DIMENSIUNEA TRAGICĂ ȘI TENTAȚIA NATURALISMULUI

Ion Luca Caragiale scrie că insuflător de viață al operei este talentul ," flacără misterioasă".Talent înseamnă
concordanța intenției cu expresivitatea și concursul unei inteligențe ,al priceperii si judecății .

" A crea înseamnă a apuca din haos inform elemente brute ,a le topi împreună si a le turna într-o formă , care să îmbrace
o viață ce se diferențiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii si a artistului "( câteva
păreri).

La Ion Luca Caragiale întâlnim o PLENITUDINE realistă ,arată Tudor Vianu ,căci arta sa este întemeiată pe
adevăr.Autorul prezintă " tipul în individ ".Demonstrativ , accentul se pune pe organic si fiziologic.Se realizează astfel " pictura
internă a omului ".Ion Luca Caragiale " vede adeseori omul dinlăuntru,în planul modificărilor organice si al acompaniamentului
lor afectiv".Viața interioară este activă.Caracteristicile sale surprind aspecte ale abisalității și ale enormului (" Păcat" ,"O
făclie de Paște" ," În vreme de război ").

În ştiinţa despre tragic esenţial este de ce suferă omul şi de ce el moare, ce-şi ia asupra sa, în faţa cărei realităţi şi în
ce formă îşi trădează viaţa. Eroul tragic este purtătorul a ce rezidă din cadrul existenţei individuale, purtător al puterii,
principiului, caracterului, demonului. Tragicul interpretează problemele generale ale existenţei, ţine de căutarea unor
modalităţi de ieşire dintr-un impas al omeniei.
Un om cumpătat, care acţionează rezonabil, se conduce numai de prejudecăţile societăţii în care trăieşte. Eroul tragic
acţionează însă conform necesităşii de a se înfăptui, în pofida oricăror împrejurări, pe sine însuşi. Eroul tragediei acţionează
liber, alegîndu-şi singur direcţia şi ţelurile acţiunilor şi în acest sens activitatea, caracterul acestei personalităţi constituie
cauza declinului. Deznodămîntul tragic se află în personalitatea eroului. Împrejurările externe pot doar să evidenţieze
trăsăturile eroului tragic, dar cauza acţiunilor sale este inerentă acestuia. Declinul este partea intrinsecă, prin urmare, atrage
vina tragică. Eroul tragic se împotriveşte prejudecăţilor groaznice, luptă contra lor, tinzînd, ca prin acţiunile sale, să rezolve
cele mai complexe probleme ale existenţei sociale. Pentru ca tragismul chinuitor să înceteze a mai fi „tovarăşul de drum” al
vieţii, societatea trebuie să fie umanizată, trebuie găsită unitatea dintre personalitate şi societate. Vina tragică a atins culmile
responsabilităţii istorice a eroului.

Nuvelele psihologice ale lui I.L.Caragiale prezintă personaje puse în situaţii-limită, astfel încât este sondat psihicul
labil,inconștientul.

1 . " În vreme de război " reflectă obsesia, ea urmăreşte un caz psihologic în care setea de avere dezumanizează. Stavrache
este un destin tragic. El nu este avarul tipic, autorul a urmărit desfigurarea sufletului omenesc, răsfrângerile în conştiinţă ale
obsesiei banului.
Titlul operei este semnificativ şi derivă din faptul ca acţiunea se desfăşoară în vreme de război, totul evoluând în raport cu
ştirile de pe front. Aspectele tematice abordate sunt de natură morală şi socială. Ele sunt urmărite în trei capitole reprezentând
momente în evoluţia psihologică a lui Stavrache de la dorinţă la iluzie, apoi la halucinaţii până la nebunie.

Apărută în 1898, autorul o subintitulase schiţă, dar discursul narativ este similar cu cel din dramă, remarcându-se planul
povestitorului, planul dialogat, planul naturii.
În primul plan, reflectările sunt făcute de autor, al doilea este surprins gradat cu dialoguri comprimate, gesturi şi indicaţii
scenice. Este un complex obsesional, omul faţă în faţă cu propriile sale dorinţe, dar şi cu propriile sale temeri. Personajul
devine un prizonier al dramei sale interioare. Autorul deapănă şirul narativ cu obiectivitate, dezvăluind şi ce se întâmplă în
sufletul eroului. Sunt notate spaima, tensiunea, nervozitatea, plânsul, râsul demenţial, iar natura ia parte la zbuciumul
sufletesc.

Sunt surprinse gesturi, mimică şi gânduri.- Evoluţia personajului este susţinută de o acumulare a circumstanţelor plasate într-o
zonă a indecisului. Se remarcă metode realiste şi elemente naturaliste: omul este înţeles ca un rezultat al eredităţii şi al
presiunii mediului social, iar singurătatea poate fi un element catalizator, explicând reacţiile lui. Observaţia se face din afară,
prin notaţiile autorului ce devin elemente de analiză psihologică.

Popa Iancu din Podeni este capul unei bande de tâlhari care, pentru a fi în afară de orice bănuială, a dat o lovitură în propria lui
casă. Când banda este prinsă de stăpânire, speriat că va fi descoperit, merge la fratele său, hangiul Stavrache, să-i ceară
sfatul. După ce Iancu îi mărturiseşte adevărul fratelui său mai mare, acesta consideră că popa trebuie să-şi piardă urma. În uşa
hanului se aud bătăi şi un pluton de voluntari în frunte cu un ofiţer şi doi sergenţi se opresc aici, Stavrache îl trimite cu ei pe
fratele său. Bucuros că este singurul moştenitor al averii acestuia, trăieşte din acea clipă doar cu acest gând.

Veştile de pe front sunt contradictorii, unele anunţându-l că Iancu se distinge permanent prin acte de bravură militară, altele
spunând de moartea acestuia. Consultând un avocat în legătură cu condiţiile legale ale păstrării averii fratelui, află că singurul
care are dreptul să-i ceară averea este popa. Temerile lui nu pier, iluzia dă naştere vedeniilor, halucinaţiilor chinuitoare prin
întrebarea obsedantă „Gândeai că am murit, neică?"

Se observă preferinţa lui Caragiale pentru sinestezii sonore în relaţie cu psihologia eroului şi maxima concentrare a mijloacelor
narative şi dramatice. Este atras de stările obscure ale inconştientului, de relaţiile psihice imprevizibile ale individului într-un
moment de supremă încordare: „un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer" spune Călinescu.
Oniricul e o prezenţă agresivă; vedeniile erup din subconştient şi victima are proiecţii delirante.
Planul real se confundă cu cel imaginar, normalitatea gândirii alternează cu obsesia şi frica de confruntarea cu fratele. Se aud
bătăi de tobe, se văd soldaţi mărşăluind, totul pare aievea. In halucinaţiile datorate stării psihice, popa îi apare în haină
vărgată de ocnaş, cu ochi mari de fiară, gata să îl omoare. întf-un monolog interior, el se frământă: „Ce judecători sunt aceia
care nu au ajuns la capul bandei?... Căpitanul poate să se întoarcă, dar popa ba, dar dacă?"

Stavrache are manifestări patologice, cu gradate stări tensionale, el nu mai distinge planul real de realitatea minţii lui şi
dovedeşte un caracter slab. Cu gândul că va ajunge stăpânul averii, presimţirea că fratele s-ar putea întoarce îl macină psihic
şi fizic.

Este un război concret, cel din 1877, şi un război al eroului cu el însuşi, cu instinctele atavice (instincte primare) şi setea de
înavuţire. Efectul devorator este dezumanizarea. Acest aspect este vădit şi când soseşte fetiţa care cere gaz pe datorie şi el
refuză. Deşi înstărit, Stavrache vrea mai mult. Sunt lucruri care se petrec exclusiv în imaginaţia bolnavă de angoasă a eroului.
Faptelor el le substituie viziunilor sale obsesive: „În cinci ani numai popa Iancu volintirul mai venea din când în când de pe altă
lume să tulbure somnul fratelui său." În psihicul cârciumarului viciat de lăcomie se instalează demenţa, nebunia evoluează
tragic ajungând la paroxism.

Picăturile de ploaie sunând pe fundul butoiului dogit sugerează obsesia - concordanţa dintre natură şi manifestările umane
interioare. A treia oară când Iancu Georgescu apare într-adevăr să-i ceară bani pentru că delapidase la regiment din cauza unei
datorii la jocul de cărţi, realitatea minţii lui Stavrache o substituie pe cea adevărată. Şi crivăţul ajunge în pragul nebuniei
trosnind în hamul bătrân aşa ţine trei zile vreme cu frig, ploaie şi viscol - în acord cu stările psihice.
În întâlnirea propriu-zisă cu fratele, reacţiile fiziologice sunt intense, ieşite de sub control, înspăimântătoare. Atingerea este un
junghi înroşit de foc şi se ridică cu părul vâlvoi, mâinile încleştate, râde cu hohote, gura deschisă fără să poată vorbi, ochii mari
holbaţi, face cruci, horcăie, geme. Ideea că fratele se întoarce l-a terorizat încontinuu, declanşând nebunia. Dialogul redă
încordarea şi lupta încleştată dintre cei doi fraţi. Aceasta se desfăşoară pe un fundal adecvat: zvârcolirile viscolului. Fraţii se
unesc într-un destin tragic. La vederea luminii lumânării, hangiul cântă popeşte.

Deznodământul nuvelei este pe cât de tragic pe atât de incert, un final deschis, propriu modernismului. Stavrache este ţintuit
la podea de fratele său mai tânăr, care se adresează însoţitorului, exclamând disperat: „N-am noroc!"
Caragiale pune în discuţie problema fundamentală a oricărei filozofii dialectice dintre bine şi rău din punct de vedere estetic -
Urât, gnoseologic logic - absurd, religios sacru - profan, etic moral - imoral.

Așadar , nuvela În vreme de război se desfașoară sub semnul lui POATE ( varianta gravă a lui NICI și-a lui VICEVERSA).
Scindarea eroilor este gradată ,ipostaziată - copii după natură ,aceștia se definesc prin comportamentism , în scene de viață
socială.De altfel ,atmosfera apăsătoare este conturată prin război și meteorologie : "Zloata nemaipomenită" cuprinde" ploaie
,zăpadă,măzărica si vânt vrăjmaș" ; "ninsoare marunțică și deasă" ; "s-a pornit crivățul s-o vârtejească "; "viscolul afară ajuns
in culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân" .

Elementele naturaliste sunt legate de starea sufletească a personajului, autorul relevând o serie de lanţuri cazuale. Accentul
cade pe observaţie, analizând insistent senzaţiile şi prezentând mediul social.
 2 . O altă nuvelă a lui Ion Luca Caragiale , este "O făclie de Paște" care începe cu Leiba Zibal " subt umbrar " , în valea
singuratică a Podenilor unde este "întunerec și tăcere ".

Ca să folosim un cuvânt al lui Volkelt din estetica tragicului, nebunia in care sfârșește Leiba Zibal rezultă dintr-o evoluție
tragică de tip apăsător; „un ticălos impinge, cu placere diabolică, la pieire oameni cu caractere nobile".

Ticălosul din "O făclie de Paste" se cheamă Gheorghe. De la acest ticălos pornesc repetatele semne, mai intâi anxioase, apoi
innebunitoare; ticălosul simbolizează amenințarea concretă si ireversibilă, este intruchiparea insăși a destinului brutal si
explicit (programat) căruia Leiba nu i se poate sustrage. Relativa liniste ii e dată omului de imprejurarea că, deși își cunoaște
soarta de muritor, el nu știe data exactă a morții sale, trăind cu speranța zilei de mâine. Regimul fragil al acestei liniști îi este
refuzat hangiului de la Podeni. Pentru el hora incertă se transformă in horă certă. La avertismentele date de Gheorghe („să mă
aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne Să știi că ți-am făcut eu socoteala") ritmul său de viață se precipită,
alienându-i „Frica de moarte" (Gherea) îi populează somnul cu vedenii al programatului sfârșit, iar grijile zilei sunt dublate de
tremurul că orice nou sosit la han ar putea fi insăși moartea, având, desigur, chipul amenințător al așteptatului ticălos.

Traseul epic al nuvelei punctează pas cu pas neantizarea unei conștiințe aflate în cercul unei amenințări. Dozarea semnelor
acestei amenințări, reacțiile maladive si, in final, nebunia lui Leiba au produs o narațiune psihologic-naturalistă densă, care
imaginează unde duce groaza de moarte.

Din clipa in care se știe dependent de voința răzbunătoare a cuiva, hangiul pierde obișnuita cadentă a existenței si așa
cutremurată periodic de friguri (adaos naturalist). Gândul care i se înfige in creier este dacă va putea sau nu să evite această
amenințare, salvându-se. Hanul pe care il stăpânește și care i-a venit ca un noroc, nevasta, copilul, propriul său instinct de
conservare il cheamă la viață, in timp ce -fără să aibă vreo vină - un oarecare ii interzice să trăiască dincolo de un anumit
soroc. Leiba Zibal își vede coborât destinul la nivelul arbitrar al unui semn, care nu-și justifică legal nici un fel de ascendent
asupra lui și, înfricoșat cum este, se recunoațte lipsit de puterea de a rezista de unul singur intenției malefice. Ideea de a se
pune sub protectia autorității este un prilej de a constata iresponsabilitatea celor care o exercită: „Leiba a mers la primărie,
apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi
peschesul modest adus de Leiba, pe urmă a început sa rază de jidanul fricos și să-l batjocorească". Nereceptată de cei in
drept, toată „gravitatea" lucrului rămâne pe seama omului amenințat.

El se descoperă singur in fața destinului. A unui destin social deloc abstract, generat de _o societate care ignoră dramele
individului. In ambianța baltoasă din valea Podenilor, zăvorât in hanul său „ca o mica cetățuie", Leiba așteaptă să înfrunte
moartea, fără să știe cum va reacționa. Acest destin, manifestat ca o excrescență a societății, se anuntă prin tot ce se
intamplă in sufletul său și in lumea din jur. Existența i se colorează monocrom, ipohondrie, miscându-se involutiv, spre
surparea minții.

În vis îi apar Gheorghe și un nebun furios, aievea niște clienți, un filosof si un medic inițiați in teoriile lui Darwin, Heckel si
Lombroso fac portretul standard al criminalului, căruia hangiul ii descoperă iute un corespondent cert: „portretul lui Gheorghe !
" Pe acest fond anxios, sosește noaptea cea mare a înfruntării, găsindu-l pe Leiba cu gândurile răvășite și scurs de puteri. Tot
la ce mai poate apela se rezumă la propria-i inteligență. Și iată că în momentele de violență descumpănire, când pașii
criminalului se aud in fața porții, inteligența lui Leiba începe să funcționeze, mai întâi ca un firav remediu sau, cu vorbele
naratorului, ca o „idee de lumină", apoi, din ce in ce mai intens, ca o mare făclie.

În structura nuvelei, mica lampa aprinsă de omul aflat sub amenințarea presantă are o funcție simbolică foarte precisă.

Cu flacăra ei, mai întâi „ascunsă", lampa este un substitut al inteligenței active. Spre poarta de unde urmează să-și facă
apariția moartea, se îndreaptă„o lumină cu prea putin mai deasă decât o închipuire", dar ea cristalizează inceputul unei opoziții
la forța întunericului distrugător aflată de partea cealaltă. Sinistrele preparative ale criminalului sunt privite de Leiba cu ochii
holbați de lumina de la fereastră și in această contemplație, dintr-o dată figura lui descompusă se luminează ea insăși și
capătă o „bizară seninătate". Omul se pătrunde de o lumină diabolică. Solutia de contracarare a destinului nefast pare a fi
gasită. Inteligența i-a luminat mintea. Cu puteri incredibile si cu o îndemânare uimitoare, Leiba prinde in lat mana, care, dacă
ar fi fost lasată liberă, ar fi fost neiertătoare. Simbolica lampa își continuă rolul, participând acum cu întreaga putere a luminii
sale la risipirea tenebrelor si la revenirea liniștii: .Jidanul se repezi in dugheana, lua lampa si cu o învârtitură sigură ridică fitilul
sus de tot: lumina captivă între gratii iesi deasupra veselă si victorioasă, redând viață hotărâtă formelor nebuloase din
preajma-i".

Aceeași lampă desăvârșește demonica razbunare a celui ce a câstigat pariul cu destinul arzând cu lumina ei - devenită „o
făclie mare" - mana care voise să ucidă. Dar victoria lui Leiba deviază în nebunie. „Salvandu-se", personajul își pierde mințile; in
spiritul său se produce o ruptură, ingeniozitatea de care s-a servit se întoarce împotriva-i și-l transformă într-o biată umbră a
celui care a fost. Învingător, Leiba devine eroul unei victorii inutile, care l-a scos din rândul oamenilor normali; obligându-l pe el
însuși la crimă, această victorie i-a impus o formă de manifestare cu mult peste îngăduințele sale morale, rostogolindu-i mintea
în dezordine. Personajul nu poate supraviețui psihologic omorului pe care îl făptuiește, deși, juridic, el nu este condamnabil.
Nebunia lui Leiba definește drama omului moral, împins de împrejurări să săvârșească fapte repugnabile, cu urmări pe măsură.
Printr-o răsturnare de sens, făclia arde nu ca un prinos adresat destinului salvator, ci ca o ironie demonică îndreptată asupra
unei minți rătăcite (pierdute) din pricina că a comis o faptă pe care n-ar fi vrut să o facă, dar pe care nicidecum n-o putea evita.
Imaginea finală a lui Leiba, devenit ad-hoc crestin si pornind, ca un vechi pelerin obișnuit cu drumurile lungi, „încetinel spre
răsărit la deal", semnifică o ipostază tragicomică iar bilanțurile termice ale lui , indică un dezechilibru.

Astfel,concluzionand, putem spune că în opera lui Ion Luca Caragiale ,comicul este suveran absolut.Autorul se impune ca
scriitor realist dar si moralist si observator al umanitatii. El e interesat de latura tragică ,tentația limitei iar viața de asemenea
este urmarită in forma tragicului.Astfel aici apare ereditatea încărcată,fiziologia,violența , iar accentul cade pe observație
,aspecte realiste,naturaliste si psihologice. În ceea ce privește naturalismul, acesta are rolul de a descoperi relatiile care
leaga un fenomen de cauza lui apropiata.Ion Luca Caragiale îmbină tragicul cu naturalismul,reușind sa facă din operele sale
,adevărate capodopere.
BIBLIOGRAFIE :

1. Ioan Derșidan - Nordul Caragialian ,Editura Univers Enciclopedic,București ,2003

2.Valentin Silvestru - Elemente de caragialeloie - Editura Eminescu,București,1979

3.Caragiale - Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900