Examen la Literatura Română.

Epoca Marilor Clasici

Student: Turculeț (Ursu) Ioana

ACTUALITATEA PROZEI LUI IOAN SLAVICI

MOTTO:
„Slavici constituie puntea ce leagă traditița cu epoca mai nouă, dând
acesteia din urmă vigoarea, de totdeauna, a rădăcinilor populare și
naționale și, în același timp, corelând tradiția literară de până la el,
cu cuceririle artei ce animă spiritul literaturii apropiate de noi”.
(POMPILIU MARCEA)

În literatura română, Ioan Slavici reprezintă un reper, un întemeietor

al vârstei clasice, căruia cu greu i se pot stabili limitele, granițele teri-
toriului în care construiește. În privința înnoirilor artistice, a avut o
viziune moderată, pronunțându-se categoric în privința introducerii,
cu orice preț, a unor inovații formale. Pentru el, scriitorul trebuie să
aibă, în primul rând, o conștiință morală și lucidă, iar literatura tre-
buie să reflecte omul și provocările majore ale vieții. Din această
perspectivă, opera scriitorului Ioan Slavici permite încadrarea într-o
grilă tradițională, prin respectul pentru tradiție și promovarea specifi-
cului național, dar, în același timp, prin deschiderea scriitorului spre
literatura europeană, prin care opera își câștigă atributele moder-
nității și, implicit, ale actualității.

Concepția artistică îl definește pe I. Slavici ca fiind scriitorul adevărat,

un „laminator”, un deschizător al inimii și al minții omului din popor.
El își asumă condiția de „homo aedificator”, prin care încearcă să fie
un învățător, precum fuseseră cei din Școala Ardeleană, înțelegându-

1
și menirea ca o prelungire a unui mesaj illuminist: „Scriitorul este un
iluminist, mai întâi prin concepția asupra literaturii în viața politico-
socială a unui popor, mai ales când acesta era al românilor din Tran-
silvania, a cărui naționalitate se exprimă nu numai în limbă, ci în
toate manifestările lui sufletești, în care se creează atmosfera specific
operei lui”. De acest mesaj se leagă rostul intelectualului în mijlocul
țărănimii și rostul învățăturii, prin care omul are posibilitatea să-și
descopere o șansă, un drept de reașezare în lume. Înțeleasă astfel ,
învățătura ținea de statutul înalt al existenței.

Întreaga creație a lui I. Slavici este fidelă următoarei afirmații: „crezul

său artistic se subsumează celui moral”, în sensul că arta este o
formă de educație morală a oamenilor. În întreaga să creație, ca de
altfel în viața sa civică, politică, familială, I. Slavici a fost de un puri-
tanism exemplar, iar realismul vieții sale este, prin excelență, etic. El
percepe opera literară ca împărtășire de bunătate, onestitate și fru-
musețe. Textele sale au caracter moralizator, care promovează
importanța valorilor ce reglează relațiile interumane. Spre exemplu,
proza sa are un caracter care împărtășește superioritatea nazuințelor
umane pozitive și sacre ale omului. Scriitorul își ia, mai întâi, în
stăpânire, secvență cu secvență, un teritoriu epic pe care își va ridica
apoi marile construcții artistice. Personajele lui I. Slavici, indiferent că
aparțin nuvelelor de mici dimensiunui („Scormon”, „La crucea din
sat”, „Crucile roșii”, „O viață pierdută”, „Comoara”, „Vatra părăsită”,
„La Răscruci”, „Pascal, săracul”) sau scrierilor mai întinse (nuvelele
„Popa Tanda”, „Moara cu noroc”, „Pădureanca”), care ar putea fi
considerate romane în accepțiunea modernă, urmează acceași pen-
dulare spațială între sat și oraș, primul reprezentând, într-o tentă pa-
triarhală, principiul binelui, iar cel de-al doilea, al existenței damnate,
blestemate. Se prefigurează, astfel, o lume străină pentru cel care
vine dintr-un mediu în care lucrurile cunosc o mai bună rânduială,
concepție ce va marca, totodată, atmosfera romanului românesc de

2
inspirație rurală, de la Ioan Slavici, până la Liviu Rebreanu și Marin
Preda.
Asemenea literaturii actuale, operele lui Ioan Slavici reprezintă o
formă de educare a publicului larg. El impunea prin scrisul său o reali-
tate care definea particularitățile naționale. Scopul artistului și al op-
erei sale, în general, devine acela de a se face înțeles și asumat prin
creația sa. Apropierea de popor și educarea lui au fost, pentru scri-
itor, prioritățile scrisului său, al cărui mesaj se adresează omului din
popor, cu care se identifică în aspirațiile sale. Viziunea realistă a op-
erei sale asigură obiectivitatea, ca principiu creator care-i permite
situarea în spatele scenei, prin propunerea ca referință directă a unui
întreg univers al actualității imediate, reprezentat de realitatea
prezență, de trecutul istoric sau de ansamblul tradițiilor și al obi-
ceiurilor poporului român. Nuvelele sale, având subiecte preluate din
mediul satului românesc, au integrat în paginile literaturii române un
„realism poporal”, I. Slavici devenind un inițiator al prozei realiste, în
care obictivitatea și impersonalitatea naratorului se impun unei lumi
omogene și raționale, în care dimensiunile colective le pot integra pe
cele individuale. Experiențele concrete ale scriitorului fac obiectul
descrierii și al situării în timp și spațiu a acestora, dintr-o perspectivă
obiectivă, lumea fiind prezentată „așa cum este ea”, conturându-se
un univers aidoma celui parcurs de autor. Astfel, unele opere sunt ra-
portate la situații concrete. Acțiunea nuvelei „Moara cu noroc” se re-
cunoaște în situația de la Comlăuș, unde I. Slavici cunoaste lumea
„băieților săraci” și sistemul după care funcționa. Revolta sătenilor
din Păuliș, pe care I. Slavici îi apără, va deveni meterialul dezvoltat în
„Revoluția din Pârlești”. Nuvela „Popa Tanda” valorifică experiența
scriitorului de arhivar consistorial la Oradea, iar nuvela „Căile
morților” este inspirată din rascoalele țărănești. Creațiile literare pro-
movează, în acest sens, un nou mod de a privi lumea, aceeași lume
care i-a stăpânit memoria scriitorului. Atât proza memorialistică („În-
chisorile mele”, „Lumea prin care am trecut”, „Amintiri”), cât și

3
creațiile literare cu acțiunea originară într-un timp al amintirii sunt
texte care se împotrivesc trecerii „timpului pierdut”, fixându-l într-o
metaforă spațială. Impreună, textele reconstituie gânduri și trăiri,
profund impregnate în memoria afectivă, pe care autorul le
proiectează într-un spațiu al amintirii. Situațiile de viață sunt trans-
puse artistic, relevând valori estetice, atribuite unui timp și spațiu ex-
istențial. Urmărind personajele în evoluția lor, se pot descoperi valori
și semnificații specifice, atribuite coordonatei spațiale. Și
memorialistica oferă imaginea calmă a Ardealului și a Banatului, ca
zone ce aparțin Europei Centrale, surprinzând civilizația multietnică și
interculturalismul, bunăstarea și seninătatea locuitorilor de aici.
Itinerariul estetic al autorului este rezumat, în spirit, de experiențele
trăite și va deveni text despre „istoria” vieții care, prin intermediul
amintirii, recuperează frânturi de existență.

Concepția social-politică a lui I. Slavici este relevantă pentru modul în

care astăzi lectura operei sale se face într-o notă modernă. În Transil-
vania aflată sub stăpânire dualistă, scriitorul va adopta o atitudine
decentă în raport cu poporul maghiar, pe care niciodată nu l-a identi-
ficat cu nobilimea maghiară asupitoare. Pentru el, ca cetățean
român, era foarte important că românii să reprezinte un element de
oridine și disciplină. El lupta pentru o societate a cărei bună organi-
zare depindea de ordine și disciplină socială, ilustrată prin legi și prin
supunearea față de acestea. Secolul XXI, un secol al modernității nu
doar politice, ci și al abordării critice globale a fenomenului literar,
generează plasarea scriitorului în mozaicul de influențe multietnice,
din care s-a născut o literatură specifică, pe alocuri, dar cu rădăcini
comune. Astfel, opera artistului face parte din familia literaturilor eu-
ropene și din cea a Europei Centrale, reprezentată de scriitorii cen-
trului, ai Vienei, și de scriitorii de la marginile centrului, ai națiunilor
mărginașe. Este ceea ce I. Slavici ilustrează în romanul „Mara”
(1894), considerat cel mai izbutit roman românesc până la apariția lui

4
„Ion” al lui Liviu Rebreanu. Lumea operei sale crește direct, într-o re-
alitate reprezentativă pentru marginea vestică a Ardealului, într-un
sfârșit de sec XIX. Adept al realismului, nu face eforturi de invenție
literară, ci desprinde, din magma primordială a vieții, secvențe
reprezentative, cele mai multe infuzate profund cu semnificații etice.
Simbolic, scriitorul transilvanean plimbă de-a lungul unui drum o
oglindă, o celebră oglindă - metodă a realismului care transpune, în
plan imaginar, scene și fapte compatibile cu realul. Creația sa op-
erează cu valori clasice tradiționale, binele, frumosul, armonia,
cumpătul, naturalețea, care devin canonice, norme de viață cu val-
oare imperativă. Spre exemplu, vorbele bătrânei din nuvela „Moara
cu noroc” capătă valoare gnomică. Prin pledoaria pentru valori, dar și
pentru lumea exemplară pe care o propune, opera scriitorului oferă
modelele și devine ea însăși un model artistic valoros.

În realizarea persoanjelor, I.Slavici dovedește un talent extraordinar,

în evidențierea straturilor de adâncime ale acestora. Scriitorul își
declară dispoziția spre teatralizarea epicului, prin crearea unor situ-
ații specifice în care personajele, cu sau fără voia lor, sunt asistate de
un al treilea personaj: personajul martor/ rainsonneur/trialogic. Spre
exemplu, secventele în care Persida din romanul „Mara” și Simina din
nuvela „Pădureanca” se oferă vederii publice, la fereastră și în mo-
mentul înserării, indică, în teatralizare, forme ale prezenței celorlalți
în desfășurarea evenimentelor prezentate.

Personajele lui I. SLavici sunt oameni normali, privite nu în generali-

tatea lor, ci în diversitatea lor concret factuală, construite pe o di-
mensune exterioară, ca ființe sociale, dar și interioară, ca ființe psi-
hologice. Ele devin ființe simbolice, în universul reprezentat, care
tind spre un model comportamental valorizat. Ceea ce este definito-
riu pentru arta realizării personajelor sale este marea putere de inte-

5
riorizare, obținută prin interferența elementelor psihologic și moral,
ceea ce face ca protagoniștii prozelor realizate să fie înfățișate în zbu-
ciumul lor lăuntric, nu doar în manifestările lor exterioare. De aici,
derivă situațiile dilematice în care sunt antrenați, iar alegerea între
două posibilități probează tăria de caracter și asumarea cu respons-
abilitate sau iresposabilitate a opțiunii alese. De pildă, personajele
romanului „Mara”, integrate într-o lume omogenă și rațională, în
care morala colectivă o asimilează pe cea individuală, dau măsura
valorii lor, prin raportare la lumea pe care o reprezintă și o definesc.

În concluzie, I. Slavici scrie despre o lume devenită a sa, în care fraza

arborescentă, prin diverse trimiteri, o abordare voit dubitativă,
lansează întrebări retorice, face artă din cuvântul frumos înveșmân-
tat și bine ales. El își înțelege datoria față de sine și de ceilalți, are re-
sponsabilitate față de cititor și este preocupat pentru a reflecta ade-
vărul vieții. Interesul lui pentru o problematică morală a vieții îl
păstreză în actualitate, precum și consistența și acuitatea observației,
susținute de vocația de a construi epic și de a crea tipuri umane
memorabile. Operele lui I. Slavici au avut și au încă o rezonanță
artistică și istorică națională, o rezonanță de esență moral-creștină,
cu accentuarea eticismului specific ardelenesc, anticipând opera de
valoare. Din această perspectivă, opera scriitorului I. Slavici este ex-
presia cea mai pregnantă a literaturii ardelenești, o literatură puter-
nic regională, reflectând cu fidelitate condiții locale fundamentale.
Tripla privire a sinelui, a operei și a lumii operează, în cercuri concen-
trice, o așezare potrivită a individului, conștient de limitele moral-ex-
istențiale ale universului său.

Ioan Slavici se dovedește un scriitor de reală vocație, sever, riguros,

extrem de echilibrat și de pertinent, având un gust obiectivat, pentru
care destinul personal se confundă cu cel național și universal. El

6
reprezintă un destin situat la hotarele dintre două gândiri fundamen-
tale, reprezentate de Confucius și Schopeuhauer, un destine plasat
între două antiteze, Orient și Occident, fiecare cu particularități dis-
tincte, aflate în raport de complementaritate. Opera lui I. Slavici
rămâne puternic ancorată în acutualitate prin sincronia cu orientările
epice ale vremii, fiind o panoramare în tipicul românesc, între tradiție
și modernitate, rod al unei sensibilități specifice, relevată printr un
„ochean întors”, ce face trecerea de la exterior la interior, de la cei
din jur spre noi înșine.

BIBLIOGRAFIE:
1. CĂLINESCU, GEORGE – „Istoria literaturii române de la origini până
în present”, „Fundația Regală pentru LIteratură și Artă, București,
1941
2. CIOCULESCU, ȘERBAN – „Istoria literaturii române, III – Epoca mar-
ilor clasici”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bu-
curești, 1973
3. IORGA, NICOLAE – „Istoria literaturii românești contemporane”,
Editura Adevărul, București, 1934
4. MARCEA, POMPILIU – „Ioan Slavici”, Editura pentru literatură,
1965
5. PANU, GEORGE – „Amintiri de la Junimea”, volumul I, Editura „Re-
mus Cioflec”, 1942
6. SĂNDULECU, ALEXANDRU – „Întoarcere în timp: memorialiști
români”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Muzeul
Național al Literaturii Române
7. SLAVICI, IOAN – „Amintiri”, Cultura Națională, București, 1924

7
8. *** - „Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900”, Bu-
curești, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București,
2008