21. noiembrie.

2017 Istorie și critică literară europeană

Tahîș Daiana-Mihaela
Masterat LRRE
Anul I, Semestrul 1

Georges Poulet, născut în Belgia în anul 1902, este una din personalitățile criticii literare
europene. Acesta s-a afirmat destul de târziu, mai exact după patruzeci și cinci de ani, când a
publicat primul volum din Études sur le temps humain (Studii asupra timpului uman). A scris de
asemenea și alte opere care au contribuit la îmbogățirea gândirii literare contemporane și-anume:
Les métamorphoses du cercle (Metamorfozele cercului), 1961; L’éspace proustien (Spațiul
proustian), 1963; Mesure de l’instant (Măsura clipei), 1968 sau La conscience critique
(Conștiința critică), 1971.

În ceea ce privește concepția sa critică, Georges Poulet își mărturisește refuzul față de
orice constrâgere de „sistem” și opțiunea pentru o definiție a actului critic ca demers prin
excelență solitar, orientat spre surprinderea în stare născândă a unui cogito individual al
scriitorului. ,,Loc de trecere”, vocea criticului se lasă locuită și înlocuită, cu modestie, dar și cu
fervoarea căutărilor de adevăruri majore, de vocea operei.

Georges Poulet acordă actului critic o limpede tendință filosofică, precizând faptul că, în
fond, critica este „ dublarea mimetică a unui act de gândire. Ea nu depinde de elanul fortuit
al unui capriciu. A reîncepe în adâncul tău Cogito-ul unui scriitor sau al unui filosof
înseamnă a găsi felul său de a simţi şi de a gândi, a vedea cum se naşte şi se formează, ce

1
21. noiembrie. 2017 Istorie și critică literară europeană

obstacole întâmpină; înseamnă a redescoperi sensul unei vieţi ce se organizează pornind de

la conştiinţa pe care o are despre sine”.1

Georges Poulet susține că strămoșii lui ar fi Du Bos și Jacques Rivière, adică marii critici
de la Nouvelle Revue Française din anii 1920-1925, scriitori cărora le datorează enorm după cum
el însuși mărturisește. La Du Bos apreciază o însemnată caracteristică pentru critica sa și-anume
receptivitatea: ,, Criticul e, înaite de toate, cel care primește. El trebuie deci să se
organizeze în așa fel, încât să dispună de un maximum de receptivitate față de ceea ce i se
propune”.2 La fel apreciază și critica lui Jacques Rivière, spune el: „ critică a unei ființe care
se simte vulnerabilă- vulnerabilă pentru că se teme să nu-i scape ceea ce trebuie să atingă
în obiectul propus cercetării. ”3

Alte lucrări care l-au ajutat pe Georges Poulet la acea vreme au fost De la Baudelaire la
suprarealism a lui Marcel Raymond și Sufletul romantic și visul a lui Albert Béguin, care, așa
cum spune el, i-au venit ca și cum ar fi căzut din cer pe neașteptate. La Raymond esențială i s-a
părut tema conștiinței obscure, o conștiință care se află în măsură să se orienteze spre explorarea
lumii adâncului, dar și marea atenție pe care el o acordă formei. În privința formei, orientarea lui
Georges Poulet este inversă: ea constă în a căuta stări subiective, informe, pe când Marcel
Raymond încearcă să surprindă subiecții într-o formă realizată, definitivă. În cazul lui Albert
Béguin, ceea ce-l emoționa era faptul că pentru el, critica era „ mijlocul prin care puteai
ajunge să urmezi, pentru tine însuți, un drum esețialmente spiritual. El însuși era un om
care-și concentra întreaga activitate critică în căutarea unor ființe care, în concepția lui,
trebuiau să fie niște mediatori față de un adevăr superior.”4

Observăm așadar, marea însemnătate pe care Georges Poulet o acordă laturii subiective a
criticii. El spune: „ Cred că suntem ființe angajate, încarnate în lume și prin urmare suntem
nevoiți, pentru a lua cunoștință de noi înșine și pentru a ne realiza, să ne punem în legătură
cu obiectele. Ideea mea mai puțin mărturisită- pe care îndrăznesc să v-o spun- este că noi
nu suntem doar niște ființe întoarse spre exterior, ci trăim adânc în propria noastră

1
http://www.upm.ro/cercetare/CentreCercetare/DictionarCritica/Poulet.pdf.
2
Ion Pop, Ore franceze, pag. 235.
3
Ibidem, pag. 235.
4
Ibidem, pag. 236.

2
21. noiembrie. 2017 Istorie și critică literară europeană

interioritate. Iar dacă ar fi cu putință să trăim în propria noastră lume lăuntrică, și nicăieri
altundeva, cred că am putea atinge un nivel superior. E aici o adevărată ispită a spiritului,
și știu bine că m-aș afla într-o primejdie foarte gravă, și orice om care mi-ar urma
exemplul ar fi și el într-un grav pericol, dacă ar neglija relația sa cu lumea din afară. Însă
aceasta nu înseamnă că nu există un lucru pe care trebuie să-l păstrezi cu orice preț și pe
care trebuie mai ales să-l aprofundezi cu orice preț – relația pe care o avem cu noi înșine, o
relație care are loc între mine și mine. ”5

O altă chestiune interesantă la Georges Poulet este noțiunea aceasta de timp. Singurul
timp care-l interesa pe acesta era timpul surprizei, timpul experienței pe care o aveai într-o clipă
cu adevărat fără durată. El voia să stabilească o durată, dar una care să țină seama în mod
exclusiv de momentele pozitive ale experienței lăuntrice. Georges Poulet definește această
experiență lăuntrică: „ E vorba de momente pe care le trăim cu toții, chiar și atunci când nu
le căutăm dinadins, care apar dintr-o dată, în legătură, de pildă, cu zborul unei păsări, cu
un cântec pe care-l ascultăm, cu un gest pe care suntem pe cale de a-l face; dintr-o dată,ne
simțim detașați de timpul obișnuit, de timpul ceasornicelor, dintr-o dată trăim într-un timp
ce nu pare să existe cu adevărat decât în sine, și care, printr-un fel de paradox, ne aduce
totuși aminte, ne trimite spre o clipă identică, trăită adică în același fel, într-un anume timp
trecut. Așa se face că una dintre experiențele ce mi se par a fi deosebit de însemnate pentru
ființa umană individuală esre experiența paramneziei: simt ceea ce simt în clipa de față, și
sunt totuși aruncat înapoi, într-o anumită profunzime.”6 Noțiunea de timp a lui Georges
Poulet este o noțiune a repetiției ce e pe cale să se producă printr-o discontinuitate.

Referitor la raportul dintre biografia scriitorului și biografia operei, Georges Poulet spune
că latura biografică a omului nu-l interesează, dorind mai degrabă s-o elimine. El pune accent pe
structura internă a operei, pe care preferă să o numească „ rețea tematică”, el însuși
considerându-se un antistructuralist. El spune că în această privință nu este vorba despre o
structură, adică o construcție în care apar elemente diferite, ci despre recurență sau o repetiție
profundă. Din acest punct de vedere, el se consideră proustian, pentru că se încadrează în ceea ce
Proust afirmă în anumite texte critice și anume faptul că „ datoria criticului este de a descoperi

5
Ibidem, pag. 236-237.
6
Ibidem, pag. 237.

3
21. noiembrie. 2017 Istorie și critică literară europeană

în interiorul unei opere, oricât de întinsă ar fi ea, repetițiile, persistențele dincolo de

întreruperi.”7

În ceea ce privește identificarea criticului cu obiectul interpretat, Georges Poulet spune că

actul critic este un act de dezapropiere, un act prin care tinzi, nu să te identifici întru totul cu
celălalt - căci aceasta ar însemna să te consideri nu doar asemănător, ci egal celuilalt – ci să
realizezi o adevărată neantizare (pierdere) a ta, în prezența celuilalt. Georges Poulet spune că
trebuie să lași opera să vorbească prin tine însuți, în așa fel încât să nu mai fi decât un loc de
trecere în care celălalt se va întrupa, se va materiliza din nou.

O altă chestiune ce ține de concepția critică a lui Georges Poulet este cea a distanței
critice, pe care acesta o comentează în capitolul dedicat lui Jean Starobinski în La concience
critique. La Starobinski avem două tipuri de mișcări: o mișcare de identificare și una de
distanțare. Mișcarea care-l caracteriează pe Georges Poulet este cea care presupune desființarea
diferenței, suprimarea distanței.

Georges Poulet susține așadar, că valoarea operei prin actul critic nu se dovedește, ci se
apreciază. Singura critică pe care el o poate considera ca fiind valabilă este critica- act de
iubire.

În ceea ce privește psihanaliza, Georges Poulet, spre deosebire de alți „discipoli” ai săi
precum Jean-Pierre Richard sau Starobinski, mărturisește faptul că el nu vrea să se apropie
niciodată de celălalt, adică de scriitorul a cărui critică o face, prin intermediul acesteia. Pentru el,
fiecare om coincide în mod absolut cu conștiința sa, cu singura rezervă, ba mai mult, conștiința
de sine poate fi foarte variată, nuanțată, dialectica cunoașterii celuilalt fiind o dialectică ce merge
de la cunoașterea obscură la cunoașterea clară. Pentru Georges Poulet nu există nicio
reminiscență a subconștientului la nivelul acestei conștiințe clare pentru că noi suntem propria
noastră conștiință, deci nu putem să ne închipuim ceva situabil în afara ei.

În privința rolului crescând al lingvisticii în dezvoltarea tehnicilor de interpretare a

literaturii, Georges Poulet se arată dezinteresat. Pentru el aceste lucruri trec din domeniul
gândirii și al sensibilității directe în domeniul acelui soi de metamorfoză și de traducere care se

7
Ibidem, pag. 238-239.

4
21. noiembrie. 2017 Istorie și critică literară europeană

numește limbaj. Un lucru scandalos din punctul său de vedere ar fi acela de a aduce literatura la
nivelul unei funcționări pur „obiective”.

În unul dintre capitolele din La conscience critique, Georges Poulet își exprimă păreri
negative în privința criticului Roland Barthes având în vedere evoluția sa de la o perspectivă
accentuat teoretică la ceea ce el numește „plăcerea textului”, susținând faptul că el este singurul
către care nu reușește să întindă nicio punte din cauza unei incompatibilități a punctului de
plecare specific fiecăruia. La acel moment, pentru Georges Poulet, Genette ar fi singurul care l-ar
lăsa să întrezărească posibilitatea unei reconcilieri între felul său de critică și critica
structuralistă.

Referitor la noțiunea de „text” până la a elimina ideea de „literatură” sau „poezie”,

Georges Poulet afirmă: „ Pentru mine, textul nu începe să-și primească valoarea profundă,
valoarea sa cea mai emoționantă, capacitatea sa maximă de revelație, decât din clipa în
care el se află desprins de locul precis în care a fost inserat - poate chiar în mod arbitrar –
de către autorul însuși, astfel încât, desprins în felul acesta, el începe să plutească, să
zboare, să nu mai existe decât în el însuși. Eu comit așadar un act considerat de către mai
toți filologii drept păcatul prin excelență, adică consider textele în afara contextului lor.”8

Propunându-i-se să scrie o istorie a literaturii, Georges Poulet refuză, propunând la rândul

său o istorie a individualităților literare sau o istorie a revelațiilor intime.

„ Eu nu am scris niciodată o istorie a literaturii și n-am avut niciodată ambiția de a

o face. M-am considerat un fel de pescar cu undița, ce-și lasă dopul să plutească și
pescuiește când un pește, când altul. Nu că aș vrea să vorbesc de rău istoria literaturii, dar
nu cred că ea trebuie să se considere absolut obligată să privească textele în contexte. Am
putea probabil înfățișa o istorie a literaturii care ar fi o istorie liberă a literaturii, și nu una
în care textele ar fi închise în ele însele.”9

8
Ibidem, pag. 243.
9
Ibidem, pag. 243.

5
21. noiembrie. 2017 Istorie și critică literară europeană

Referitor la această istorie a individualităților literare care ar exclude formele retorice,

Geoges Poulet neagă existența acestora, definindu-le ca fiind „ doar niște procedee artificiale
ce riscă să înlocuiască experiențele autentice- singurele ce trebuie luate în seamă.”10

O altă problemă discutată și explicată de Georges Poulet este cea a caracterului literar al
criticii, mai exact critica-literatură. Din punctul său de vedere, există o literatură a literaturii, un
fel de super-literatură. Idealul său ar fi, așa cum el însuși spune, ca și critica să se considere ca
atare: un fel de literatură care ar fi nu un „grad zero” al literaturii, ci, dimpotrivă, gradul superior
al literaturii.

„ Critica devine literatură prin identificare, prin mimetism, prin reluarea cântecului
particular, care e acela al poetului pe care-l examinează. Fiecare poet are cântecul său
aparte iar acest cântec, printr-un fel de taină, poți ajunge să-l reiei, să-l continui tu însuți în
așa fel încât să-l faci pe poet să cânte la un grad superior de elevație și profunzime. Nu e
vorba deci câtuși de puțin de a acorda cine știe ce merit superior criticului, e vorba doar de
faptul că criticul e în stare să reveleze la un poet ceva pe care poetul însuși n-a știut să-l
descopere în sine însuși, ceva care e totuși prezent.”11

Așadar, rolul criticii ar fi unul de nivel superior, dar asta nu înseamnă că acel critic ar fi
superior poetului, ci dimpotrivă.. Criticul va fi mereu un loc de trecere, așa cum spune Georges
Poulet.

10
Ibidem, pag. 243.
11
Ibidem, pag. 244.

6
21. noiembrie. 2017 Istorie și critică literară europeană

 Pop, Ion, Ore franceze, Editura Univers, București, 1974;

 http://www.upm.ro/cercetare/CentreCercetare/DictionarCritica/Poulet.pdf;