„Cântecul lui Roland”

Recenzie de Raoul – Alexis Ipate

Dacă primele exemple de opere literare epice în limba română au apărut abia
prin secolul al XVII-lea (cu foarte puține excepții înainte de acest secol), francezii
ne-au luat-o înainte cu 600 de ani. „Cântecul lui Roland”, epopeea eroică elaborată
în secolul al XI-lea, este prima și cea mai importantă lucrare a literaturii franceze
timpurii. Fiind catalogat și drept o „chanson de geste”, „Cântecul lui Roland”
prezintă faptele legendare ale armatei lui Charlemagne în timpul Bătăliei de la
Roncevaux, din anul 778.

Cu toate că evenimentele relatate în operă sunt bazate pe întâmplări reale,

ele devin mult mai spectaculoase decât au fost în viața reală atât datorită deciziei
autorului de a atrage atenția cititorului asupra unor anumite personaje bine
conturate și asupra experiențelor prin care trec ele, în loc să utilizeze focalizarea
externă pentru a prezenta bătălia dintr-o perspectivă obiectivă, cât și datorită
procedeelor artistice folosite exact cum trebuie.

În primul rând, este important de menționat faptul că, drept urmare a

subiectului abordat și a perioadei în care au loc evenimentele, toate personajele au
trei caracteristici esențiale care le definesc: bravura, la care aspiră orice soldat,
dorința de a lupta până la moarte pentru conducătorul lor și iubirea față de
divinitate. Toate personajele principale ale epopeei își vor dori să aibă curajul de a
lupta și, dacă e necesar, de a muri pentru a-și cinsti conducătorul, iar mai apoi să
ajungă în Rai, respectiv, Jannah, ca urmare a faptelor vitejești săvârșite pe pământ.

În fond, întreaga bătălie, care constituie subiectul operei, este o consecință a

dorinței adepților unei credințe de a-și impune religia ca fiind „calea cea dreaptă”.
În speță, creștinii se luptă cu musulmanii. Ce este interesant în această epopee este
că autorul nu încearcă nicio secundă să ascundă în ce tabără se află el, nu face nicio
încercare de a părea obiectiv. În traducerea englezească (cea pe care am citit-o eu,
cea a lui Leonard Bacon), musulmanii sunt adesea numiți „heathens”, termen cu
sensul de „păgân” dar care are o tentă peiorativă. Mai mult, pasajele în care sunt
descriși musulmanii sunt pline de expresii precum „malefici”, „câini fricoși”, pe
când creștinii sunt „viteji”, „puternici”, „drepți”. Niciun moment nu sunt puse la
îndoiala faptele „înțeleptului Charlemagne cu barba ca de nea”, care a ars și a jefuit
numeroase cetăți spaniole.

În ciuda portretizării subiective a celor două tabere, cititorul poate ajunge să

empatizeze atât cu musulmanii, care încearcă să își țină în picioare singura cetate
rămasă, Saragossa, cât și cu creștinii, mai precis cu personajele principale creștine.
Putem empatiza cu regele Charlemagne care este înfricoșat atunci când aude
vuietul din ce în ce mai timid al cornului de elefant, care simbolizează moartea
lentă pe care o suferă Roland, nepotul acestuia, putem empatiza și cu Roland, care
își pierde mulți prieteni pe parcursul bătăliei și mai cu seamă pe prietenul său cel
mai bun, Olivier, cu care avea o relație asemănătoare cu cea dintre Ahile și
Patrocle, putem empatiza și cu arhiepiscopul Turpin, care, înainte să moară, cere să
i se aducă toti tovarășii de arme căzuți pentru a ține o slujbă de binecuvântare și
care, cu toate că fusese înjunghiat de zeci de ori, văzând că Roland a leșinat, se
ridică și încearcă îi aducă niște apă. De fapt, cred că epopeea prezintă cel mai bine
realitatea războiului, unde nimeni nu câștigă cu adevărat și unde o victorie vine la
pachet cu zeci de mii de vieți pierdute tragic.

Un alt aspect interesant al operei „Cântecul lui Roland” este modul în care
sunt folosite procedeele artistice. Așadar, este folosită antiteza ca mijloc de
caracterizare a personajelor, atât între tabăra creștină și cea musulmană (despre
care am vorbit anterior), cât și între Roland și Olivier. Aici se poate vorbi despre o
antiteză la nivel ideologic: Olivier, fiind conștient că lupta este pierdută, îl roagă pe
prietenul său să sune cornul pentru a-i cere regelui Charlemagne întăriri. Roland
refuză, întrucât susține că dacă va suna cornul, toate faptele vitejești săvârșite până
atunci vor fi anulate și că e mai bine să mori demn decât să ceri întăriri, gest care
denotă lașitate. Astfel, Olivier este conturat ca personajul sobru, care vede
realitatea așa cum este ea și care, atunci când se află într-o dilemă, optează pentru
soluția logică, pe când Roland este personajul pătimaș, care este pregătit să moară
pentru credința sa.

Mai mult decât atât, episodul cornului relevă un alt procedeu artistic bine
utilizat, și anume repetiția, care este folosită atât pentru a prezenta o faptă din mai
multe unghiuri (tehnică folosită și în filmele din ziua de azi), cât și pentru a ilustra
creșterea tensiunii și gravitatea situației. Olivier îl roagă pe Roland să sune cornul
de trei ori, de fiecare dată cu o intensitate mai mare. Inițial, Roland refuză dar în
cele din urmă se lasă convins. Ironia sorții face ca orice alegere ar fi făcut
personajul, moartea lui ar fi fost asigurată: din cauză că sună cornul cu putere,
tâmplele îi explodează și moare din cauza sângerării. Într-o oarecare măsură, cred
și că autorul a ales ca Roland să moară în acest fel pentru a-l pedepsi că nu a fost
loial credinței sale până la capăt.

Prozodia este diferită de la o versiune la alta. În varianta originală, cea în

franceză (din care am citit puțin doar pentru a scrie acest paragraf), este folosită
asonanța și nu rima perfectă, iar versurile au o măsură de aproximativ 10 silabe
(majoritatea au 10 silabe, unele au mai mult sau mai puțin). Versiunea în engleză a
lui Leonard Bacon constituie o încercare bună de a traduce opera astfel încât să
rimeze și să aibă o măsură egală, însă, uneori, din cauze juste, măsura nu se
menține. Despre versiunea în română nu am găsit decât câteva informații generale,
nu am reușit să găsesc autorul acesteia, întrucât, nu este menționat nicăieri în
singura traducere în română de pe internet. Ce am putut, totuși, să găsesc sunt
câteva cuvinte din partea traducătorului care va rămâne necunoscut:

„Textul după care s-a realizat traducerea de față este cel publicat în franceza
veche de Joseph Bedier (La Chanson de Roland, edition d‟art, Paris, 1922).

În ceea ce privește traducerea textului și versificația, precizăm următoarele:

ne-am silit să fim cât mai aproape de original, dar ne-am ferit să-l redăm în
românește într-o formă arhaică, considerând că traducerea este facută pentru
cititorii de astăzi, care vorbesc limba anilor 70.

Traducerea noastră în versuri nu a folosit monoasonanța decât experimental,

în rest am încercat asonanțe și rime. Am folosit acest sistem, în primul rând pentru
a-i păstra Cântecului un caracter popular și, în al doilea rând, pentru a putea face
pașii necesari spre o modernizare, care urmărește însă indeaproape textul original.”

În concluzie, consider că epopeea „Cântecul lui Roland” este o capodoperă

literară care a participat la formarea și evoluția literaturii franceze. Este cu atât mai
meritorie dacă luăm în considerare și momentul în care a fost scrisă, și anume
secolul al XI-lea.