Dacă în România „obsedantului deceniu” nu îşi făceau loc decât scrieri cu tentă

politică, aservite sistemului, literatura trebuind să devină şi ea o rotiţă şi un şurub

în marele sistem pe cale de a se construi, situaţia se prezintă diferit pentru autorii
care plecaseră din ţară şi care beneficiau de un mediu şi condiţii normale. Astfel se
explică apariţia unei cărţi precum Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade, în
1955, la editura Galimard, perioadă în care la noi în ţară cu greu puteau ieşi spre
publicare scrieri care să mai păstreze ceva din criteriul estetic.

A imagina posibilitatea apariţiei unui asemenea roman în spaţiul cultural românesc

este o utopie. Este clar că cenzura nu ar fi dat niciodată aprobarea pentru un roman
axat atât de mult pe discutarea unor teme precum istoria, timpul, evadarea din
aceste unităţi – teme obsesive în opera lui Eliade. Deşi roman-frescă, cuprinzând
conturarea unei generaţii de la sfârşit de interbelic, până în primii ani de după al
doilea război mondial, Noaptea de Sânziene conţine şi un nivel abstract, în care îşi
fac loc eternii visători ai lui Eliade, rătăciţi pe cine ştie ce culoar al timpului şi care
nu ar mai fi încăput în spaţiul cultural procustizant al epocii comuniste. În plus, ar
fi fost considerat un roman subversiv, prin afirmaţii de genul: „Nimic nu se alege
din acest contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim
nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit”.

Universul de intelectuali din Noaptea de sânziene nu ar mai fi fost recognoscibil

într-o lume care îşi proiecta configuraţia după tipare preluate din concret. Eroi
aflaţi la crepusculul unei epoci de idealism, ei încearcă disperaţi să nu fie anihilaţi
de evenimente, să nu fie înghiţiţi de „pântecul balenei”, care este Istoria. Dacă
personajele lui Eliade încearcă să se sustragă din timpul istoric, ele sunt, de
asemenea, plasate într-un spaţiu aproape mitic – se ştie cât de mult a idealizat
Eliade Bucureştiul, în care credea că se află elemente sacre ce trebuie descoperite.

Capitala este locul unde Ştefan Viziru, personajul principal, prin închirierea unei
camere la un hotel, încearcă să-şi creeze un fel de capsulă temporală şi spaţială, în
care să se retragă şi să nu mai fie atins de Istorie. Numai că Istoria se răzbună pe el,
aşa cum s-a răzbunat în realitate pe intelectualii rămaşi în ţară. Speriat că ar putea
fi anihilat de evenimente, Ştefan se retrage adesea în camera sa de hotel, pentru că,
aşa cum spune despre el un alt personaj, Biriş: „ar vrea ca toate lucrurile să rămână
pe loc, aşa cum i se păreau lui că erau în paradisul copilăriei. Şi atunci istoria se
răzbună; îl înfundă de câte ori poate”. Se va vedea că, într-adevăr, istoria se va
răzbuna pe el, răpindu-i soţia şi fiul, dar, aşa cum lucid şi dureros îi arată şi Biriş,
este exact împlinirea dorinţei sale, de a ieşi din timp: evenimentele istorice i-au
luat orice urmă de contact cu lumea concretă, istorică.

Retragerea lui Ştefan la acel hotel îl face să vadă unele întâmplări într-o aură
mitică. Astfel, auzind la recepţie numele Zissu crede iniţial că este vorba despre
acea doamnă Zissu de care amintea mereu Vădastra, cel care avea camera
alăturată. Este o confuzie, însă Ştefan vede doar aspectul mitologic, o consideră pe
Zissu o întruchipare a lui Calypso sau a Circei iar el un Ulisse, o variantă a lui
Ulisse, care repetă o odisee. Atunci când se va întoarce în ţara din misiunea
oficială, Ştefan va simţi că se întoarce în Ithaca. Iar în această Ithaca, Ştefan încă
mai poate vorbi de anihilarea civilizaţiei prezente şi reapariţia umanităţii de tip
anistoric (este exact traseul contrar celui trasat de comunişti).

În toiul războiului, Ştefan încă încearcă să se sustragă Istoriei, să găsească

momente în care să nu mai fie sclavul timpului, vrea să refuze a fi confiscat şi
terorizat de destin, aşa cum s-a întâmplat în lumea culturală românească de după
Al Doilea Război Mondial. Cei rămaşi în ţară nu au putut, asemenea lui Ştefan, să
se smulgă realităţii istorice şi să regăsească o realitate mai esenţializată: poezia,
mistica, filosofia.

În camera lui de hotel, Ştefan reuşeşte să îşi satisfacă şi una dintre cele mai
obsedante dorinţe – aceea de a picta, acţiune care reuşeşte să îi abolească trecutul şi
îl face să vieţuiască asemenea sfinţilor, într-un prezent etern. Iată din nou obsesia
specifică lui Eliade de abolire a curgerii timpului şi un indiciu al dorinţei sale de
păstrare a unui timp pe care l-am putea numi sacru, nealterat de intervenţia istoriei.

În încercările lui Ştefan de a se sustrage Timpului se poate identifica o nostalgie

după un timp în care idealismul nu era respins şi în care visătorii îşi aveau locul
lor. Acel timp este conjugat cu un spaţiu sacru – Bucureştiul, încărcat de mistere,
pe care doar trebuie să ştii să le vezi (asemenea perspectivă se întâlneşte adesea în
nuvelele sale, de pildă în Douăsprezece mii de capete de vite sau În curte la
Dionis).

În cazul lui Ştefan, un astfel de spaţiu este o cameră din copilăria sa, în care a intrat
când se afla în vacanţă. În camera aceea, numită de el Sambo, simţea că îl aşteaptă
Dumnezeu şi îl va lua în braţe (aspectul religios ar fi fost, de asemenea, un motiv al
cenzurii în ţară). Atunci a înţeles că există aici, pe pământ, inaccesibil neiniţiaţilor,
un spaţiu privilegiat, paradisiac, pe care dacă îl vezi, nu îl mai poţi uita. Această
idee se întâlneşte obsesiv în majoritatea nuvelelor sale unde, de asemenea,
sacralitatea se află camuflată în acest oraş mitic care e Bucureştiul.

Hotelul unde are Ştefan închiriată acea cameră este un spaţiu atemporal, nu numai
pentru el. Vecinul său de cameră – Vădastra, trăieşte într-o lume ireală, visând cum
va deveni bogat atunci când Ford îi va da fonduri pentru înfiinţarea unei asociaţii
care să controleze opinia publică mondială şi îşi imaginează importanţa sa,
succesul pe care îl va obţine.

Problema timpului care se îndepărta tot mai mult de o epocă idilică, de aur, nu este
obsedantă numai pentru Ştefan. Bibicescu, actor şi regizor este şi el pasionat de
această problemă. Vorbind cu înfrigurare despre Timp, Bibicescu crede că Destinul
este doar un aspect dramatic al Timpului, e „porţiunea de Timp pe care ne-o
îngăduie Istoria”. Refugiul propus de el este în Spectacol, care exorcizează Timpul
şi, rămânând un spectator, reuşeşti să ieşi din Timp (aşa cum se întâmplă şi în
Nouăsprezece trandafiri sau în Adio!).
Şi Biriş este prins în această a istoriei, şi el simte uneori cum timpul şi spaţiul
reprezintă ceva mai misterios, mai ascuns, ca de pildă atunci când o vede pe Ileana
şi simte că îşi aminteşte de „o anumită viaţă pe care o pierduse demult”. Toate
personajele din carte prezintă o inapetenţă pentru real, pentru concret, fiecare fiind
bântuit de o idee obsesivă. Chiar şi Gheorghe Vasilescu, tatăl lui Vădastra, în
atmosfera bulversantă pricinuită de război, este preocupat de strângerea tuturor
cărţilor din BPT, având scopul de a iniţia o serie de proiecte culturale la sate.

Presiunea Istoriei va face din Ştefan mai mult decât din ceilalţi, un alienat.
Pierzând totul în urma războiului, simte că la un moment dat în viaţă s-a rătăcit, că
de atunci a trăit o viaţă străină, a altcuiva. Îl putem recunoaşte uşor în aceste vorbe
pe Gavrilescu din La ţigănci, un alt rătăcitor pe culoarele timpului. Şi la el a existat
un moment de ruptură – renunţarea la Hildegard, precum Ştefan simte că nu şi-a
mai trăit viaţa de când şi-a părăsit aleasa, pe Ileana, într-o noapte de Sânziene, în
pădurea Băneasa (iată un nou indiciu de înzestrare cu sacru a unui spaţiu şi un
semn al nostalgiei după un spaţiu care îi era pentru totdeauna interzis lui Eliade).

Contactul cu realitatea este tot mai greu de realizat: „I se păru că se prăbuşeşte într-
un timp fabulos, devenit aproape inimaginabil prin beatitudinile pe care le păstra,
şi făcu un efort deznădăjduit să revină la suprafaţă, să se reîntoarcă în prezent”.

Întâlnirea din pădurea de la Băneasa este o oglindire, chiar o punere în abis pentru
salvarea care va surveni în final. Într-o altă pădure, din împrejurimile Parisului,
Ştefan se va reîntâlni cu Ileana (aşa cum Gavrilescu o va regăsi pe Hildegard).
Mergând în maşină alături de Ileana, Ştefan ştie că a presimţit noaptea aceasta de
demult, ştie că, orbiţi de farurile maşinii din faţă, Ileana îşi va întoarce capul spre
el şi că „acea unică, nesfârşită clipă îi va fi fost de ajuns”.

Ştefan dispare din Timp, este singura soluţie pentru el, incapabil să facă faţă
Istoriei. Nimic sacru, nimic unic nu s-ar fi păstrat dacă se integra evenimentelor.
Astfel, a reuşit să scape de acel monstru înfiorător care era Istoria şi care a reuşit să
macereze, în literatura noastră comunistă, orice urmă de idealism sau sacralitate.
Aşa cum se temea Eliade, Istoria nu a făcut decât să contribuie la anihilarea
spiritului iar oamenilor nu li s-a oferit şansa avută de Ştefan. „Dacă nimic nu e real,
dacă totul e o creaţie absurdă şi gratuită, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil
repetându-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o
valoare. Am fi atunci definitiv pierduţi.” Din păcate, totul a fost real , iar Noaptea
de sânziene descrie o lume ce îşi va pierde definitiv misterul şi sacrul, o lume
recuperabilă numai în evadări şi în sustrageri din timp