Sunteți pe pagina 1din 5

Realismul

Curentul realist s-a cristalizat într-o perioadă de intens zbucium din istoria Franţei.
Evenimentele cruciale care au zguduit Franţa, începând cu Revoluţia de la 1789, continuând cu
domnia lui Napoleon, cu Restauraţia şi revoluţiile burgheze de la 1830 şi 1848, nu puteau să nu se
reflecte în conştiinţa artistică a vremii. S-a observat că între realitatea istorică determinată de
Revoluţia Franceză şi curentul romantic care se manifesta în acea perioadă, nu puteau exista punţi
ideologice, deci în artă se simţea nevoia unei schimbări care să cuprindă şi reprezentarea fidelă a
epocii. Literatura romantică fiind privită ca o trădare a idealurilor revoluţiei, a determinat o alimentare
cu energii nebănuite a impulsului către o altă orientare artistică, fidelă realităţii istorice şi sociale şi
purtătoare a mesajului ideologic al burgheziei liberale.
Rolul principal în viaţa socială îl are economia capitalistă, aceasta făcând din curentul realist
un fenomen burghez, iar în ceea ce priveşte politica, aici realismul devine un port-drapel al ideilor
democratice şi liberale. Însă sub aspect cultural, cadrul care a pregătit şi favorizat apariţia curentului
era dominat de pozitivismul lui Auguste Comte. De asemenea, o altă componentă a cadrului cultural s-
a dovedit a fi dezvoltarea ştiinţei şi descoperirile din domeniul biologiei, chimiei şi fizicii de care se
arătau interesaţi scriitorii francezi.
Prin urmare, doctrina estetică realistă apare în Franţa, în plină epocă de afirmare a
romantismului, pe care îl neagă, căpătând vigoare şi amplitudine în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, perioadă pe care o va marca profund din punct de vedere artistic. Deşi noţiunea de realism
este folosită încă din 1826, iar operele realiste semnate de Stendhal şi Balzac apar încă din 1830,
preocupările pentru teoretizarea curentului vor apărea puţin mai târziu, odată cu manifestul lui Jules
Champfleury din anul 1857. Acesta respinge toate formele contemporane ale literaturii romaneşti, cu
excepţia romanului balzacian. Consideră realismul ca fiind curentul demn de acea epocă de maturitate
a omenirii, căci publicul modern era însetat de adevăr, autorul trebuind să aibă ca materie omul
contemporan. Champfleury privea acest curent ca fiind unul strict, ce prezenta doar două posibilităţi în
faţa scriitorului: ori se va zugrăvi pe sine însuşi, ori va zugrăvi societatea şi multiplele ei interacţiuni,
aşa cum a făcut Balzac. Pentru a atinge acest scop, romancierul trebuie să abandoneze orice parţialitate
şi să devină cât mai impersonal cu putinţă. Pentru a fi veridic, acesta trebuie să fie uneori crud, dar
întotdeauna îndrăzneţ, să dispreţuiască recriminările publicului temător sau ipocrit. Astfel, realismul
teoretic va fi mai bine aplicat la realitatea vulgară, la o clasă mai aproape de natură şi de adevărul
omenesc, şi nu la înalta societate.
Drept caracteristici generale ale realismului sunt veridicitatea şi reflectarea fidelă a realităţii.
Mimesis-ul află în realism o nouă epocă de glorie. Pentru Stendhal romanul este „o oglindă purtată de-
a lungul unui drum”, iar Balzac e de părere că idealul său de a realiza imaginea completă a unei
civilizaţii presupune reflectarea ei fidelă, cu vicii şi virtuţi, pasiuni şi remuşcări, fapte bune şi fapte
rele, fără a idealiza. Aria tematică se raportează la societate, înţeleasă ca un organism viu, dinamic, ca
un mediu care explică prin datele sale comportamentul personajelor. Aceasta caracteristică a
realismului va fi exagerată mai târziu în cadrul naturalismului. Relaţiile sociale de tip capitalist au în
centrul lor banul, care marchează în mod fatal destinele eroilor, eroi ce de această dată prezintă nişte
tipologii umane. Eroul devine ceea ce societatea face din el, iar această tehnică de învinuire a societăţii
pentru eşecul individului devine o critică aspră ce împinge către corectarea elementelor negative. De
asemenea, proza realistă se mai remarcă şi prin descrierea unor fapte şi existenţe mărunte apelând la
tehnica detaliului semnifiativ, la analiza psihologică, toate acestea fiind săvârşite într-un stil strict
impersonal şi echilibrat. În realismul rus, problematica filosofică şi psihologică va fi mai importantă
decât cea socială.
Deşi Honoré de Balzac a fost precursorul realismului, el nu a fost şi teoreticianul lui. După
anul 1830, el ajunge să constate că în genul romanesc „toate combinaţiile posibile par epuizate… toate
situaţiile sunt uzate”. Cum să reînnoieşti genul? Prin detalii, iar detaliile vor fi luate din realitatea
contemporană, nu din istorie, nu din imaginaţie. Romancierul nu va face operă personală decât
combinându-le şi dispunându-le în plan literar. Aceste detalii nu trebuie căutate în lumea bună, ci „la
spital, sau în studiul oamenilor legii” unde se găsesc adunate „tot comicul şi tragicul epocii”. Astfel,
omul devine produsul societăţii, iar societatea creează diferenţierile în rasa umană şi constituie cauza
feluritelor caractere. Societatea seamănă cu natura, căci ea crează speciile sociale în funcţie de care
omul trăieşte şi acţionează. Balzac realizează conjuncţia individ-societate-istorie, prin care face din
personajul literar „referinţa vie a unui determinism socio-istoric”, propunând un model de interpretare
sociologică a personalităţii umane, care va avea o imensă valoare de referinţă pentru cultura
universală. Scopul romanului, aşa cum îl înţelege Balzac, este foarte apropiat de cel al istoriei, deci
putem spune că autorul voia să facă o istorie a moravurilor epocii lui. În prefaţa la „Comedia umană”,
Balzac spune: „Inventariind viciile şi virtuţile, adunând diferite aspecte sentimentale, zugrăvind
caracterele, alegând evenimentele principale ale societăţii, alcătuind tipuri din unirea la un loc a
trăsăturilor mai multor caractere omogene, poate voi ajunge să scriu istoria omisă de atâţi istorici,
adică istoria moravurilor.” Pentru că am menţionat ideea de tip în literatura realistă, trebuie de
asemenea să specificăm ce spune Balzac cu privire la acest concept: „Un tip, în sensul pe care trebuie
să îl acordăm acestui cuvânt, este un personaj care rezumă în el însuşi trăsături caracteristice tuturor
celor care se aseamănă mai mult sau mai puţin, este modelul genului.”
Honoré de Balzac este cel mai important reprezentant al realismului francez şi nu numai, iar
„Comedia umană” a impus în conştiinţa contemporanilor forma modernă a mimesis-ului, a esteticii
reprezentării, scriitura socialităţii şi istoricităţii omului, instaurând un model narativ specific, forma
canonică a romanului clasic, arhetipul romanului realist care va deveni un punct cardinal de referinţă
în evoluţia ulterioară a genului.
O altă personalitate importantă care se face remarcată în cadrul realismului, este Gustave
Flaubert. Acesta reprezintă latura extremă a curentului, fiind mai dur şi mai radical în ceea ce priveşte
genul romanesc. El nu şi-a expus niciodată ideile într-o formă dogmatică, însă corespondenţa sa arată
cât de mult reflecta asupra tehnicii romanelor sale. Pentru Flaubert, romancierul este înainte de toate
un artist al cărui scop este să producă o operă de artă perfectă. El trebuie să facă o operă impersonală,
să rămână impasibil în faţa obiectului pe care îl zugrăveşte. „Este lamentabil a te cânta pe tine însuţi.
Aceasta îţi reuşeşte o dată, într-un ţipăt, dar oricât lirism ar poseda Byron, de exemplu, Shakespeare îl
striveşte cu impersonalitatea lui supraomenească… Artistul trebuie să procedeze în aşa fel încât să facă
posteritatea să creadă că nu a trăit niciodată.” Cei care îşi etalează emoţiile în operele lor sunt nedemni
de numele de adevăraţi artişti şi deci sunt de dispreţuit, după părerea lui Flaubert. „Sunt de aceeaşi
teapă artiştii care vorbesc de iubirile lor dispărute, de mormântul mamei lor, de tatăl, de sfintele lor
amintiri, care sărută medalioanele, care plâng la lună, delirează de afecţiune văzând copii, leşină de
emoţie la teatru, adoptă poze gânditoare în faţa oceanului. Farsori! Farsori! şi de trei ori saltimbanci,
care fac salturi de pe trambulină pe propria lor inimă pentru a ajunge undeva.” Atacul acesta este
îndreptat împotriva întregii laturi personale şi intime a romantismului, pentru Flaubert, arta fiind foarte
aproape de ştiinţă.
În ceea ce priveşte romanele sale, Gustave Flaubert a întâlnit cele mai mari dificultăţi în
realizarea unei structuri bine definite, lucru cerut de curentul realist. Pe lângă observarea atentă a
oamenilor şi redarea fidelă a societăţii, autorul trebuie să se ocupe cu o atenţie desăvârşită şi de
proporţionarea părţilor operei sale, luminarea lor, de armonia şi tranzacţiile de la o parte la alta. Am
putea spune în termeni mai obişnuiţi, că realismul poate reprezenta matematica în literatură.
În literatura română, realismul se manifestă în paralel cu romantismul şi cu o oarecare
întârziere faţă de Apus. În România, în cadrul unui efort general către observaţia şi cunoaşterea omului
şi a societăţii se disting trei perioade ale realismului: perioada de început (C. Negruzzi, N. Filimon, I.
Ghica), realismul artistic şi liric (B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu) şi realismul marilor romancieri
(Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Gib Mihaescu, Liviu Rebreanu).
Primul contact al publicului român cu opera lui Balzac se situează în deceniul al IV-lea al
secolului al XIX-lea, la o dată când Balzac abia începuse marea serie a capodoperelor sale. Succesul
romanelor lui era un semn revelator pentru interesul din ce în ce mai evident al cititorilor şi scriitorilor
români pentru crearea romanului românesc, la care poate fi asociat şi modelul balzacian. Una din
primele tentative, fragmentul de roman „Istoria lui Alecu” de Ion Ghica, publicat prin 1840, conţine
prima menţiune a romanului „Moş Goriot” şi a lui Vautrin: „Sofia avea principuri, dar era materialism
încarnat, era plină de Moş Goriot, şi Vautrin i se părea un erou”. Printre altele, Ion Heliade Rădulescu
a fost primul traducător al lui Balzac în limba română.
Este un lucru important faptul că la şcoala lui Balzac şi-au făcut ucenicia mulţi scriitori
români, chiar dintre cei care mai târziu aveau să se îndrepte spre alte tipuri de creaţie literară, precum
Mircea Eliade, pentru care Balzac fusese în tinereţe aproape o obsesie. Fascinaţia balzaciană s-a
manifestat şi asupra lui Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Cezar Petrescu, iar pentru Lucian Blaga,
opera lui Balzac ilustrează stilul cultural al perioadei de tranziţie dintre romantism şi naturalism.
Canoanele prozei realiste sunt satisfăcute pentru prima dată de romanul lui Nicolae Filimon,
„Ciocoii vechi şi noi”, cu excepţia unor nuanţe clasice cum ar fi împărţirea netă a eroilor în buni şi răi.
O proză realistă viguroasă şi cu unele intenţii de modernizare scrie Ioan Slavici, întâiul scriitor
important al Ardealului. El surprinde satul transilvănean în transformare, evoluând de la o existenţă
patriarhală la un mod de viaţă capitalist. În cele mai reuşite opere ale sale, romanul „Mara” şi nuvela
„Moara cu noroc”, banul ocupă un loc central. Personajele sunt nelineare şi au structuri complicate,
sondate cu ajutorul analizei psihologice.
Realismul lui Slavici este continuat de Rebreanu, la care se observă aceeaşi economie de
mijloace şi aceeaşi introspecţie psihologică. Rebreanu îşi prezintă eroii cu o detaşare admirabilă
reflectând o realitate transilvăneană zbuciumată de două mari probleme: sărăcia şi identitatea
naţională. Aceeaşi problematică ţărănească rămâne precumpănitoare şi în vremea realismului socialist.
Marin Preda îşi construieşte capodopera „Moromeţii” în jurul unui ţăran cu totul special, ultimul ţăran
adevărat al literaturii române.
Realismul a impus în literatura română proza sub forma romanului şi a nuvelei. Puţini sunt cei
care au scris poezie, printre aceştia numărându-se George Coşbuc şi Octavian Goga.

Reprezentanţi:
- Franţa: Stendhal, Honoré de Balzac, Gustave Flaubert, Prosper Mérimée
- Anglia: Charles Dickens, William Thackeray, Surorile Brönte, George Eliot
- Rusia: Nikolai V. Gogol, Fiodor M. Dostoievski, Lev N. Tolstoi, Anton P. Cehov
- Norvegia: Henrik Ibsen
- S.U.A.: Mark Twain
- România: Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Marin Preda

Bibliografie:
- Puiu Ioniţă –Teoria literaturii
- Philippe van Tieghem – Marile doctrine literare în Franţa
- Honoré de Balzac – prefaţă la Comedia umană
- Tudor Vianu – Arta prozatorilor români
Naturalismul

Fiind un caz particular al realismului, naturalismul se naşte şi se dezvoltă în condiţii istorice şi


culturale similare. Ca şi realismul, naturalismul este condiţionat social de dezvoltarea industriei şi de
apariţia proletariatului, care se revoltă împotriva mizeriei şi nedreptăţii. Cadrul cultural se îmbogăţeşte
cu elemente noi, la care societatea este foarte receptivă. E vorba de teorii şi orientări precum
determinismul, evoluţionismul şi marxismul, al căror ecou în literatura ultimelor patru decenii ale
secolului al XIX-lea este evident. În această perioadă apar numeroase cărţi de referinţă, printre care şi
„Introducere la medicina experimentală” de Claude Bernard şi „Originea speciilor” de Charles
Darwin. Naturalismul va suferi aşadar influenţa evoluţionismului darwinist, a determinismului şi al
fiziologiei experimentale fondate de medicul Claude Bernard.
Curent înrudit cu realismul, naturalismul a fost fondat de scriitorul francez Émile Zola, care a
început să publice scrierile teoretice privind „metoda naturalistă” în 1866. Numele curentului derivă de
la natură, sugerând importanţa biologicului în structura personalităţii umane. Naturalismul trebuie
înţeles ca o ipostază extremă, radicală a realismului, întrucât urmăreşte reproducerea tuturor aspectelor
realităţii, inclusiv a celor mai sumbre şi abjecte. Pe când realiştii explicau comportamentul
personajului prin mediul social, naturaliştii scot în evidenţă o dublă determinare: a mediului şi a
biologicului. Astfel, omul nu mai e o fiinţă liberă, ci devine un produs al mediului şi al eredităţii.
Personalitatea lui este investigată prin metode ştiinţifice, reacţiile şi senzaţiile lui fiind observate cu
rigurozitate. De obicei personajul reprezintă un caz patologic, iar autorul tratează viaţa acestuia
utilizând un stil netru şi impersonal.
Precum am spus, scrierile din domeniul ştiinţific au influenţat mult curentul naturalist. Zola se
referă mereu la lucrarea lui Claude Bernard, „Introducere la medicina experimentală”, deşi nu o
cunoscuse pe vremea când îţi scria primele romane şi concepea primele schiţe ale teoriilor sale. Însă în
lucrarea acestui doctor el a găsit o expresie desăvârşită a concepţiilor sale încă confuze, începând să
folosească autoritatea marelui savant pe post de scut împotriva celor ce îi criticau nefavorabil opera.
Astfel, Claude Bernard afirma că metoda ştiinţifică aplicată riguros la corpurile brute trebuia aplicată
şi la corpurile vii, idee pe care Zola a extins-o, spunând că această metodă trebuie aplicată „la viaţa
sentimentală şi intelectuală”. Scopul metodei experimentale e de a descoperi relaţiile care leagă un
fenomen oarecare de cauza lui apropiată, iar până atunci observaţia atentă fusese utilizată în literatură
doar de Balzac, Stendhal şi Flaubert. Naturalismul urmează aşadar realismul în ceea ce priveşte
observarea, şi Balzac este maestrul întotdeauna mărturisit a lui Zola. Astfel, el afirmă că: „Romanul
naturalist e o experienţă adevărată pe care romancierul o face asupra omului ajutându-se cu
observarea.”
Émile Zola a început prin a se documenta serios, studiind dosarele justiţiei, fiziologia omului,
crimele, furturile, adulterele, bolile ereditare, originea şi istoria unor familii burgheze dintr-un oraş de
provincie. Romanul în care îşi arată convingerea că biologicul este răspunzător de toate păcatele fiinţei
umane este „Thérèse Raquin”. În prefaţa operei el explică: „În Thérèse Raquin am vrut să studiez
temperamente, iar nu caractere. Aici e toată cartea. Am ales personaje complet dominate de nervii şi de
sângele lor, lipsite de liberul arbitru, târâte în fiecare act al vieţii lor de fatalitatea cărnii. Thérèse şi
Laurent sunt nişte brute omeneşti, nimic mai mult. Am căutat să urmăresc pas cu pas în aceste brute
hărţuirea surdă a patimilor, impulsurilor instinctului, detracările cerebrale survenite în urma unei crize
nervoase. Iubirile celor doi eroi ai mei reprezintă satisfacerea unei nevoi fizice. Crima pe care o
săvârşesc este o consecinţă a adulterului lor (…), remuşcările lor reprezintă o simplă dezordine
organică, o răzvrătire a sistemului nervos extrem de încordat. Sufletul este cu totul absent, o recunosc,
pentru că aşa am vrut să fie (…). Scopul pe care l-am urmărit înainte de toate a fost un scop ştiinţific
(…). Am arătat tulburările profunde ale unei firi sangvine în contact cu o fire nervoasă (…). Fiecare
capitol este studiul unui caz furios de fiziologie (…). Într-un cuvânt, n-am avut decât o dorinţă: să caut
în ei animalul, să nu văd decât animalul (…) şi să notez, scrupulos, senzaţiile şi actele acestor fiinţe.
Am făcut pur şi simplu pe două trupuri vii operaţia analitică pe care chirurgii o fac pe cadavre.”
Însă această operă ştiinţifică va fi deopotrivă o operă morală. Şi Zola insistă cu atât mai mult
asupra acestui punct, cu cât marea mojoritate a criticilor relevau în opera lui o înclinare izbitoare spre
imoralitate şi obscen. După el, romancierul nu va face operă de savant pur, el va păstra negreşit
impasibilitatea savantului şi nemilosul amoralism al acestuia în faţa situaţiilor şi a caracterelor pe care
le propune. El trebuie să „stăpânească mecanismul fenomenelor la om, să arate maşinăria
manifestărilor intelectuale şi senzuale aşa cum fiziologia ni le va explica prin influenţa eredităţii şi a
circumstanţelor înconjurătoare, apoi să arate pe om trăind în mediul social… şi să acţioneze asupra
mediului social acţionând asupra fenomenelor pe care a ajuns să le stăpânească în cazul omului.”
Totuşi, Zola a ignorat un lucru, căci insuficienţa culturii sale ştiinţifice îl făcea să uite că mai
ales în domeniul fiziologiei descoperirile nu înseamnă decât apropierea de adevăr, nu adevărul însuşi.
Cunoaşterea legilor eredităţii este cu totul incertă, problemă ce l-a surprins pe scriitor. Acest lucru i-a
fost reproşat lui Zola în celebrul „Manifest al celor cinci”, unde un grup de scriitori mai înainte
prieteni ai lui Zola subliniază insuficienţa observaţiei şi a documentării romancierului cu pretenţii
ştiinţifice.
În orice caz, realismul şi naturalismul au avut parte de-a lungul timpului de critici severe.
Baudelaire le considera negaţia însăşi a artei: „Poezia nu poate fi asimilată cu ştiinţa sau cu morala,
decât cu preţul morţii sau al decăderii; ea nu are drept obiect adevăratul, ci se are doar pe ea însăşi.”
Estetica naturalistă a avut reverberaţii şi în literatura noastră. Chiar dacă nu putem vorbi de
autori naturalişti ca în Franţa, recunoaştem unele preocupări în această direcţie la scriitorii care preferă
alte formule estetice.
Nuvele tratate naturalist întâlnim la I.L. Caragiale, unde putem observa atât tehnica detaliului
semnificativ, cât şi influenţa eredităţii asupra destinului personajelor. Un bun exemplu este nuvela „În
vreme de război” care prezintă tipologia avarului şi tratează tema obsesiei şi a nebuniei provocate de
patima banului. De asemenea, întâlnim elemente naturaliste şi în proza lui Barbu Delavrancea,
„Milogul”, „Trubadurul”. George Călinescu se referă la ambii autori printr-o apreciere devenită
clasică: „I.L.Caragiale este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin
excelenţă.”

Reprezentanţi:
- Franţa: Émile Zola, fraţii Goncourt, Guy de Maupassant
- Germania: Gerhart Hauptmann, Frank Wedekind
- Suedia: August Strindberg
- România: I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Bibliografie:
- Puiu Ioniţă – Teoria literaturii
- Philippe van Tieghem – Marile doctrine literare în Franţa
- Émile Zola – prefaţă la Thérèse Raquin