Faust şi Mefistofel sunt personaje antagonice.
Faust: idealist, aspiră spre cunoaştere, perfecțiune.
Mefistofel: realist, tinde spre negare; însă făcând rău, el ajută omul să devină mai puternic, să
cunoască lumea, adevărul, să poată ţine piept obstacolelor și problemelor vieţii. Mefistofel este
răul necesar pentru ca binele să existe, să se poată afirma, este cel mai de folos spirit al negaţiei,
deoarece nu-i permite omului să se liniştească, să lâncezească, provocându-l, determinându-l
permanent să acţioneze.
 Timpul acţiunii
- „Închinare”, „Prolog în teatru” – sfîrşitul sec. al XVIII-lea, începutul sec. al XIX-lea,
epoca lui Goethe, timpul cînd chiar au fost scrise;
- „Prolog în Cer” – veşnicia (în ceruri timp cronologic nu există);
- I-a parte – sec. al XVI-lea, timpul vieţii lui Faust, personalitate reală, astrolog, învăţat, care,
după cum spune legenda, fiind nemulţumit de posibilităţile ştiinţei şi negând religia, a început să
practice magia, a învocat necuratul, încheind un pact cu el, ce presupunea că-şi va vinde sufletul
în schimbul capacităţii de a transforma orice metal în aur şi de a se bucura de plăcerile vieţii;
- a II-a parte, actul III – Evul mediu, Antichitatea.

Din conţinut
Prima parte a poemului dramatic (care reprezintă o succesiune de scene şi epizoade) îl
înfăţişează pe Faust care este un bătrân savant ce şi-a consacrat întreaga viaţă ştiinţei, are
discipoli, dar nu se simte fericit și împlinit. El este decepţionat de posibilităţile cunoaşterii şi
chiar de viaţă în genere, fiind pe punctul de a se sinucide, însă cântările de Paşti, clopotele, ce
vestesc Învierea, îi reamintesc despre dragostea lui faţă de om. Faust îşi părăseşte chilia, se
contopeşte cu mulţimea, rămâne viu ca să-i impartă soarta.
Pactul dintre Faust şi Mefistofel: Mefistofel se oferă să-i dea totul ce-şi doreşte, Faust, la
rândul său, promite să-i dea sufletul în momentul când fericirea pe care o va trăi îl va face să-i
ceară clipei să se oprească. El nu renunţă la cunoaştere, doar că acum e dispus s-o găsească prin
alte modalităţi: nu din cărţi, închis între 4 pereți, ci din viaţă, prin propria experienţă. El e dispus
să se scufunde în vâltoarea vieţii, s-o simtă din plin, să cunoască toate bucuriile şi suferinţele
omenirii. Astfel, Faust îşi vinde sufletul diavolului nu pentru plăceri, ci pentru cunoaşterea
sensului vieţii.
”Vreau… Ce-i este omenirii hărăzit să simtă
Să simt și eu, oricât ființa mea ar fi de strâmtă…
Să-adun în mine tot ce-i rază, tot ce-i vaier,
Să mă lărgesc ca omenirea, să mă zbat și să veghez,
Asemenea ei, la urmă, însumi să naufragiez.”
În continuare incepe o nouă etapă în viaţa personajului. Faust păşeşte în lumea mare, fiind
însoţit de Mefistofel. Toate aventurile şi călătoriile lui simbolizează etape ale trecerii omului prin
viaţă în căutarea fericirii, de la cele mai josnice, inferioare, pînă la cele mai superioare: plăcerile
beţiei în pivniţa lui Auerbach, reîntoarcerea tinereţii în bucătăria vrăjitoarelor, dragostea senzuală
(istoria Margaretei).
 În partea a doua (compusă, asemenea unei tragedii clasiciste, din 5 acte) continuă
încercările, la care este supus Faust în căutarea fericirii, continuă procesul de cunoaştere practică
a vieţii. Rol important se acordă implicării în soluţionarea problematicii de stat, cautării
frumosului în lumea antică.
Elena (personaj din mitologia antică) reprezintă simbolul frumuseţii şi spiritualităţii
superioare. Antichitatea însă nu poate fi reînviată. Deaceea, după dispariţia Elenei, în mîinile lui
Faust rămîne doar o bucată din rochia ei ca semn al obiectelor materiale (nu vii) ce au rămas de
atunci până în prezent. Apropierea de frumuseţea şi perfecţiunea antică semnifică încă o etapă în
procesul de cunoaştere a vieţii. Dar nu cea finală. Omul nu se poate opri aici, el, in genere, nu se
poate opri niciodată, deoarece se realizează doar în acţiune, în permanentă mişcare și evoluţie.
Revenind în Germania, în Evul Mediu, Faust îl ajută pe împărat să-şi învingă rivalul, iar în
semn de recunoştinţă primeşte un teren pe malul mării, smulge de la mare noi spaţii de pămint,
pe care le fertilizează. Înţelege că doreşte să traiască şi să acţioneze pentru binele celorlalţi. Cu
trecerea timpului, din nou îmbătrâneşte, Grija îl orbeşte, este împovărat de experienţa vieţii, nu
înţelege (fiind orb) că mulţi îl mint, dar descoperă esenţa omului şi rosteşte cuvintele: „Clipă,
rămîi, că eşti atît de frumoasă!”. Faust îşi vede scopul vieţii în munca comună pentru binele
tuturora, are convingerea că prin muncă oamenii vor trăi liberi şi fericiţi, că fericirea presupune o
permanentă dezvoltare, căutare, cunoaştere.
Faust moare, dar Mefistofel nu reuşeşte să-i ia sufletul, pentru că prin viaţa sa, cum anunţă
corul din Ceruri, el a fost mântuit. Astfel, sufletul său este salvat, iar prin persoana lui este
justificată întreaga omenire.

Tema operei: esenţa omului, soarta omului şi a omenirii, sensul vieţii.

Ideea: afirmarea valorii umane.

Trăsături ale Iluminismului

- Faust reprezintă omul tipic al Secolului Luminilor: raţional, dornic de cunoştinţe, curios,
activ, în permanentă căutare etc.;
- Tema cunoaşterii (la început, cea academică, bazată pe extragerea cunoștințelor din cărți,
după pactul cu Mefistofel – cea practică, bazată pe propria experienţă de viață);
- Motivul călătoriei;
- Afirmarea rolului creator al muncii;
- Optimismul (în pofida tuturor problemelor);
- Tendinţa spre permanenta acţiune, spre evoluţie, perfecţionare;
- Căutarea adevărului;
- Dreptul natural al omului la fericire, căutarea fericirii etc.