Adorian- Cristina

Master,LRRE
Anul,I

Creația lui Ioan Slavici

între tradiție și modernitate

Începuturile scriitoricești ale lui Ioan Slavici îl situează în linia scriitorilor

transilvăneni, care manifestau deschidere spre zugrăvirea vieții sociale, spre
observarea fină și detaliată a lumii, adică a satului ardelean, cu a cărui
spiritualitate se identificau. Într-un sens esențial al operei lor, acești scriitori se
întâlnesc, se regăsesc, de fapt, în acea familie a „Școlii Ardelene” care, voind să
promoveze valorile unui univers rural, au fost cuprinși de tendința dominantă a
integrării omului din popor, într-un mai vast univers cultural și, nu în ultimul
rând, au intenționat să întărească o mai înaltă conștiință a istoriei neamului.
Conștient și de virtuțile autenticității, cu care era învestită lumea satului, o
lume adevărată, aceștia luptau pentru salvarea valorilor satului într-o lume a
Europei, în care ruralul era amenințat de un proces de descompunere. A
cunoaște realitățile comunității sătești înseamnă a vibra la toate manifestările
acesteia, a fi în mijlocul unui astfel de univers patriarhal, din interiorul căruia
emană izvoare de adevărată spiritualitate românească. A vorbi despre această
lume –„Vorba i-a fost dată omului, socoate ardeleanul, pentru a face cu ea o
lume. O lume nu a vorbelor, ci o lume a adevărului și a mai-binelui”1înseamnă a
urmări atent lucrurile lumii acesteia, a te bucura de fascinația universului deschis
spre a fi descoperit și împărtășit și altora, prin acel cuvânt mântuitor, despre care
vorbește ardeleanul. „Ardeleanul are credința cuvântului mântuitor. El e dascăl
și profet (ceea ce, în fond, e totuna)”2. Ioan Slavici a trăit această experiență și
consecința ei este literatura pe care o propune, o literatură al cărei crez artistic
vizează viața așa cum este ea, „realul ce se oferă omului în multiplele aspecte și

1
Nicolae Balotă, Romanul românesc în secolul XX, Editura Viitorul românesc, Deva, 1997, p. 188.
2
Idem, Ibidem
care este trăit de fiecare individ în conformitate cu legi de maximă generalitate
și în același timp într-un chip personal specific”.3
Acest deziderat s-a concretizat în realizarea povestirilor sătești, creații
definite prin particularități specifice, conform teoretizării lui Dimitrie
Vatamaniuc: descrierea realistă ca modalitate artistică; prezentarea satului ca
fiind constituit pe vechi tradiții și definitiv, de unde, implicit, personajele apar ca
întruchipări ale „arhaicului”; descrierea satului ca o lume închisă, a cărei viață
așezată este tulburată când intervin întâmplări din afară; subordonarea tuturor
elementelor povestirii caracterului didactic. Creațiile de început ale lui Ioan
Slavici dispun de aceste particularități, scriitorul devenind un maestru al
povestirii sătești în literatura română. Obiceiuri și tradiții, oameni și atitudini
cuceri și de sensibilități generalizatoare, populează un univers patriarhal, moral
și gnomic, bogat în resurse artistice, susceptibile de literaritate. Dincolo de
atmosfera de sărbătoare, care definește acest univers idilic, Slavici
transfigurează artistic și acele elemente tensionale care se infiltrează în viața
satului și anulează armonia existențială. La nivelul tradițiilor și al obiceiurilor
folclorice, acești factori perturbatori în legile social-economice ale unei lumi în
continuă transformare, sub imperiul orânduirii capitaliste.
Ceea ce dislocă viața patriarhală a satului este tocmai contactul țăranului
cu lumea, deschiderea spre alte locuri și alți oameni. Experiența de acest gen
sunt transfigurate artistic și constituie materialul faptic al unor creații
reprezentative. (Ghiță – Moara cu noroc – un cizmar tinde spre depășirea
acestei condiții și își schimbă mediul; Simina – Pădureanca – o pădureancă
dintr-un sat de munte coboară la câmpie să lucreze, sperând într-un trai mai
bun.
Slavici se intersectează cu scriitorii europeni (Auerbach, Gothelf)
care, din aceleași considerente, dezvoltă aceeași problematică, a comunităților
sătești, în care lumea este reconstruită după precepte realiste, de regulă prin
aglomerarea detaliilor caracteristice. Aceiași eroi a unor ceremonii populează o
comunitate în care întâmplările curg după un ritual bine stabilit și cunoscut,
surprinse și în momente esențiale ale vieții, în care atotputernicia tradiției și a
obiceiurilor este mai presus de orice. Acest mod de a gândi și de a trăi
transformă viața într-o sărbătoare și de aici, caracterul de idilă al primelor
nuvele slaviciene. Cunoscând bine realitățile rurale, Slavici expune povestea
vieții din interiorul acestei lumi, atent la toate detaliile care conturează specificul
unui astfel de univers. Dacă scriitorul Ioan Slavici ne oferă o literatură

3
Adriana Iliescu, Realismul în literatura română în secolul al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1975, p. 5.
ilustrativă, situându-se în cadrul unei realități înregistrate pentru pitorescul ei,
dacă ne restituie imagini ample și autentice despre satul românesc și oamenii
care-și trăiesc viața conform unui ritual străvechi, acest lucru se datorează în
primul rând faptului că o astfel de realitate nu-i este străină deloc, dar mai ales
talentului scriitoricesc, care i-a permis să vorbească tuturor despre adevărata
viață a poporului român și despre provocările ei, dovedindu-se profund
sensibilizat de bogăția spirituală a românilor.
Slavici a avut talentul prozatorului care își descoperă încă de la început un
spațiu al său – lumea satului – iar prin creația sa se înscrie într-o geografie
literară a țării –universul literar transilvan. Asemeni unui gânditor tradițional i-a
făcut un ideal din a promova aceste valori care definesc specificul național,
declarându-se tacit un creator al tradiționalist , dar și modern prin idealurile și
valori expresive. Concepția despre literatură și artă a lui Slavici ridică
problema cea mai importantă și ea privește realismul poporal. Orientarea spre
creația populară intră, cum se știe, într-o etapă nouă, după balade populare,
după ce J.G.Herder dă la lumină, între 1778-1779,celebra sa culegere de
balade populare, Stimmen der Volker in Liedern. Creația populară a stat și
mai înainte în atenția cercetătorilor și scriitorilor, atât din alte țări cât și de la
noi. Ea este privită însă multă vreme ca o curiozitate, apoi„ tolerată”, spre a fi, în
cele din urmă „ recunoscută”, alături de creația cultă. Mentalitatea țărănească și
faptul că făcea mereu caz de „incultură” era un mod de afirmare secretă a
superiorității în fața celor „subțiați prin cultură și ifose artistice”. Este evident că
Slavici n-avea orizontul lui Eminescu, de altfel neegalat de nici un
contemporan.
Slavici și-a format o cultură enciclopedică. Autor de manuale și studii de
istorie, gramatică filozofie, etică, estetică, sociologie, pedagogie, gazetar și
polemist, traducător, cunoscător a câtorva limbi( latina, italiana, franceza,
germana, maghiara), Slavici se mișca în voie în domenii largi și variate ale
umanisticii. Întinsa-i operă atestă cunoașterea temeinică a filozofiei și literaturii
antice, a Renașterii și mai ales a filozofiei moderne, germane,în primul rând. A
fost permanent tentat să caute, dedesubtul fenomenelor, esențiale și să descopere
permanențe în mulțimea lucrurilor perisabile. Spirit lucid și iscoditor, adeseori
sceptic și mucalit ca țăran, autorul „Morii cu noroc” a „filtrat” și „selectat”
cultura receptată, și de nenumărate ori îl găsim în litigii cu dascălii săi, filozofi,
de a căror autoritate nu se sinchisește și cărora le contrapune concepțiile
conforme cu bunul-simț popular:„ E frumoasă și nobilă aiurarea capetelor
mari,și cei care se pierd în asemenea aiurări sunt buni și fericiți câtă vreme sânt
pierduți în aiurărilor, cum bun și fericit e orișicare om când doarme liniștit și
visează frumos. Întrebarea e însă : cum se simte fieștecare după ce se deșteaptă
și se întoarce în lumea vieții trăite în aievea. În același timp, trebuia să precizăm
faptul că crezul său artistic se subsumează celui moral. Slavici a înțeles arta ca
mijloc de moralizare a oamenilor, ca un instrument de educație civică și social.
Este, între marii noștri scriitori, moralistul prin excelență.
Slavici temperează zelul didacticist al criticului ardelean: „Tendința în
nuvelă. Ca și în orișicare gen de poezie( sic)este un defect”. Lipsa de tendință
„nu este un defect, ci o calitate a nuvelelor lui Ganea”și ea este conformă cu
„adevărul estetic”. Prin urmare, arta trebuie să joace un rol activ în moralizarea
societății. Scriitorii să fie niște dascăli, să educe, să îndrume viețuirea lor, ca
niște adevărați profeți din vechime: „ Nu puteam să mă-mpac cu gândul că
lectura de orșicare fel e numai o plăcută pierdere de vreme”4 .Autorul „Morii
cu noroc ” preconiza o artă subsumată scopurilor morale. Pentru el, frumosul
trebuie judecat în funcție de bine și adevăr. Nu poate fi frumos, decât ceea ce e
totodată și bine și adevărat. Nu există o adevărată satisfacție estetică, după
părerea sa, decât binele și adevărul nu însoțesc frumosul. Operele artistice
frumoase în afara celor două însușiri sunt searbede, nu pot să încânte pe
contemplator. Scopurile morale au prioritate: „Pentru ca să fie frumos un lucru
trebuie să fie, înainte de toate bun și adevărat. Binele și adevărul sunt noțiuni
aistorice,ele țin de o natură eternă, intrând în fondul estetic, care este după
Slavici, etern și universal.
Opera artistică, zice „nu exprimă, ci produce stări sufletești”. De aceea,
respinge scrierile palide, lipsite de vlagă și de temperament, care „ se uită îndată
ce se citesc”.Eroii trebuie să determine intense vibrații afective în personalitate
cititorului, indiferența in materie de artă echivalează cu eșecul artei. Slavici a
respins, ca și Eminescu, Vlăhuță și alți scriitori ai vremii, literatura sceptică,
scepticismul fiind pentru el un indiciu al decadenței și disoluției sociale.
Viziunea realistă îl conduce pe Slavici spre ideea de obiectivitate. Ca și
Caragiale, el respinge scrierile subiective, în care scriitorul vorbește în numele
eroilor și aceștia în numele scriitorului la un mod strident. Vom constata
analizând opera lui Slavici că, în cea mai valoroasă parte a ei, această operă este
o pildă de obiectivitate, Slavici fiind, în fapt părintele prozei noastre obiective,
care va culmina cu Rebreanu și G. Călinescu. Contribuția lui Slavici la
dezvoltarea culturii și literaturii noastre izbește, mai întâi prin dimensiunile ei:
aproximativ o sută de nuvele, schițe și povestiri, șapte romane, cinci piese de

4
Lumea prin care am trecut, p.106.
teatru, aproape douăzeci de povești, trei volume de memorialistică tratate de
istorie, sociologie, morală și pedagogie, câteva monografii, o corespondență
dintre cele mai întinse, deosebit de revelatoare, traduceri, studii și articole de
istorie si critică literară.
Dacă ar fi să stabilim locul autorului Morii cu noroc în literatura noastră,
vom observa că el constituie puntea ce leagă tradiția cu epoca mai nouă, dând
acesteia din urmă vigoarea, de totdeauna, a rădăcinilor populare și naționale și în
același timp corelează tradiția literară de până de el cu cuceririle artei ce anima
spiritul literaturii aproape de noi.
Evident că tipologia rurală a lui Slavici reprezintă una dintre marile sale
cuceriri. Nimeni n-a înfățișat cu atâta adâncime și vigoare oamenii acestui
mediu. Diferența între Slavici și predecesori este cea dintre încercare și izbândă
deplină. Persida, Mara, Ghiță Lică Sămădăul, Huțu, Budulea, Simina rămân,
până astăzi,valori exemplare. Abordând și probleme din lumea intelectuală, fără
a realiza capodopere, Slavici a sesizat o problematică ce se va dezvolta cu
insistență ulterioară. Unui scriitor precum Ioan Slavici era aproape imposibil să -
i se ceară ruperea cu tradiția sau antrenarea sa într-o mișcare radicală, al cărui
scop ar fi fost o revalorizare a genurilor literare în general. El este scriitorul care
preferă să dureze, să construiască o operă solidă, monumentală, o operă cu
valoare de model etic.
El este prozatorul – constructorul edificiilor de sine stătătoare – care
continuă efortul de edificare al reprezentanților Școlii Ardelene. El se vrea
luminătorul neamului, apostol al neamului său, care oficiază și propovăduiește
adevărul, binele și frumosul. Literatura acestui scriitor este o literatură ce pleacă
și se îndreaptă spre popor, cu un specific anume conturat prin sănătatea etică
împinsă până la tendința de didacticism, prin postulatul național și prin amprenta
regională. Dacă opera sa poartă pecetea modernității, aceasta se datorează și
intenției scriitorului de a se raporta la literatura vremii, sincronizându-se cu
spiritul literar european, prin acele puncte de convergență, esențiale, care
constituie tensiunile artistice ale operei.
Trăsăturile specifice care definesc componenta modernă a creației
slaviciene sunt: Secvențele în care Persida (Mara) și Simina (Pădureanca) se
oferă vederii publice, la fereastră și în momentul înserării, indică în teatralizare
forme ale prezenței celorlalți în desfășurarea întâmplărilor prezentate.
Personajul slavician este complex, privit ca interioritate și angrenat, în exterior,
într-un univers al teatralității impus de o societate conservatoare, de aici
dedublarea personajului între o structură de adâncime și una de suprafață.
Semnificații estetice ale coordonatei spațiale în opera lui Ioan Slavici – Moara
cu noroc, Pădureanca, Mara. Spațiul devine „personaj” al epicii. Sunt
tematizate conflictul/armonia cu spațiul; rămânerea pe loc/părăsirea locului și
asumarea vinovăției de a părăsi spațiul, intrând în acolada tragicului .
Ioan Slavici ajunge la nuvelă pornind, ca și alții scriitori ai noștri, de la
poveste și „novele”,scrise la începutul activității sale scriitoricești, sunt povestiri
sătești. Dintre reprezentanții de seamă ai povestirii sătești mai trebuie pomeniți
Peter Rosegger și L.Anzengruber, contemporani cu Slavici. Slavici compune
povestiri sătești, dar în același timp și scrieri umoristice și „novele tragice” cum
este „O viață pierdută ”. Există elemente, pe de altă parte, încă în primele
nuvele, pe care le întâlnim apoi și în „Moara cu noroc” și „Pădureanca”.
Descrierea muntelui și a câmpiei, care se ocupă cu spațiul larg în
„Pădureanca”, o întâlnim schițată în povestirile sătești. Motivarea prăbușirii
eroului, prin lăcomia de bani, din „Moara cu noroc” o găsim și în „O viață
pierdută”, iar asemănările în privința sfârșitului celor două nuvele sunt izbitoare.
„Moara cu noroc” este compusă concomitent cu „etnografia românilor”
și izbește încă din primele pagini preocuparea pentru exactitate, ca în lucrările
științifice: „De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini, lăsând la
dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și
jumătate drumul e bun, vine apoi un popas, pe care îl urci, și după ce ai coborât
iar la vale, trebuie să faci un popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai
lași timp de resuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iar mai departe locurile
sunt rele. Aici în vale e Moara cu noroc”. Orașele și satele sunt date cu numele
lor, dar fixarea cadrului în granițe geografice bine definite nu este totul.
Prozatorul situează în centrul acțiunii din „Moara cu noroc” familia, cum face
și în „novelele” anterioare, dar viața ei nu mai este înfățișată în funcție de date
rituale praznic, clacă, nuntă. Atenția de deplasează de la satul transilvănean, cu
veche civilizație, spre o societate, tot de peste munți, în care își croiesc drum cu
violența, noile relații sociale și în care banul începe să aibă puteri nelimitate.
Concepția artistică care prezidează la organizarea materialului faptic este
modernă și personajele sunt construite pe alte coordonate, decât cele din
povestirile sătești. Slavici acordă mare atenție și aici se dezvăluie un aspect al
concepției sale artistice moderne motivării temeinice a acțiunii eroilor. Ghiță,
eroul principal, se hotărăște să se mute cu familia într-un ținut cu rea faimă și
plină de primejdii, nu din lăcomia de aur, ci pentru că nu mai întrezărea nici o
altă cale pentru ieșirea din sărăcie, care devenea, cu fiecare zi, tot mai
apăsătoare. Meseria de cizmar, și nu existența într-un ținut unde oamenii
umblau „toată săptămâna în opinci, ori desculți”, iar dumineca, dacă era noroi,
își aducea cizmele în mână, până la biserică și acolo le încălțau. Ghiță visa să-și
deschidă un atelier meșteșugărești și arendarea cârciumii de la „Moara cu
noroc” se ivi ca o posibilitate să-și realizeze această dorință. „Trei ani, numai
trei ani să pot sta aici – își spune Ghiță - și mă pun pe picioare, încât pot să
lucrez cu zece calfe și să le dau altora de cârpit”.
Ghiță este, pe de altă parte, un om de mare curaj, deși părerea contrară își
croiește drum tot mai lung în ultima vreme. Stă mărturie însuși faptul că se
mută cu familia la „Moara cu noroc”, departe de alte așezări și cu rea faimă.
Curajul i-l dă cultul pentru familie și marea dorință de a o vedea scoasă din
sărăcie. El era dinainte pregătit să facă unele concesii, și-și fixează și limitele
până la care să meargă, ceea ce iarăși nu este de pierdut din vedere. Cea dintâi
confruntare cu Lică îl arată dârz și apărându-și cu energia libertatea de acțiune.
Scena este esențială pentru înțelegerea nuvelei : „Ghiță privi lung la el, dar nu
răspunse nimic.
- Cred că ne-am înțeles ? adause Lică.
- Eu cred că nu!
- Cum așa?
- Apo, vezi – grăi Ghiță răspicat și aspru – dacă mă uit în toate părțile, nu
văd pe nimeni și stau singur aici în pustietate. Am doi câini minunați, cum
ziceai, și toți ați venit trei inși fără de știrea nimănui. Puteți să ne omorâți pe toți
câți suntem aici, și nimeni n-are să știe că voi ne-ați omorât(…). Îmi ziceai să
fac așa: e oare cu putință să zic ba ? !
- Care va să zică - ne-a înțeles.
- Înțelegere cu de-a sila nu se poate. Dacă voiai să te înțelegi cu mine,
trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă. Eu pot zice că fac după dorința ta și tot
nu fac decât așa, cum îmi vine la socoteală.
- Asta-i treaba mea! Zise Lică hotărât. Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac
rând de alt om la Moara cu noroc.
- Lică – grăi cârciumarul - nu cred că poți să mă ții de frică”. Lică,
temutul sămădău, se clatină în fața atitudinii lui Ghiță, recunoscând, poate
pentru întâia dată în viața sa, că întâlnise un om care nu se supunea voinței sale.
Drama lui Ghiță nu se explică prin puțina tărie de caracter și mărturisim
că nu vedem în ce ar consta o asemenea tărie, care să impună porcarilor și în
izolarea de la Moara cu noroc menținerea în granițele umanității. Perspectiva
îmbogățirii grabnice îl ademenește și Slavici descrie magistral prinderea
cârciumarului în mrejele întinse de sămădău. Cârciumarul mijlocește schimbarea
banilor, proveniți din tâlhării, dar în același timp se pune în legătură cu Pintea
spre a-l da pe Lică pe mâna justiției. Lăcomia de aur ar fi trebuit să-l împiedice
să întreprindă asemenea acțiuni. El judecă banii, lucru de asemenea nu fără
importanță, după munca ce i s-ar fi cerut să-i adune „ Ar fi voit să-i ia și să-i
arunce pe fereastră, însă el nu putea, se gândea cât trebuie să muncească un om
ca dânsul, pentru ca să adune atâta la un loc, nu-l lăsa inima să-i da din mână”.
Banul apare în acțiunile lui Ghiță mai curând ca mobil, decât ca scop în
sine și evoluția personajului nu ne îndrumă spre Harpagon. Însingurarea în
propria sa familie macină tăria morală a lui Ghiță și consecințele, chiar și atunci
când se întâlnește cu soția sa în unele acțiuni, dar fără să le fi pus la cale în
deplină înțelegere, sunt catastrofale. Scena în care Ghiță pleacă pe furiș să-l
aducă pe Pintea, fără să știe că și Ana trimise servitorul, tot în taină și cu același
scop, este elocventă. Abia acum Ghiță își dă seama că aruncase pe Ana în
brațele lui Lică. Nu se dă înfrânt nici de data aceasta și în speranța că o mai
putea salva, își aduna toate puterile,dar era prea târziu. Se săvârșise și ultimul act
în procesul de disoluție a familiei.
Slavici a realizat în Ghiță un personaj complex prin zugrăvirea pe multe
planuri a conflictului dintre fondul uman cinstit și dorința de a face avere prin
concesii, într-o lume a cărei supremă lege era suprimarea oricăror sentimente de
umanitate. Nicăieri în opera lui Slavici procesul izolării în familie și consumării
resurselor sufletești în încleștarea cu o lume potrivnică nu sunt descrise cu o mai
mare pătrundere și forță artistică. Ghiță este personajul cu cele mai multe
trăsături balzaciene din întreaga operă a scriitorului transilvănean. Lică
Sămădăul, căpetenia porcarilor, nu are ca personaj, nici pe departe
complexitatea lui Ghiță și el apare încă de la început, cu trăsături de caracter
definitiv conturate. Lică impresionează prin bărbăție, care însă nu este a omului
deprins cu munca și în acest sens i se face și portretul. Lică iese înfrânt, cum
știm, încă din cea dintâi confruntare cu Ghiță. Sămădăul nu se bizuie pe
propriile mijloace, ci puterea i-o dă banda sa, precum și unii oameni cu poziție
înaltă în ierarhia și atmosfera ce și-o creează pe toate căile, de om care nu se
temea de nimeni. Lică este un personaj diabolic, viclean și cinismul îmbracă la
el cele mai variate forme. Căderea sa se explică nu atât prin slăbiciunea pentru
femei, de care nu-l poate aduce la supunerea deplină. Sămădăul nu se abate,
decât în puține momente, dar la conduita sa presupune că neputința de clătinat.
De aici și imaginea, foarte clară, dar liniară a personajului.
Ana este prezentată, încă din primele pagini, femeia așezată și blândă la
fire, încât mama sa nici nu și-o putea închipui cârciumăreasă. Viața la Moara
cu noroc, într-o lume aspră, o maturizează și ajunge foarte repede să cunoască
oamenii, dar nu atât prin discuții cu ei, cât mai ales prin observarea purtării lor.
Ea intuiește foarte exact primejdia în care intrase Ghiță prin concesiile făcute lui
Lică și caută să-l scoată de sub „influența” sămădăului, în care vede un „ om
rău”.
Ana petrece cu Lică și caută în taină servitorul după Pintea, jandarmul.
Acum când Lică avea traista de chimirul plin cu obiecte furate, i se trezește și ei
pe neașteptate pofta „ să petreacă”. Era evident, o tactică să-l țină cât mai mult la
cârciumă spre a-l putea da pe mâna jandarmilor. Ana este un personaj cu mari
disponibilități sufletești, asemenea Martei, din Gura Satului, și Ghiță nici
măcar nu le presimte. Scenele care o arată întreprinzând acțiuni, spre a-și da
seama de adevăratele raporturi dintre Ghiță și Lică sunt elocvente. Ea are chiar
spirit „detectiv” și-și dovedește bărbatului cu „probe” ca părtaș la hoțiile
sămădăului. Slavici prefigurează, măcar prin câteva trăsături din literatura
noastră. Am pomeni, fie și numai pe Anca din Năpasta și Vitoria din Baltagul.
Asemănările rămân totuși foarte generale, când imaginea Anei se conturează
îndeosebi prin încercările repetate pe care le face, spre a opri procesul de
înstrăinare a soțului în familie. Nu izbutește și de aici și drama sa. Ana este una
dintre personajele cele mai realizate ale scriitorului, dar aici, mai mult decât în
cazul celorlalți eroi ai nuvelei, se trădează și preocupările sale moralizatoare. Se
relatează spre sfârșitul nuvelei că Ana contactase de la servitoare unele vicii, dar
nu se vede acest lucru și din acțiune. Ghiță este pus și el să se tânguie în mediul
în care și-a adus familia avea influențe asupra Anei. Trimiterea servitorului, în
taină, după Pintea să-l dea prins pe sămădău, înlătură orice presupunere de
culpabilitate. Aruncarea Anei în brațele lui Lică, din final, nu iese din
îndemnuri proprii și eroina apare ca o victimă a unui concurs de împrejurări, de
care este vinovat, Ghiță.
Natura întâmplărilor descrise în nuvelă face să se acorde un loc important
în acțiunea și jandarmului, Pintea este întreprinzător, mereu pe urmele hoților
pe care îi trimite înaintea judecătorilor. Situația sa nu este ușoară, de vreme ce
pentru a-i „înfrunda” pe bandiți se așteaptă de la el dovezi zdrobitoare. Se
desprind din felul cum este construit personajul intenții satirice, care nu trebuie
pierdute din vedere. Căci dovezile zdrobitoare privind vinovăția bandiților
rămân ineficiente îndată ce intervin cei a căror putere mergea foarte departe.
Bandiții sunt repede puși în libertate,spre a se întoarce la îndeletnicirile lor.
Astfel, prinderea bandiților apare în societatea guvernată și de legi ascunse și
mai puternice decât cele scrise ,alergătură zadarnică. Explorarea mediilor sociale
foarte diverse a impus introducerea în acțiune a numeroase personaje secundare.
Ele sunt caracterizate, mai adesea, printr-o singură trăsătură, ca în scrierile
clasicilor. Mama Anei simbolizează înțelepciunea, ieșită dintr-o îndelungată
experiență de viță. Apar în nuvelă, ca în orice scriere care tinde spre fresca
socială, preoți, judecători, jandarmi, porcari, drumeți în trecere pe la cârciumă.
Dintre personajele secundare, mai bine conturați sunt Răuț, Buză Ruptă și Săilă
Boarul „ oamenii lui Lică. ”.
Comparația ce se face în între Moara cu noroc și Lettres de mon moulin
de A. Daudet nu a mers, până acum, mai departe de similitudinile de titlul celor
două lucrări. Apropieri se pot face sub raportul interesului pe care îl arată cei
doi scriitori psihologiei personajelor și respectării culorii locale. Deosebirile sunt
însă mult mai importante și tocmai ele pun în lumină originalitatea celor două
scrieri. Moara, devenită han, este și în opera lui Slavici loc de întâlnire, dar
atenția scriitorului român nu se îndreaptă spre „ panorama” categoriilor sociale,
ci spre explorarea întâmplărilor tragice. Slavici explorează tragicul „morii
părăsite” și după „Moara cu noroc, în Piatra din prag și Petrea Surdului, eroul
nuvelei, organizează aici, întocmai ca Ghiță o răzbunare sângeroasă împotriva
aceluia care i-a necinstit soția. Slavici deschide drum prin explorarea tragicului
hanurilor lui Caragiale cu O făclie de Paște și În vreme de război, precum și
altor scriitori de la noi, care înfățișează hangițe.
Moara cu noroc învie o lume cu viața și legile ei aspre și neîndurătoare.
Conflictul este puternic, susținut de ciocnirea de interese, personajele se țin
minte, iar analiza procesului de înstrăinare în familie nu are egal în literatura
noastră. Dezvoltarea episoadelor construite în Moara cu noroc cu maximum de
economie a mijloacelor artistice pute face din nuvelă un roman social. Și așa
nuvela este mai roman decât oricare din romanele lui D. Zamfirescu, deși
acestea vin cu un deceniu mai târziu.
Slavici publică primul său roman, Mara în 1894, în revista „Vatra” și el
este conceput, inițial, ca o nuvelă, cum este și subintitulată și cum îl categorisise
și cronicile literare. „ Ioan Slavici face începutul unei novele scrie „Gazeta
Bucovinei”- intitulată Mara. „ Mara” e o văduvă cu doi copii, Persida și
Trică, o văduvă ce-și dă silința să-și crească mititeii. Nu putem ghici ce
dezvoltare va lua acțiunea acestei nuvele al cărei început este magistral scris”.
Scriitorul își intitulează Mara „novele”, determinat, probabil, de convingerea că
romanul avea îndatorirea să fie o frescă socială, cum credea a nu fi lucrarea sa.
Abia mai târziu în 1906, când publica Mara în volum specifica „roman”.
Avem în vedere anume cele două „ moralități” pe care trebuia să le ilustreze
romanul: căsătoria făcută fără învoirea părinților nu stă pe temelii durabile și
călcarea îndatoririlor conjugale se răzbună. Dar tezele morale, deși prezente în
roman, sunt împinse în plan secundar de zugrăvirea realistă a vieții.
Acțiunea romanului se desfășoară la Lipova și Radna, cu împrejurimile,
precum și la Arad și Viena. Scriitorul situează acțiunea în ținutul natal și faptul
acesta are o importanță excepțională, deoarece el se oprește la o lume pe care o
cunoaște bine, cum s-a verificat, nu o dată, din nuvele și chiar din povești și
comedia Fata de birău, lucrarea sa literară de debut. Descoperim în roman și
câteva indicații, care arată faptul că acțiunea începe îndată după 1848 și se
termină în 1860. Desfășurarea ei are loc, așadar, în anii regimului absolutist,
când Curtea din Viena ia măsuri severe ca popoarele din imperiu să nu se mai
ridice împotriva stăpânirii.
Orientarea lui Slavici nu diferă prea mult sub acest aspect, dar el lărgește
cadrul și prezintă, paralel, viața a mai multor familii meșteșugărești și chiar a
unor familii ce practică meserii diferite. Legătura între familii se face prin copiii
Marei și observația istoricilor literari că romanul ar fi trebuit să se intituleze
Copiii Marei nu este lipsită de interes. Slavici întocmește în Mara „ monografii
ale familiilor meseriașilor după cum compusese în Pădureanca „ biografii”.
Viața meseriașilor apare, privită din afară, deplin consolidată și această trăsătură
este comună tuturor familiilor meșteșugarilor înfățișate în roman. Slavici
supune însă familiile meseriașilor șu unor „disecții” spre a ni le prezenta și„
dinlăuntrul lor”. Critica literară vorbește cam mult despre „ fresca socială din
Mara”, deși fără temei. Câmpul de observație al scriitorului se lărgește spațial
în raport cu „novele din popor”, însă fără a depăși granițele in Pădureanca.
Slavici realizează totuși un roman și încă unul dintre cele mai importante în
evoluția genului. Conflictul din Mara are la bază și mândria de gospodar, ca în
povestirile sătești și inegalitatea socială ca în Pădureanca și ciocnirea de
interese ca în Moara cu noroc, generată de puterea banului. Conflictul se
desfășoară pe de altă parte în familie, dar și între familii și Slavici tratează aici o
temă cu mare circulație în literatura universală. Slavici aduce temei înnoiri, care
fac ca să-și schimbe fundamental înfățișarea.
Scriitorul nu face acum prima încercare de acest fel și conflictul rasial și
religios stă în atenția sa și în Gașpar Grațiani tragedia scrisă cu un deceniu
înainte. Asemănări izbitoare se fac simțite între Mara și scrierile anterioare ale
lui Slavici în care descrie satul transilvănean și în privința fizionomiei
personajelor. Mara, personajul cu mai mare faimă din roman nu este o apariție
chiar atât de neașteptată în literatura sa, cum se susține și o întâlnim cu un
deceniu și jumătate mai înainte, în Budulea Taichii, și anume la Lenuca Liuchi
precupeață din Arad, căreia școlarii primiți în gazdă îi duc coșurile cu „marfă” în
piață. Mara reia și trăsături de caracter întâlnite la Ghiță din Moara cu noroc.
Trăsătura dominantă a Marei ca personaj o constituie contrastul dintre
înfățișarea dominantă a Marei, ca personaj o constituie contrastul dintre
înfățișarea fizică „muierea mare, spătoasă, greoaie”, „cu obrajii bătuți de soare,
de ploi de vânt ” și spiritul treaz, inteligentă, practică și uimitoare capacitate de
adaptare la cele mai neprevăzute situații. Mara acționează, spre deosebire de
Ghiță din Moara cu noroc, în condiții de viață normale și nu este dominată de
ban, ca acesta, ci își exercită ea, prin mijlocirea banului, dominația asupra
acestora. Eroina lui Slavici nu este totuși tipul avarului din literatura clasică și
nici al cămătarului. Banul nu este la ea un scop, cât mai curând mijloc și nu
averea ce o strânge interesează, erau în Lipova și alți oameni mult mai bogați ci
desfășurarea, aproape spectaculoasă a unei energii tipul comun al femeii mature
al văduvei. Există în Mara și tipul gospodarului ca în povestirile sătești și
schimbarea care s-a produs, prin utilizarea, în individualizarea a altui conținut de
viață, nu trebuie să înșele. Bocioacă este tipul gospodarului mai reprezentativ
din roman și autoritatea și-o exercită nu numai acasă, ci și în breaslă, ca staroste
al cojocarilor.
Întâlnim în Mara și personaje care sunt anticipații ale unor eroi din
romanele de mai târziu a lui Slavici. Trică, băiatul dat la meserie și devenit apo
calfă, este dintre aceștia, și el pare încremenit ani în șir, într-o vârstă ca apoi,
brusc, să treacă la ea următoare. Personajul este pe nedrept trecut cu vederea,
deși nu inexplicabil. N. Iorga se oprește la el, însă în treacăt. „ Ici și acolo se
înfățișează și băiatul Trică, harnic, tăcut, stăruitor, urât și nepieptănat până ce
tânărul se desăvârșește în el, cu frumusețea lui voinică, cu simțul de vrednicie și
de cinste care-l face să se mai bucuros la „verbonic”, la voluntari, decât să fie
răscumpărat de oaste și cumpărat pentru rușinoasă dragoste cu banii jupânesei”.
Slavici reia tema tăriei de caracter tratată în „novele” cu deosebirea că de astă
dată o deplasează în alt mediu social.
Se cuvine observat, încă de la început, că și pentru „orășenii”, scriitorului
iubirea este sortă, destin, ce ți-e scris”. Mara îi tălmăcește Persidei, stăpânită de
primii fiori ai dragostei, ideea de destin în termenii experienței sale de viață,
care este a țărăncii. „ Așa vin lucrurile în lumea aceasta, pleci în neștiute și te
miri unde ajungi, te-apucă așa din senin, câteodată ceva și te miri la ce te duce.
Omul are data lui, nici în bine nici în rău nu poate să scape de ea, ce ti-e scris are
neapărat să ți se-ntâmple, voința lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe”.
Iubirea se ivește din senin, cum este înfățișată și în „novele” și exercită o putere
demonică asupra eroilor. Marele spectacol al artei lui Slavici îl constituie și în
Mara, așa cum îl cunoaștem și din „novele” descrierea iubirii ca supremă probă
în verificarea tăriei ca caracter a eroilor Națl și Persida au, în rolul
îndrăgostiților multe trăsături comune cu cei din nuvele, dar curba vieții lor este
alta. Persida o moștenește pe Mara și disponibilitățile sale de energie sunt
inepuizabile. Persida se manifestă, încă de la intrarea în scenă, protectoarea
fratelui ei și rămân pe tot parcursul acțiunii.
Slavici nu se oprește însă la vârsta care o arată pregătită să-și întemeieze
familia ei, cum este descrisă și Simina din Pădureanca, ci o înfățișează și în
viața de familie situație mai rar întâlnită în scrierile sale care au ca tema iubirea.
Iubirea îi umple viața și spre deosebire de Națl, căruia îi surpă echilibrul moral,
îi dă încrederea și tărie să biruie toate piedicile. Căsătoria pune capăt
zbuciumului său sufletesc, dar îndată o învăluie grijile vieții de familie. Persida
nu are de biruit numai greutățile gospodăriei, ci și nestatornicia soțului, pornit de
calea destrămării morale. Aceasta este personaj de roman în mai mare măsură
decât Mara, ale cărei trăsături de caracter sunt schițate încă din primele pagini și
nu se produce, mai încolo, nici o schimbare. Persida este înfățișată prin evoluție
de la fetița desculță, zdrențăroasă și nepieptănată, care își petrece zilele „în târg,
printre picioarele oamenilor”, la fata care iubește și înfrânge barierele sociale,
naționale și confesionale și până la soția devotată, capabilă de cele mai mari
sacrificii”. Descrierea iubirii Persidei, spectacol al desfășurării energiei
inepuizabile, conferă romanului capacitatea emotivă și-i asigură și pe mai
departe durabilitatea în câmpul destul de vast, dar și plin de atâtea ruine, al
romanului românesc.
Mara este un roman „modern”, prin realizarea artistică, nu însă și prin
problematică, chiar dacă se descrie orașul. „Slavici a intuit prea bine și rotația
caracterului într-o familie scrie G. Călinescu, fenomen mai însemnat și mai
vădit într-o societate rudimentară. Cei tineri au întocmai aceleiași idei
preconcepute ca și bătrânii și suferința lor vine din călcarea lor. Viziunea
artistică însăși, care prezidează la organizarea materialului, este cum s-a putut
vedea, ca din povestirile sătești. Lumea meseriașilor se înfățișează ca lume
închisă, ca și satul, cu vechii tradiții și obiceiuri. Se lărgește însă cadrul și
trecem de la sat, la provincie. Mara este, sub raportul viziunii artistice, roman
țărănesc. Romanul se înscrie, prin viziunea artistică, în linia povestirilor sătești
și inaugurează, o direcție nouă în literatura română. Nu este de pierdut din
vedere nici faptul că de la O„berhof”(1838) de K. Immermann și până la
Strensteinhof(1884) de L. Anzengruber, romanul țărănesc german nu
înregistrează alte succese. Mara, roman țărănesc, în limitele arătate mai sus,
vine la numai un deceniu după Sterneinhof și nu stă mai prejos de aceasta sub
raportul realizării artistice. Ocupă locul central în roman prezentarea procesului
de dezagregare a vieții Costache, fierarul, cu atelier, ca și Bocioacă din Mara,
are de făcut fată, spre deosebire de starostele breslei cojocarilor, concurenței
capitaliste. El se salvează de la ruină, prin schimbări dese în producția
atelierului. Costache însuși își schimbă, ca maistru, configurația morală și în
„biografia” sa intră elemente noi pe care nu le întâlnim și la meseriașii din
Mara. Costache mai ține la vechile obiceiuri din lumea meseriașilor și stă la
masă cu calfele și ucenicii și este decis să-și mărite și fata cu Dinu, calfa
harnică, spre a-i trece și atelierul.
Viziunea artistică asupra vieții meseriașilor apare modificată și prin faptul
că Slavici introduce în roman și boierimea, cum nu face în Mara, iar procesul de
dezagregare a familiei meșteșugărești este zugrăvit, lucru de asemenea
important. Analiza iubirii ocupă și în romanul Din două lumi un loc important,
ca de altfel în toate scrierile valoroase ale lui Slavici. Schimbări se produc și aici
și Fira, fata fierarului, îndrumată în societatea deschisă spre „ aristocratizare”,
nu are un ideal care să-i umple existența. Acceptă purtarea afectuoasă a lui Dinu,
calfa, cu care ar fi urmat să se căsătorească, dar nu-l iubește și-i rămâne străin.
Fira descoperă în iubire idealul, care-i umple existența, cum îl descoperă și
celelalte eroine ale scriitorului. Fira nu are perspicacitatea Siminei din
Pădureanca și cu atât mai puțin a Persidei din Mara, și nepregătită să înfrunte
greutățile vieții, sfârșește tragic. Mara și Din două lumi reprezintă în opera lui
Slavici două momente importante în zugrăvirea vieții meseriașilor.
Slavici merge, nu o dată, pe urmele înaintașilor, dar nu este mai puțin
adevărat că „narațiunile” cuprind multe elemente, care fac din scriitor un
precursor al multor prozatori români, începând cu Sadoveanu și Agârbiceanu
și trecând la Rebreanu, I. Teodoreanu. G. Călinescu. Slavici rămâne ca
romancier prin Mara „ cea mai expresivă operă epică apărută între 1880-
1900, ba chiar cel mai bun roman al nostru înainte de Ion. Mara se înscrie ca o
mare realizare a genului prin capacitatea în crearea de personaje cu mare forță de
generalizare, prin construirea unui conflict puternic, condus cu desăvârșire
stăpânire a mijloacelor artistice, precum și prin privirea pătrunzătoare asupra
vieții de familie a meseriașilor transilvăneni de la jumătatea veacului trecut.
Bibliografie:

Marcea, Pompiliu – Ioan Slavici, ediția a II-a revăzută și completă, Editura

Pentru Literatură, 1968, p. 177-201.

Magdalena, Popescu – Slavici, Editura Cartea Românească , București, 1974, p.

17- 19.

Vatamaniu. Dumitru – Ioan Slavici Opera literară, Editura Academiei

Republicii Socialiste România, 1970, pp. 51-201.

Ioan Slavici – Moara cu noroc, Pădureanca și alte nuvele, Editura București

2006, pp.15-107.

Ioan Slavici – Mara , Editura Steaua Nordului 2007,pp.3.335.