CARACTERIZARE PERSONAJ - VASILE LUPU

în operele lui Miron Costin și Ion Neculce

(scurte trimiteri contextuale si vestimentare)

Letopisetul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace continuă cronica lui

Ureche din 1594 până în 1661. Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii
române desprinde următoarele trăsături ale operei:
a) caracter mai modern decât al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din
punct de vedere economic, politic și social.
b) folosirea frecventă a dialogului: Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier
exclamă: “În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea până era în Iași
logofătul”.
c) aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci când știe, bârfele și strategiile
diplomatice, anticipând-ul pe Neculce prin portretele precise. De exemplu, Vasile
Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan.
d) stilistica frazei: fraza e lungă și plină de cadențe cu verbul la sfârșit, după model
latin.
“Om cu hire înaltă și împărătească” este caracterizarea făcută de Miron Costin celui
care la data de 3 aprilie anului 1634 se urca în scaunul de domnie al Moldovei
schimbându-și numele de boier din Lupu Coci în numele de domn Vasile Lupu.
Miron Costin consemna în Letopiseţul Ţării Moldovei: „Fericită domnia lui
Vasile Vodă, în care, de au fostu cândva aciastă ţară în tot binele şi bivşug şi plină
de avuţiie, cu mare fericiie şi tărăgănată până la 19 ani, în dzilele acestii domnii au
fostu“. Chiar privite cu rezervele de rigoare, aceste evaluări se confirmă în mare
măsură prin faptele şi realizările acelei vremi aşa cum sunt ele consemnate de
cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei veritabile epoci de cultură şi artă.
Vasile Lupu a avut o bogată şi rodnică activitate ctitoricească în cei 19 ani de
domnie. A ridicat din temelie, a reparat sau a refăcut 28 de biserici, la care se adaugă
şi importante edificii laice. Vasile Lupu se situează astfel, după Ştefan cel Mare şi
Sfânt, între ctitorii principali din Moldova.
Domnia lui Vasile Lupu, cronicarul a cunoscut-o pe de-o parte personal iar pe
de alta de la demnitarii care au fost martorii înscăunării și ai primilor ani ai domniei.
Cronicarul spune: “Înțeles-am din boierii bătrâni” sau “să fie zis Vasile Vodă”.
Miron Costin ne oferă o amplă descriere a evenimentelor acestei domnii, pe care
cronicarul o numește “fericită”, dar care la sfârșit, în urma greșelilor lui Vasile Lupu,
ajunge la mari frământări.
Mron Costin care se orientează perfect în situația internațională de atunci și în
jocul diplomatic al țărilor vecine, descrie domnia lui Vasile Vodă în cadrul
evenimentelor: luptele dintre Vasile Lupu și Matei Basarab din Muntenia și intrigile
pe care le fac la Poartă acești domnitori, unul contra altuia. Cronicaru își expune
părerile cu privire la nevoia domnitorilor de avea sfetnici buni pe lângă el.
 Stilul lui Miron Costin nu este cu totul totul tradițional și fără îndoială este
lucrat, el își alege neologisme din latină și poloneză, realizează imagini și comparații
retorice care abundă în stilul său.

Pe de alta parte, fie că își propune sau nu, Ion Neculce reușește să contureze în
“O seamă de cuvinte” o întreagă galerie de portrete ale domnitorilor: Ștefan cel Mare,
Petru Rareș, Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Ștefăniță Vodă.
Portretul lui Neculce este la mijloc între caricatură și tablou. La el se observă o
tehnică încheiată a portretului în care apar câteva elemente specifice: un tic, o manie,
un obicei, o trăsătură sau anomalie fizică, însușire morală etc.
Neculce își caracterizează personajele prin faptele lor, le însuflețește, le
înzestrează cu sentimente pozitive dar și negative le ajută să evolueze. Folosindu-se
de trăsăturile morale și fizice ale personajelor sale, de vârstă, de fizionomii, de
calități, de defecte, de vorbele lor de duh, Ion Neculce creionează o paletă extrem de
largă și de variată de figuri omenești. Neculce este recunoscut ca portretist.
Vasile Lupu apare ca un adevărat personaj literar de prim-plan, el se distinge în
cursul acțiunii prin faptele sale, prin gesturi și prin vorbe. Ion Neculce îi dedică lui
Vasile Lupu cinci dintre povestirile sale. Cronicarul relatează începuturile domniei lui
Vasile Lupu, cum a luat domnia de la Țarigrad și arată că “domnul, între altele a
făcut cărți de slobozenie în toată țara” și “au scos atunci e pre țara fumărit câte un
leu de casă, plătind tot ce datora porții și rămânându-i și lui 1000 de pungi
dobândă.” Neculce relatează felul în care prin daruri bogate (20000 de galbeni dați și
în patru tranșe) Vasile Lupu l-a convins pe un turc trimis în Moldova de vizir să nu-l
mai susțină pe fiul mai tânăr al lui Radu Vodă care dorea să fie domn. Pe lângă
faptele bune, Vasile Lupu iese în evidență prin lucruri mai puțin demne de laudă. El
strică mănăstirea Putna, gândindu-se că găsește niște bani dar nu a găsit, așadar nu-i
rămâne altceva de făcut decât să o ridice la loc. În această legendă, iese în evidență o
trăsătură negativă a lui: lăcomia. Dar aceasta este infirmată în momentul în care
domnul Moldovei merge la Poartă, este închis și își cheamă toate slugile și le împarte
averea sa. Voința de putere, ambiția de domnie a lui Vasile Lupu, a putut fi remarcată
încă din a doua domnie a lui Alexandru Iliaș, când era vornic și sculase țara împotriva
domnului și a grecilor ce-l înconjurau. Odată cu intrarea în scenă a lui Ștefan, figura
lui Vasile Lupu se conturează în opoziție cu principalul său rival, până în momentul
când Gheorghe Ștefan, prin victoria sa, ca domn al Moldovei rămâne singur în arenă.
Înainte de final, ar merita menționate câteva aspecte legate de veșmintele
domnești ale lui Vasile Lupu, acest lucru (descris de altfel de arhidiaconul Paul de
Alep) întregind porteretul domnitorului, ca de altfel si pe cel al epocii, ilustrate de
cronicarii vremii.
Din relatările arhidiaconului Paul de Alep, care a călătorit în Țările Române la
jumătatea secolului al XVII-lea, aflăm informații despre averea domnitorului Vasile
Lupu. Acesta avea comori în argint și aur, arme, veșminte, blănuri de samur sau
mărgăritar. Numai despre o haină de brocart din aur, împodobită cu nestemate,
destinată purtării domnitorului în ziua de Paște, aflăm că valora 35.000 de dinari.
Cele mai multe veșminte ale domnitorului moldovean veneau din Extremul Orient,
prin intermediul Imperiului Otoman. Alte veșminte erau comandate fie din Italia
(țesături și stofe lucrate în fir de aur), spațiul german sau Polonia, unde Vasile Lupu
își mai depozita din când în când averile lui colosale . Unul din materialele de preț în
secolul lui Miron Costin era catifeaua.
În concluzie putem afirma că influența străină a schimbat inclusiv imaginea
vestimentară a societății românești. Vestimentaţia este una dintre sferele cele mai
importante ale vieții cotidiene. Cercetarea acestui domeniu a relevat o imagine
cosmopolită a societății românești din secolele XVII-XVIII.
Pentru a fi în pas cu moda, aristocrația românească era nevoită să urmeze tiparele
vestimentare dictate de cele două lumi – ale orientului și occidentului – între care
erau situate Țările Române. Dacă în secolul al XVII-lea Țările Române păstrează un
caracter mai arhaic și mai conservator, în secolul al XVIII-lea, comportamentul
claselor privilegiate din spaţiul românesc se înscrie între sensibilitatea și iluminismul
occidental și despotismul oriental, reprezentat de Imperiul Otoman. Această perioadă
de tranziție, în care vechile valori au fost înlocuite de unele noi, va conduce Țările
Române în drumul lor spre modernitate.
Toate aceste aspecte și multe altele au fost cu maiestrie conturate in scrierile
cronicarilor moldoveni.