PERSONAJELE

Personajele (oameni, dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt

purtatoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze.
Conflictul dintre bine şi rau se incheie prin victoria fortelor binelui.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici insuşiri exceptionale (vitejie,
dârzenie, isteţime), dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calitati psiho-
morale/ valori etice (mila, bunatatea, generozitatea, prietenia, respectarea
juramantului, curajul) necesare unui imparat, in viziunea autorului. Sensul didactic
al basmului este exprimat de Sfanta Duminica: „Cand vei ajunge şi tu odată mare
şi tare,îi cauta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi,
pentru că ştii acum ce e necazul. Numele personajului reflectă condiţia duală: rob,
sluga (Harap) de origine nobila (Alb), iar sugestia cromatica alb-negru, traversarea
unei stari intermediare (initierea), intre starea de inocenta/ naivitate (negru) şi
„invierea" spirituala a celui ce va deveni imparat (alb).

Spanul nu este doar o intruchipare a raului, ci are şi rolul initiatorului, este „un rau
necesar". De aceea calul nazdravan nu-1 ucide inainte ca initierea eroului sa se fi
incheiat: »şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe
oameni să prindă la minte...". Nu doar naratorul, ci şi personajele par a avea
cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-1 traverseze protagonistul. Eroul
(protagonistul) este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu insuşiri supranaturale
(Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi a
albinelor), fapturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile
crăieselor, smicelele de mar, apa vie, apa moarta) şi se confrunta cu raufacatorul/
personajul antagonist (Spanul), care are şi functie de trimiţător. Personajul căutat
este fata de împărat.

Caracterizarea lui Harap Alb

Textul dat apartine operei literare “Povestea lui Harap-Alb” scrisa de Ion Creanga si a fost
publicata in revista “Convorbiri literare” in anul 1877. Personajele din aceasta opera sunt
tipologizate dupa mai multe criterii, ele fiind personaje negative, pozitive, ajutoare, donatoare,
etc.

Personajul principal al operei este Harap-Alb, fiind un personaj rotund, pozitiv si caracterizat
direct de catre narator si de alte personaje, iar indirect este caracterizat din actiunile sale si din
relatia cu celelalte personaje. El reprezinta tipul omului naiv si inocent, care dintr-un statut
superior decade, insa gratie sufletului bun revine dupa multe incercari la statutul initial.

Caracterizarea lui Harap Alb (directa)

Astfel aflam de la inceput, direct de la narator ca Harap-Alb era unul dintre cei trei fii ai unui
crai, ca era cel mai mic dintre ei, numele de Harap-Alb nefiind mentionat decat mai tarziu, ca o
consecinta a neascultarii. (“Amu cica era odata intr-o tara de crai, un crai care avea trei
ficiori.”/ “Fiu craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros, iese afara in gradina si incepe a
plange…”). Tot direct de la narator aflam ca dupa ce acesta a facut milostenie femeii, ea il
sfatuieste sa mearga sa ceara costumul tatalui sau, costum pe care l-a imbracat cand a fost mire.
Fiul de crai asculta si se duse, astfel el toata calatoria a fost imbracat intrun costum vechi,
pornind la drum nu cu o infatisare grandioasa si cu suflet las asemeni fratilos sai ci foarte modest
insa cu o atitudine de invingator. Mai apoi dupa ce avansam putin in actiunea propriu-zisa,
respectiv dupa sosirea spanului si a lui Harap-Alb la imparatia lui Verde-Imparat, descoperim
singura caracterizare directa adresata lui Harap-Alb, facuta de alte personaje respectiv de catre
verisoarele sale, insa tot exprimata de catre narator, atunci cand vorbeau intre ele despre rautatea
spanului spunand ca Harap-Alb are o infatisare mult mai placuta decat a spanului semanand mult
mai bine cu ele. (“Si din ceasul acela, au inceput a vorbi intre ele (…) ca Harap-Alb, sluga lui,
are o infatisare mult mai placuta…) Caracterizarea directa a lui Harap-Alb este descrisa foarte
sumar, autorul axandu-se mai mult pe caracterizarea indirecta, si anume pe trasaturile cele mai
frumoase care au iesit la iveala din actiunile sale.

Caracterizarea lui Harap Alb (indirecta)

Caracterizarea indirecta a protagonistului este extrem de amanuntita, caracteristicile ascunse ale
sufletului iesind insusi din actiunile si probele la care este supus pe parcursul operei. Prima proba
la care este supus este proba milosteniei. In aceasta proba reiese una dintre trasaturile sufletului
protagonistului, si anume bunatatea. El da pomana unei femei batrane si astfel face o fapta buna
care mai apoi va fi recompensata cu ajutor acelei femei care era de fapt Sfanta Duminica, ea
ajutandu-l sa treaca de proba din Gradina Ursului si Padurea Cerbului. A doua proba la care este
supus fiul cel mic de crai este proba curajului atunci cand trebuie sa treaca podul, confruntandu-
se cu ursul cel fioros, actiune imposibila de realizat de catre fratii lui care au dat inapoi, dand
dovada de lasitate. De aici reiese a doua trasatura morala a fiului de crai, acesta nelasand
imparatia, puterea si grandoarea pentru un urs, curajul lui fiind evidentiat. Dupa trecerea podului,
inainteaza printr-o padure labirint. A treia proba prezenta este proba ispitei care este impartita in
trei grade de dificultate. La primul apel al spanului, exact la intrarea in padure, fiul de crai refuza
ajutorul oferit, ascultand de sfatul tatalui. Mai apoi dupa ce a dat de greu, fiul cedeaza acesta
fiind depasit de situatie. Astfel, deducem ca atunci cand el se confrunta cu o situatie dificila, se
panicheaza si uita de sfatul tatalui, dand dovada de naivitate, slabiciune, neincredere, aceste
trasaturi atragand dupa ele si pedeapsa prin schimbarea identitatii devenind de acum inainte
Harap-Alb (sluga neagra), “Alb” reprezentand tocmai trasaturile negative care l-au facut sa
decada.

Dupa sosirea lor la imparatie, caracterul bland, sincer, supus a lui Harap-Alb, comparat cu cel al
spanului le fac pe verisoare sa-si deschida mai bine ochii, spunand ca el este mult mai
“omenos”. In timp ce spanul il supune pe Harap-Alb la incercari, caracterul lui se intarea tot mai
mult chiar daca el nu simtea acest lucru. Mai apoi, in ultima sarcina data de span, respectiv in
calatoria sa dupa fata imparatului Ros, protagonistul da dovada de altruism, sacrificandu-se si
trecand prin apa, nestricand veselia unor furnici, grija fiindu-i aici rasplatita. Mai apoi, el
construieste un loc de adapost pentru niste alibe fara casa si de data asta fiind iarasi recompensat.
De aici reiese sensibilitatea lui fata de vietitoarele neinsemnate, dand pentru prima data dovada
de profunda maturitate.

Continuandu-si drumul, el este trecut prin proba prieteniei, luand cu el pe cele cinci personaje,
Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, imprietenindu-se cu ei. Ironiile si
glumele cu care le raspunde fiecaruia arata un caracter puternic si degajat care poate sa faca haz
de necaz in orice situatie insa glumind numai cand este cazul. ( “Daca-i asa, hai si tu cu noi, zise
Harap-Alb, ca doara nam a te duce in spinare.”) Limbajul folosit este cu preponderenta literar,
folsindu-se arhaisme si regionalisme (botit, chilimbot etc.) Sunt folosite cantecele si proverbele
pentru a intelege mai bine semnificatia celor intamplate. Gratie prieteniei acordate celor cinci,
Harap-Alb reuseste sa treaca de obstacolele intinse de imparatul Ros, si chiar grija care a purtat-o
insectelor l-a ajutat sa treaca cu bine peste anumite obstacole. Pana si tovarasia acordata calului
il ajuta in ultima cursa lansata de fata imparatului Ros, unde calul trebuia sa se intreaca cu o
tuturica pentru a aduce din despicatura mintilor trei smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta.
Astfel, gratie caracterului ascuns, sensibilitatii cu care s-a purtat fiecare, totul s-a intors in
favoarea lui, ajutandu-l sa treac apeste cursele intinse de celelate personaje participante la
actiune (imparatul Ros si spanul). In calatoria de intoarcere incepe a se imprieteni mult mai bine
cu fata imparatului Ros ceea ce il descrie ca fiind un om deschis si de incredere, pe aceste doua
caracteristici cladindu-se o relatie intre cei doi.

In final, reiese la iveala adevarul, Harap-Alb redevenind fiu de imparat si imparat peste
imparatie, cu mai multa experienta, maturitate si putere de decizie.

Caracterizarea in antiteza cu spanul este foarte evidenta din tipologizare, Harap-Alb fiind un
personaj pozitiv, iar spanul un personaj negativ, faptele fiecaruia oglindind pana la urma destinul
fiecaruia, Harap-Alb domnind pe veci alaturi de o frumoasa fata fiind iubit de toti, iar spanul
murind in chinuri de la inaltime.

Concluzie
In concluzie, Harap-Alb, protagonistul basmului, realizeaza in mare toata actiunea, reprezentand
binele, fiind caracterizat direct de catre autor si indirect caracterizat cel mai bine de faptele pe
care le-a savarsit de fiecare data cand s-a confruntat cu una din cele cinci probe.

PERSONAJELE DIN NUVELA MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI

IPOTEZĂ
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii ci pe complexitatea personajelor. Fiind o
nuvelă psihologică, în Moara cu noroc de Ioan Slavici conflictul central este cel moral-
psihologic, conflict interior al personajului principal, iar în caracterizarea personajelor se
utilizează tehnici de investigaţie psihologică.

ARGUMENTARE
Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în
mod convingător"' fac din Ghiţă un personaj „rotund"(E.M.Foster). Personajul evoluează de la
tipicitate, sub determinare socială (cârciurnarul dornic de avere), la individualizare, sub
determinare psihologică şi morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări
sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea,
liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor) sau, în terminologie romantică:
îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
Lică rămâne egal cu sine un om rău şi primejdios. În schimb, Ana suferă transformări
interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine.
Personaj secundar, jandarmul Pintea urmăreşte pedepsirea lui Lică pe căi legale, motiv
pentru care se asociază cu Ghiţă.
 Bătrâna şi copiii, personaje episodice, supravieţuiesc incendiului de la Moara cu noroc pentru
că sunt singurele fiinţe inocente şi morale.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă).
De asemenea realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile fizice relevă
trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de
investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi
acela realizat în stil indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.

CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ

Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în
sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el. Consecinţele nefaste ale setei
de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de Slavici, autorul
aducând în prim-plan conflictul dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere
alături de Lică.
La început, „cârciurnarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o palidă
umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El hotărăşte
schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă este capul familiei pe care
încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu
iniţiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun
meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi
angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor. Aspiraţia lui e
firească şi nu:i depăşeşte puterile.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior,
al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se
poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia
îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la câştigul pe
care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se
împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva
lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute
împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un
brad".
Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de
familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul interior şi se constituie
într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct transformările
personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai
zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar când se mai
juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" (caracterizare
directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate
neînţeleasa faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici.

La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma
total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate
gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce
să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa
mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş,
fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de
Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa"), aruncând-o în
braţele sămădăului: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă
Anei, într-un rând.

Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde
şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu
minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu
mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe
care să nu-1 ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar ca
om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi în
uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe chezăşie". La proces jură
strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de
remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel puţin tu,
căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut tată om de frunte, ai neamuri
oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se
frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de
conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se
gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu
este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia
Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus
să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală,
în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va
rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se
înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece,
în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi
dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat,
Ghiţă o ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de
Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi
socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să
ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în
mod inevitabil tragic.