REALISMUL ILUMINIST ȘI ROMANUL

Realismul este o modalitate artistică de prezentare obiectivă și veridică a realității. Pentru

realismul din secolul al XVIII-lea s-a propus termenul literar de realism iluminist, deoarece:

 ș-a dezvoltat în Secolul Luminilor;

 a promovat tematica iluministă.

Estetica acestui tip de literatură o descoperim în lucrările teoretice ale lui D. Diderot (care a
fost și redactorul Enciclopediei), H. Fielding (scriitor englez), G. Lessing (scriitor german) ș.a.
Aceștia menționau că, creând o operă, scriitorul trebuie să urmărească viața înconjurătoare în
toate manifestările ei: ce se întâmplă pe străzi, în piețe, în case etc.
Legea principală a literaturii este adevărul. Un autor nu trebuie să se dedice imitării
modelelor antichității, deoarece fiecare epocă, în funcție de situația concretă, are propriile
idealuri. În același timp, se precizează că, în operă trebuie să se facă auzit și punctul de vedere al
autorului. Literatura trebuie să fie scrisă pentru toți oamenii și, deci, trebuie să fie înțeleasă de
toți, nu doar de un grup restrâns al elitei.
Literatura artistică trebuie să fie un mijloc de cunoaștere (a lumii și a omului) și de
autocunoaștere, de educare și de emancipare.
Realismul iluminist se caracterizează prin următoarele trăsături:

- zugrăvirea veridică a realității,

- recursul la elementul satiric și critic: critica orânduirii existente (la nivel social, politic,
moral etc.) și promovarea idealului unei lumi juste în care să predomine principiile
umaniste,
- încrederea în posibilitățile de afirmare ale omului,
- democratizarea literaturi prin interesul pentru viața omului simplu (nu a eroului mitologic
sau a eroului național, ca în clasicism),
- receptarea omului ca produs al mediului.

Romanul care a fost neglijat în clasicism și din acest motiv în secolul al XVII-lea s-a
dezvoltat mai puțin, în secolul Luminilor este reabilitat și devine una din cele mai răspândite
specii literare.
Această situație este determinată de mai mulți factori, printre care:

1. Din cauza volumului său mai mare în comparație cu alte specii literare, romanul permite
o zugrăvire mai amplă a realității, atât exterioare, cât și interioare: a labirintului
 spiritualității umane. Romanul cercetează, reproduce și critică diverse aspecte ale vieții
sociale, ideologice, politice etc. Romanul nu limitează scriitorul în anumite hotare,
permițându-i o mai mare libertate în alegerea și în prezentarea materialului.
2. De asemenea din cauza volumului său mai mare în comparație cu alte specii literare,
deseori, pe paginile sale, romanul urmărește perioade de timp mai mari: ani, zeci de ani,
uneori chiar o viață întreagă. Acest lucru permite urmărirea proceselor nu doar în anumite
perioade concrete, ci pe tot parcursul lor: apariție, căi de dezvoltare, culminație, regres,
consecințe. Cunoscându-le la toate etapele de manifestare, cititorul are o viziune mai
amplă și mai complexă despre situație și poate formula propriile concluzii.
De exemplu, în romanul ”Robinson Crusoe” de D. Defoe acțiunea are loc pe
parcursul a peste 40 de ani, de când Robinson, având doar 19 ani, a părăsit casa
părintească în căutarea aventurilor, până după eliberarea lui de pe insula unde a stat 28 de
ani, 2 luni și 19 zile.
3. De obicei, și locul acțiunii în romanele iluministe este vast, întins. Acțiunea se poate
petrece în diverse localități: sate, orașe, țări chiar pe mai multe continente. În felul acesta
cititorul capătă diverse cunoștințe despre lume și om, le poate compara ca să vadă
momentele comune și deosebirile, inclusiv cu țara sa de baștină, poate formula propriile
opinii.
De exemplu,
- acțiunea în romanul ”Candid sau optimismul” are loc în Germania, Portugalia, Spania,
Argentina, Paraguay, Eldorado (țară imaginară), Franța, Anglia, Turcia;
- în romanul ”Robinson Crusoe” – în Anglia, Guineea, Brazilia, pe insula nepopulată.
- În romanul ”Călătoriile lui Gulliver” – în Anglia și în 4 țări imaginare: țara piticilor, țara
uriașilor, în Laputa, și în țara cailor.
4. De obicei, în romane sunt multe personaje, fapt ce permite autorului să creeze o întreagă
galerie de tipuri umane (sociale și psihologice). O atenție deosebită se acorda omului
obișnuit, fapt ce vorbește despre democratizarea romanului iluminist.

După criteriul tematic, în literatura iluministă sunt populare astfel de tipuri romanești,
precum: romanul de călătorie, romanul de aventură, bildungsromanul (romanul devenirii,
creșterii și formării personalității), romanul de educație, romanul picaresc (picaro: aventurier,
șmecher, necinstit, intrigant) ș.a. De obicei, într-un roman interacționează mai multe tipuri.

Inițiatorul romanului iluminist englez, ”părinte al romanului englez” este Daniel Defoe
(1660 – 1731) A fost și jurnalist, a scris articole publicistice. Ca scriitor, a creat mai multe opere
literare, dar este cunoscut în lumea întreagă, în primul rând, ca autorul romanului ”Robinson
Crusoe” care îmbină particularitățile mai multor tipuri romanești: este roman de aventură, roman
de călătorie, roman de educație, roman alegorie ș.a.
Una din temele principale ale romanului este: rolul muncii în formarea, păstrarea și
dezvoltarea personalității umane. Iar Robinson este un reprezentant tipic al burgheziei engleze
din sec. al XVIII-lea, pentru care sunt specifice pragmatismul, materialismul, interesul personal
și dorința de profit, care cunoaște prețul oricărui lucru și îl poate folosi în interesul său. În același
timp, el este muncitor, cumpătat, rațional, știe să aprecieze și să se bucure de ceea ce are.
Exemple din roman: ”… ce mare nebunie este să începi o treabă înainte de a ști cât te
costă și înainte de a judeca bine dacă îți ajung puterile ca să o duci la bun sfârșit.” Sau: ”…
rareori până atunci mi se întâmplase să nu duc până la bun sfârșit ceea ce îmi propusesem .”
Sau: ”Aveam o pungă cu bani… Dar – vai! – banii zăceau aruncați fără de întrebuințare. Nu
aveam ce face cu ei. Aș fi dat, cu dragă inimă, un pumn de aur pentru câteva pipe sau o piatră
de măcinat… sau pentru un pumn de fasole ori mazăre, sau pentru o sticlă de cerneală. Banii
nu-mi aduceau niciun folos, ci stăteau în sertar, se umezeau în peșteră…Nu aveau preț pentru
mine, căci nu-mi puteau fi de folos.” Totuși, e semnificativ că nu i-a aruncat, ci i-a păstrat.
Viaţa lui Robinson pe insulă parcă reproduce principalele etape din istoria civilizaţiei umane.
Începutul exilului său poate fi comparat cu epoca de piatră în dezvoltarea omului când acesta îşi asigura,
așa ca Robinson, existenţa, în primul rând, prin vânat și pescuit, după aceasta începe să îmblânzească
animalele și să cultive pământul, deci, este crescător de animale și țăran; mai târziu, începe să
confecționeze singur unelte de muncă și să lucreze cu ele, deci este muncitor și meșteșugar, iar în ultima
perioadă a șederii lui pe insulă îl descoperim în postura de stăpân de sclavi (când acolo apar și alți
oameni), apoi și de colonii (insula devenind proprietatea lui). Detaliul acesta este o aluzie la statutul
politic al Angliei, în acea perioadă – una dintre ţările cu cele mai multe colonii.
Chiar dacă a avut și momente foarte grele, Robinson le-a depășit. Însuși personajul spune despre
sine: ” Astfel, viața mea rămâne o pildă pentru toate celelalte vieți greu încercate. Totdeauna putem găsi
prilej de îmbărbătare, dacă izbutim printr-o judecată dreaptă să socotim binele și răul și să alegem calea
binelui… Începeam să mă obișnuiesc cu noua mea viață și căutam să mi-o fac cât mai plăcută.”
Romanul ”Robinson Crusoe” a generat un nou tip de roman, romanul robinsonadă.
Trăsături:

 Subiectul de aventură.
 Locul acțiunii: izolat; în variantă ideală – o insulă.
 Numărul personajelor: limitat; în variantă ideală – cât mai puține, chiar unul singur.
 Gradul înalt de tipizare: personajele și relațiile dintre ele reprezintă modele generale de
comportament, ilustrații ale vieții sociale, politice, economice, religioase etc.
  Caracterul optimist al mesajului final: fiind plasat în circumstanțe extraordinare, în
situație-limită, omul reușește să supraviețuiască nu doar fizic, ci și spiritual, chiar să se
dezvolte. În felul acesta este proslăvită puterea, curajul și perseverența ființei umane.

Următoare etapă în dezvoltarea iluminismului englez a constituit-o creația lui

Jonathan Swift (1667- 1745).
S-a născut la Dublin, Irlanda. A fost preot. În calitate de scriitor, a fost un maestru
neîntrecut al satirei. S-a implicat în viața politică și religioasă a Irlandei și Angliei, apărând
drepturile irlandezilor. A scris pamflete usturătoare, dar astăzi este cunoscut, în primul rând ca
autorul romanului ”Călătoriile lui Gulliver” despre care unii critici literari afirmă că, de
asemenea, reprezintă o serie de pamflete, unite prin același personaj central, chirurgul Lemuel
Gulliver care a călătorit în mai multe țări.
Romanul este o alegorie satirică. Contemporanii lui Swift au înțeles că toate aceste țări
imaginare cu ființe de tot felul care sunt satirizate și criticate, de fapt, reprezintă Anglia și
englezii, iar autorul a recurs la ficțiune pentru a evita cenzura; în caz contrar nu i s-ar fi permis
să-și publice opera.
Romanul este alcătuit din 4 părți în corespundere cu 4 călătorii ale lui Gulliver:

1- În țara Liliput care este o țară a piticilor,

2- În țara uriașilor,
3- În insula zburătoare Laputa și pe continentul vecin,
4- În țara cailor înțelepți, a yahunilor (unde oamenii sunt niște ființe mizerabile, demne de
dispreț).

Autorul a supus unei dure critici diverse aspecte ale vieții sociale, politice, ideologice,
științifice, religioase etc. ale Angliei. Aici vom descoperi critica regimului monarhic, critica
luptei dintre partide (pretextul luptei politice în roman: din care parte e corect să fie ciocnit oul),
critica politicii coloniale engleze, critica științei rupte de realitate, care nu poate fi aplicată în
practică ș.a.
Exemple din roman: (despre împăratul Liliputului) ”Ambiția lui nu era mică, voia să se
facă stăpân pe întregul imperiu al Blefuscului, să-l schimbe într-o provincie a imperiului său …
să ucidă pe toți exilații… și să constrângă și pe celălalt popor să ciocnească oul la capătul mai
subțire, ceea ce avea să-l facă monarhul universului.” (ironia: liliput care se vrea monarh al
universului) Sau: ”Trei regi mi-au spus că, sub domnia lor, nu răsplătiseră nici un om de merit
și că la curte virtutea era un lucru foarte supărător.” Sau: (din concluziile regelui uriașilor după
ce Gulliver i-a povestit despre țara sa) ”… ai făcut țării dumitale un mare elogiu. Ai dovedit
foarte bine că neștiința, lenea și viciul pot fi uneori singurele însușiri ale unui om de stat. Ai
arătat că legile sunt tălmăcite, interpretate și aplicate de oameni ale căror interese îi îndeamnă
să le corupă, să le încurce și să le treacă ușor cu vederea.”
Din acest roman se poate descoperi si idealul lui Swift: ”Ei susțineau că cei mai mari
trebuie să se înconjoare cu cei mai înțelepți, mai capabili și mai virtuoși și că trebuie să aibă
totdeauna în vedere binele obștesc, răsplătind meritul, dibăcia, știința și serviciile.” Sau:
”rațiunea trebuie să învingă forța.”

”Robinson Crusoe” de D. Defoe și ”Călătoriile lui Gulliver” de J. Swift: deosebiri

Aceste 2 romane au mai multe asemănări, printre care principalele sunt motivul călătoriei
cu subiectul de aventură, atunci când personajul central supraviețuiește unui naufragiu și
nimerește pe un teritoriu/ insulă necunoscute. Dar deosebirile sunt mai multe:

1. Romanul ”Robinson Crusoe” de D. Defoe are o structură mai unitară, mai închegată,
decât ”Călătoriile lui Gulliver” de J. Swift care, de fapt, este alcătuit din 4 istorii diferite,
fiecare dintre acestea are început, dezvoltare și sfârșit și care sunt unite prin prezența
personajului central, a lui Gulliver.
2. În ”Călătoriile lui Gulliver” sunt mai multe reflecții despre starea de lucruri în societatea
engleză, despre realitatea socială și politică, în ”Robinson Crusoe” acestea aproape
lipsesc.
3. În ”Călătoriile lui Gulliver” prevalează intonația critică și satirică la adresa diverselor
probleme reale din societatea engleză, camuflată sub țări inventate; în ”Robinson Crusoe”
elementul critic la adresa societății lipsește.
4. Romanul ”Robinson Crusoe” este centrat, în cea mai mare parte, pe descrierea vieții, a
întâmplărilor, dificultăților cu care s-a confruntat, reflecțiilor pe diverse teme, trăirilor,
sentimentelor personajului central, Robinson. Romanul ”Călătoriile lui Gulliver” extinde
sfera descrierilor, accentul fiind pus nu atât pe personajul central, cât pe modul de viață,
moravurile, sistemul politic, organizarea socială etc. a tuturor țărilor pe care Gulliver le-a
vizitat.

Și personajele centrale ale acestor romane mai mult se deosebesc, decât se aseamănă.

Deosebiri:
  La începutul romanului Robinson este un tânăr, aproape adolescent, de 19 ani, care a
fugit de acasă în căutarea aventurilor și dorind să se elibereze de tutela părinților.
Lemuel Gulliver este mai matur, are studii universitare, e chirurg; este căsătorit și are 2
copii. Prima călătorie nu a fost rezultatul evadării de acasă în căutarea aventurilor: a
părăsit, pe un timp, familia, deoarece a primit o ofertă de lucru avantajoasă pentru a o
întreține.
 Spre deosebire de Robinson care, pe insulă, cea mai mare parte de timp a fost singur,
Gulliver, în toate țările unde a nimerit, nu a fost singur niciodată. Deci, Robinson a
suferit de singurătate, Gulliver – nu.
 Robinson este mai activ: pentru ca să nu moară de foame, să se întrețină și să
supraviețuiască pe insula nepopulată tot timpul a muncit. Gulliver este mai pasiv (cel
puțin, fizic), pe el l-au întreținut alții.
 În schimb, spre deosebire de Robinson care nu a avut această posibilitate, fiind
întotdeauna în același loc, pe aceeași insulă, Gulliver, în călătoriile sale a învățat mai
multe limbi, a observat mai multe modele de viață socială, politică, spirituală etc. Dar îi
unește faptul că în final ambii au devenit mai dezvoltați (din toate punctele de vedere)
decât au fost până la aceste aventuri.
 După un anumit timp, după ce a cercetat-o, Robinson s-a simțit stăpân pe insula sa.
Gulliver, în toate țările vizitate a fost un supus, a trebuit să îndeplinească ordinile
altora.
 După ce a părăsit insula Robinson a avut o viață destul de fericită și de împlinită
(inclusiv, s-a căsătorit și a avut copii), întotdeauna fiind printre oameni. Gulliver, după
ultima sa călătorie în țara yahunilor, la început aproape a simțit repulsie pentru oameni,
însă treptat s-a schimbat, dar totuși a rămas o fire retrasă, cum menționează singur:
”puțin cam mizantrop”.

Desigur, sunt și alte deosebiri, atât între aceste 2 romane, cât și între personajele lor.

Una din cele mai frecvente teme în literatura din sec. al XVIII-lea, inclusiv în cea a
realismului iluminist, este tema muncii, această având o importanță decisivă în formarea
caracterului și comportamentului uman. Nu este întîmplătoare afirmarea acestei teme anume
atunci, punerea în evidenţă a muncii ca forţă edificatoare, deoarece Secolul Luminilor este
secolul burgheziei în ascensiune (munca fiind instrument de constituire şi creştere pentru această
pătură socială). Munca este receptată ca catalizator al progresului, al civilizaţiei. În romanul
„Robinson Crusoe”, în mare parte datorită muncii, personajul supravieţuieşte aproape 30 de ani
pe o insulă nepopulată, nu doar fizic, ci şi spiritual, reuşind să-şi păstreze integritatea umană, mai
mult chiar – să-şi cultive calităţi noi. Robinson, omul activ, raţional, optimist, întreprinzător –
omul Luminilor, reuşeşte să spargă zidul disperării (la început a numit bucata de pământ unde l-a
aruncat destinul „Insula Disperării”), al neputinţei şi al singurătăţii prin muncă. Tot munca este
acea care i-a permis să se apropie mai mult de sufletul său, să-şi descopere calităţi despre care
credea că nu dispune.
În literatura din secolul al XVIII-lea se pune în evidenţă nu atât şi nu doar munca fizică, cât
munca ca creaţie, în timpul căreia: observi, gândeşti, iei decizii, experimentezi, acţionezi
raţional, evoluezi, te formezi şi creşti ca personalitate (toate acestea pot fi aplicate și lui
Robinson Crusoe); deci, nu doar munca care îţi asigură suport material, profit, ci şi acea, prin
intermediul căreia te cunoşti mai bine pe tine, cunoşti lumea, îi poţi ajuta pe alţii. În felul acesta,
munca este văzută ca o concentrare de virtuţi: datorită ei omul se maturizează, devine mai
responsabil, se educă, îşi dezvoltă anumite deprinderi, capacităţi, îşi trezeşte potenţialul, îşi poate
depăşi condiţia. Munca poate oferi sens şi calitate vieţii, prin ea omul se descoperă, se impune şi
se luminează.
În literatura iluministă munca nu mai este considerată o pedeapsă (asemenea celei biblice:
„Prin muncă să-ţi cîştigi existenţa!”), dimpotrivă, apare ca o salvare. Munca îl salvează pe om de
la degradare şi dispariţie, îi permite să se adapteze la cele mai grele condiţii, să se integreze în
diverse situaţii. Aceasta este şi calea pe care o urmează Gulliver când nimereşte pe tărîmurile
neobişnuite. Oricât de stranii ar fi ele, personajul – fire receptivă, deschisă pentru orice
experienţe (trăsături ale omului Luminilor), reuşeşte să se acomodeze, să se ajute pe sine şi chiar
pe acei ce au nevoie de el.
În „Candid sau Optimismul” munca este acel contrapunct care ar putea oferi echilibrul dintre
fizic şi spiritual, prin intermediul căreia ar putea fi domolit tragicul existenţei. După cum spune
bătrânul turc „munca alungă din preajma noastră trei rele mari: urâtul, patima şi nevoia”. Iar
concluzia din finalul operei „...să ne lucrăm grădina” vine ca o descoperire a sensului vieţii – să
muncim: pentru a ne cultiva grădina sufletului; să muncim şi fizic, aceasta fiind modalitatea de a
ne păstra demnitatea într-o astfel de lume, munca descoperind drumul spre înţelepciune şi
împăcare. De fapt, aceasta nu este o concluzie absolut optimistă (unul dintre principalele mesaje
ale operei fiind anume critica optimismului exagerat, nefondat). După ce au colindat jumătate de
lume, după ce s-au confruntat cu cele mai respingătoare manifestări ale voinţei umane, de multe
ori aflându-se la un pas de moarte, Candid şi prietenii lui au decis să se stabilească pe malurile
Bosforului. Realizînd, în pofida afirmaţiei lui Panglos, că lumea aceasta nu este „cea mai bună
dintre toate lumile posibile”, hotărăsc să depună tot efortul pentru a-şi face suportabilă măcar
propria lor viaţă. Între implicarea în soluţionarea problemelor majore, ale lumii întregi, şi
inactivitatea absolută, personajele aleg calea de mijloc. Se consideră că dacă toţi vor înţelege şi
vor aplica acest remediu, vor face acţiuni concrete în vederea realizării propriei fericiri, și
realitatea în ansamblu va deveni mai bună.

Schimbările, progresul sînt posibile datorită „luminării”, acumulării şi aplicării

cunoştinţelor. Din aceste considerente, tema cunoaşterii, de asemenea, este una dintre cele mai
solicitate în literatura din secolul al XVIII-lea. Sînt puse în valoare cunoştinţele academice,
preluate din cărţi (argument elocvent în acest sens fiind editarea Enciclopediei – peste 30 de
volume în aproximativ 30 de ani – proiect extraordinar pentru acele timpuri), dar se acordă o
importanţă deosebită şi acelora ce se acumulează drept consecinţă a propriei experienţe. De
exemplu, adevărurile pe care le descoperă Candid despre viaţă şi om atunci cînd este mînat prin
lume, se deosebesc considerabil de acelea, pe care i le expunea profesorul Panglos, cînd înca cu
toţii trăiau fericiţi în castelul din Vestfalia.
Cunoştinţele se pot acumula prin cele mai diverse metode, atât prin studierea informaţiei deja
existente, cum face și savantul Faust până la pactul său cu Mefistofel (”Faust” de Goethe), cât şi
prin propriul efort (observare, analiză, cercetare, experimentare), precum și prin muncă, prin
călătorii (Faust, când a cunoscut viața și oamenii călătorind însoțit de Mefistofel, Candid,
Gulliver, Robinson ș.a.) .
Literatura iluministă în sine servește acumulării și răspândirii de cunoștințe, concepţia
iluministă afirmând că doar omul care posedă cunoştinţe poate fi stăpân și arhitect al destinului
său.