Holocaustul în România denumește prigoana și exterminarea evreilor în teritoriile controlate de

statul român în anii 1937-1944, adică de la primele legi anti-evreiești ale guvernului Goga-Cuza
și până la lovitura de stat din 23 august 1944. Potrivit istoricului Raul Hilberg, includerea soartei
evreilor din teritorii foste românești înainte de 1940, dar care nu se aflau sub control românesc în
momentul faptelor, constitue o definiție eronată a Holocaustului în România. Mai sigur aceasta
privește evreii care, indiferent de cetățenia lor, au fost fie persecutați sau uciși de agenți ai
statului român (sau de particulari precum Legionarii) în teritoriile controlate de acest stat la
momentul faptelor (inclusiv și mai ales Transnistria), fie predați Germaniei naziste (cazul
evreilor de cetățenie germană din România și celor de cetățenie sovietică care fugeau de
Einsatzgrupe trecând Bugul spre Transnistria).[1Înaintea alianței dintre România și Germania
nazistă (octombrie 1940), societatea românească, precum și celelalte societăți europene ale
vremii, cuprindea un mare număr de evrei integrați (inclusiv în sferele politică, economică,
intelectuală), care nu mai practicau iudaismul decât în marele ocazii (nașteri, bar-mițvá,
căsătorii, decese) dar și minorități tradiționaliste religioase trăind separat de restul populațiilor,
mai ales în nordul și răsăritul țării (în ștetle rurale sau ghetouri urbane[a]). Ca în restul Europei
vremii, opinia publică era traversată de curente mai mult sau mai puțin antisemite, având
rădăcini fie religioase (evreii fiind considerați de creștinii mai habotnici ca fiind „călăii lui
Isus”), fie economice (evreii din burghezie sau negustorii și cămătarii rurali, adesea mai școliți
decât țărănimea sau muncitorimea, fiind pizmuiți ca atare), fie politice (o parte dintre evreii
socialiști din "Bund" -‫בונד‬, Бунд, un partid marxist evreiesc- susținuseră bolșevicii maghiari în
Transilvania sau ruși în Basarabia împotriva mișcărilor naționale române).[7] După marea criză
economică din anii 1930, aceste curente antisemite au câștigat teren în opinie, evreii fiind
socotiți principalii responsabili, mai ales în clasa medie sărăcită (țărani mici proprietari,
meșteșugari, salariați ai marilor întreprinderi și ai administrațiilor) care adera la tezele lui
Octavian Goga sau ale Legionarilor pentru care evreii sunt „străini de neam” și trebuie „dați
afară”.

În decembrie 1937 guvernul Goga ia primele măsuri de numerus clausus în învățământ,

avocatură și administrație, țintind limitarea numărului evreilor în universități, în școlile
superioare, barouri și organele statului, și retrage cetățenia română unui număr de circa 120.000
de evrei vorbitori uzuali ai limbilor yiddish, maghiară, germană sau rusă și doar aproximativi ai
limbii române, cu atât mai ușor cu cât, în teritoriile românești care aparținuseră împărățiilor
austro-ungară și rusă, evreii unguri sau ruși erau socotiți ca fiind agenți fie ai bolșevismului, fie
ai revizionismului maghiar sau rusesc.[8] La data de 8 august 1940, măsurile de numerus clausus
sunt extinse la maranii calotești (creștini, dar de origine evreiască), iar căsătoriile între creștini și
evrei sunt interzise.

Începând cu toamna anului 1940, sute de evrei, o parte din ei refugiați din alte țări, pleacă în
fiecare lună spre Palestina, în mod ilegal, prin asociația Aliyah condusă de Eugen Maisner și
Samuel Leibovici, cu asentimentul guvernului Antonescu pentru care expulzarea este, în acel
moment „soluția corectă pentru rezolvarea problemei evreiești”. Desigur, respectivii trebuie să-și
abandoneze toate bunurile și economiile statului român.[9] Circa 80.000 de evrei au părăsit
România pe parcursul unui an. Nu toți au ajuns sau au rămas în Palestina; unii aveau să emigreze
în final spre S.U.A., stat atunci neutru. „Soluția corectă” a devenit inaplicabilă după luna
decembrie 1941, când Aliații au declarat război României și au început să considere evreii
români ca fiind „cetățeni sau resortisanți ai unui stat inamic”.[10] Din acel moment, nici țările
neutre precum Turcia nu au mai acceptat să-i primească, astfel că guvernul Antonescu a început
deportarea evreilor spre Transnistria, inaugurând perioada cea mai cruntă din istoria evreilor în
România.[11]