Proiect: Verlaine,Rimbaud si Mallarme- triada de

forta a simbolismului francez

A elaborat: Ţurcanu Mihai

A verificat: Beloconi Olga
Simbolismul francez:
Ştiinţa şi filosofia nu au mai fost o actualitate, aşa că poeţii au încercat
prin operele lor să oprească criza războiului civil din Franţa. Primii poeţi
simbolişti au fost numiţi absoluţi sau poeţi blestemaţi. Misiunea acestor
poeţi era de a rezolva criza limbajului poetic, de a „inventa o limbă”
(Mallarmé), comportând o „puritate şi profunzime” proprie (Valéry) cât
mai adecvată. Paul Verlaine concepe primul cod poetic („Art poétique”),
între anii 1871 – 1873, care se opunea parnasianismului. Literatura
franceză a încercat să delimiteze în limite fixe în „decadenţi” şi
„simbolişti”, prima desemnând aripa verlaineană, ceilalţi pe cea
mallarméană, lucru ireal deoarece simbolismul se desfăşoară spontan,
fără un anumit plan. Cele patru personalităţi ale simbolismului francez
Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine şi Arthur
Rimbaud cristalizează modalitatea expresivă a sugestiei. Ei marchează
trecerea de la explicitate la ambiguitate şi de la real la ireal.
Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet
francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți
dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al
curentului. Paul Verlaine s-a nascut in Metz, nord-estul Frantei, unde
tatal sau, capitan de infanterie, s-a intamplat sa stationeze. Verlaine a
fost singurul copil, dar alaturi de familia sa a trait si Elisa Déhee, o
verisoara orfana, de care poetul s-a indragostit nebuneste mai tarziu.
In 1851 familia se muta la Paris, unde a fost trimis la liceu.
La varsta de 14 ani citeste Baudelaire "Les Fleurs du mal" ce il va
influenta puternic in aspiratiile sale de scriitor.
A studiat dreptul,dar a renuntat dupa doi ani si s-a angajat la Civil
Hall.In 1862, Verlaine a primit licenta studiilor.
S-a casatorit in 1870 cu Mathilde Mauté de Fleurville si a impartit
aceeasi locuinta uneori cu sotia sa, ruda prin alianta, si cu tanarul poet
Arthur Rimbaud.Pentru Mathilde Verlaine a scris "LA BONNE
CHANSON "(1870), relevand anxietatea si sperantele sale pentru
fericire, dar deasemnea a aratat o atitudine rea, si-a atacat sotia si o data
a urlat micul sau fiu George.

Cand Verlaine a inceput o afacere cu Rimbaud, casatoria a fost

distrusa.In aceasta imposibila situatie, Verlaine si-a parasit familia
pentru a duce o viata boema alaturi de prietenul sau poet in Londra si
Brussel.Relatia lor s-a sfarsit in 12 iulie 1873 cand Verlaine, baut si
dezolat, a incercat sa-l impuste pe Rimbaud in incheietura mainii dupa o
cearta. A fost inchis pentru 18 luni. In timpul inchisorii Verlaine a
studiat Shakespeare si Don Quiote si a scris "ROMANCES SANS
PAROLES" (1874). Colectia este considerata capodopera sa in care si-a
gasit in sfarsit vocatia poetica autentica.
Desi cazut prada bauturii,Verlaine era sarbatorit in acelsi timp ca
poetul de frunte al Frantei.A publicat cateva lucrari critice ca" LES
POČTES MAUDITS" (1884), scurte studii biografice ale poetilor,scurte
povestiri si versuri profane si sacre. Poemul sau "Amour" (1888)
aminteste de moartea lui Lucien. A fost in lungi perioade prin spitale, a
continuat sa bea si a petrecut o luna in inchisoare. A suferit deasemnea
de reumatism, ciroza, gastrita,icter ,diabet si a fost hipercardiac.

Verlaine a murit in Paris, la varsta de 52 ani, in 08 ianuarie 1896.

Funerariile sale au fost un eveniment public, mii de parizieni insotind
sicriul sau la cimitirul Batignolles.
In ciuda faimei sale, Verlaine a murit in saracie.
In 1911 un monument in cinstea lui Verlaine a fost ridicat in Paris, in
gradinile Luxembourg.

Paul Verlaine primul autor care realizează ruptura completă a

simbolismului de parnasianism. Pentru Verlaine era importantă
autenticitatea operelor, emoţiile şi sentimentele pe care aceasta le
trezeşte în sufletul celui care citeşte. Arta poetică a lui Verlaine a fost
situată sub semnul supremaţiei muzicale. Autorul a considerat că muzica
(în calitate de artă modernă) este în totală opoziţie cu parnasianismul.
Esenţial în cadrul noilor percepte era faptul că la baza poemului se
punea principiul muzical, în funcţie de el modificându-se structura
tuturor celorlalte aspecte expresive. În arta poetică a lui Verlaine
culoarea şi sunetul apar ca şi mijloace de transcendere, ele îl leagă pe
poet de vis. Deoarece considera că muzica are capacitatea de a reda
semnificaţiile mai mult decât semantica expresiei, Verlaine ajunge să
ridice muzica la rang de categorie esenţială a poeziei („muzică înainte de
orice”). În poeziile sale, tristeţea este reprezentată de „melancolia sorilor
ce apun”, peisajul ireal suspendă viziuni ambigue. Culorile tind să se
desprindă de obiecte, imaginile formate nu mai aparţin realului, ci
duratei timpului care modifică viziunea asupra lucrurilor („Pasărea de
culoarea timpului plana în aerul uşor”). Dorinţa simboliştilor era să
elibereze constrângerea versurilor de către rimă şi de ritmul mecanic.
Astfel s-a propus folosirea versului liber a cărui rol este de schimbare a
unor structuri sonore care ne expun noi particularităţi ale muzicii. Nu
„simplitatea” ca atare l-a făcut mare pe Paul Verlaine, ci faptul că acesta
înţelesese întreaga valoare a simplităţii „subtile”. După cum afirmă şi el:
„trebuie să fii simplu..., simplu în maniera primitivilor, dar subtil simplu
ca un primitiv care s-ar fi născut în secolul al XIX – lea.”
Stéphane Mallarmé (n. 18 martie 1842 - d. 9 septembrie 1898), de fapt
cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o
figură de seamă a curentului simbolist european.

A cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice,

de o rară muzicalitate și forță sugestivă. Creația sa („Herodiada”, „După-
amiaza unui faun”, „Poezii”) constituie o expresie viguroasă și originală
a poeziei moderne. Mai târziu, prin opera sa a influențat decisiv școli
artistice reprezentative ale secolului al XX-lea, cum ar fi: cubismul,
futurismul, dadaismul, suprarealismul.

Stèphane Mallarmé este discipolul lui Charles Baudelaire, începând

„de acolo de unde bietul şi sfântul nostru Baudelaire a încheiat”.
Mallarmé şi-a propus scoaterea poeziei „din Vis şi Hazard” şi
„juxtapunerea ei la înţelegerea Universului”. Unicitatea lui Mallarmé se
reflectă în sinteza dintre abstracţia pură şi trăirea pură. Cultivă o poezie
obscură, bogată în sensuri filosofice, de o rară muzicalitate şi forţă
sugestivă. Autorul a avut un rol important în evoluţia spirituală a
poeziei, descoperind o nouă realitate, cea a inteligibilului. El doreşte
inventarea unui nou limbaj care să fie apt pentru încercarea de a înţelege
profunzimiea lumii. Mallarmé afirmă în „Oeuvres complètes” că
„Cetatea, dacă nu-mi fac iluzii după opinia mea de cetăţean, construieşte
un loc abstract, superior...” . „Cetatea” indică un „spaţiu spiritual” de
intersecţie, în care se explorează strânsa legătură a omului cu cosmosul,
se descifrează semnificaţii ale codului prin care Universul ni se
adresează. Definirea poeziei de către Mallarmé este concepută ca o
inserare agresivă în Necunoscut: „Poezia este expresia, prin limbajul
uman redus la ritmul său esenţial, a sensului misterios al aspectelor
existenţei”. Mallarmé propune o nouă ordonare şi articulare a poemelor,
numită transpunere. În acest proiect a fost expusă noua structurare a
poemelor deschise, care va ajunge o caracteristică a poemelor moderne.
Mallarmé asociază poezia cu muzica deoarece consideră că muzica are
capacitatea de a aspira la absolut, dar mai ales prin modelul ideal pe care
îl oferea ca artă a sugestiei pure. Poetul se considera mistagog adică
iniţiator asupra misterelor, dar reala sa grandoare a provenit din
capacitatea „de dominaţie a universului cuvintelor”. Pentru Mallarmé
cuvintele reprezentau gândire şi lumină, ceea ce reiese şi din afirmaţia
sa: „Poezia nu se face cu idei, se face cu cuvinte.” Mallarmé susţine că
sugestia este principiul fundamental al esteticii simboliste.

 Dans le jardin.
Poèmes de Stéphane
Mallarmé :  Don du Poème.

 À la nue accablante.  Éventail de Madame Mallarmé.

 Angoisse.  Éventail de Mademoiselle Mallarmé.

 Apparition.  Éventail de Méry Laurent.

 Aumône.  Feuillet d'album.

 À une petite laveuse blonde.  Galanterie macabre.

 À un poète immoral.  Haine du pauvre.

 Au seul souci de voyager.  Hommage.

 Billet à Whistler.

 Brise marine.

 Contre un poète parisien.

 Dame sans trop d'ardeur.

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (n. 20 octombrie 1854, Charleville[*],
Franța – d. 10 noiembrie 1891, Marsilia, Franța[8][9]) a fost un poet
francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima
sa scriere "Les étrennes des orphelins". În același an, la 29 august, fuge
de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o casă de
corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges
Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie
poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă
poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui
Charles Baudelaire, dar - în același timp - se recunoaște propria sa
originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul între
conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare.
La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în
locuința acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație
amoroasă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine,
încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă.

Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison

en enfer" ("Un anotimp în infern"), care - prin dinamismul și
radicalitatea stilistică a compoziției - marchează un punct de cotitură în
istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în
proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creații vizionare, pline de
explozie poetică a tiparelor convenționale. În acest ciclu se găsește
celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia
din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania,
Italia, Java și Cipru, lucrând ca prezentator de circ, mercenar,
supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea,
piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în
Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la
vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul
literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la
10 noiembrie, în dureri sălbatice din cauza unei cangrene, la vârsta de 37
de ani.

Explorarea inconştientului pe care Rimbaud o considera „adevărata

realitate”. Punctul de plecare a simboliştilor era realizarea unei poezii de
cunoaştere, Rimbaud reuşind să instituie poezia ca cel mai înalt
instrument al cunoaşterii. Din dorinţa de cunoaştere , Rimbauda realizat
atât o aventură spirituală, cât şi o nouă modalitate de struturare a
poeticului. Marea obsesie a lui Rimbaud devine „adevărul”.
Obligativitatea cunoaşterii autentice e transformată de el în destin al
întregii umanităţi, „adevărul” constituindu-se pentru el ca „ora dorinţei
şi a satisfacţiei esenţiale”. În efortul de a se face „vizonar” şi-a impus o
experienţă intelectuală pe care a trăit-o cu o deconcertantă inflexibilitate.
Întrebarea care îl chinuia pe Rimbaud când, cu piciorul aputat în urma
unei tumori, izbindu-se paralizant de moarte, era: „în locul cui, el aşa de
bun, atât de caritabil, aşa de drept putea să îndure suferinţe atât de
atroce?”