(elemente de compoziţie şi de limbaj dintr-un text de Lucian Blaga: Paradis în

destrămare)

Creaţia lirică blagiană prezintă o evoluţie vizibilă, atât în ceea ce priveşte raportul dintre
eul poetic şi lume, cât şi în planul expresiei. Ceea ce caracterizează lirica lui Blaga este
perspectiva cosmică asupra lumii, profunzimea viziunii poetice şi lirismul gnoseologic.
Sunt de acord cu mărturia lui Blaga: „Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al
cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”, de
unde reiese faptul că el îşi exprimă gândurile şi sentimentele prin cele mai simple
cuvinte, cu ajutorul numeroaselor procedee artistice.
Ca în cazul tuturor marilor creatori, nu putem încadra opera poetului Lucian Blaga într-un
singur curent literar. De la expresionismul primelor volume (sentimentul metafizic,
imaginea esenţializată a lumii, elanul vitalist, caracterul vizionar, cultivarea mitului şi
întoarcerea către originar, arhaic), începând cu volumul „La cumpăna apelor”, tendinţa
este către clasicizare, prin sentimentul echilibrului, al împăcării eului poetic cu universul.
Lucian Blaga practică o poezie de cunoaştere, de rediscutare a raportului dintre eul liric şi
univers, poezie străbătută de marile întrebări ontologice, formulate metaforic, într-un
limbaj încărcat de sugestie. La nivel tematic, expansiunea eului, jubilaţia dionysiacă,
neliniştea, tristeţea metafizică, germinaţia universală, erosul, setea de extincţie, marea
trecere, somnul şi tăcerea ca modalităţi de reintegrare în ritmul cosmic originar sunt
câteva dintre constantele liricii blagiene.
Aflată într-o relaţie cu însăşi substanţa lumii, lirica lui Blaga este, privită în totalitatea ei,
cea mai convingătoare ilustrare a adevăratei poezii filozofice, înţeleasă ca una dintre cele
mai înalte realizări ale posibilităţilor poeziei, nu ca un hibrid de poezie şi filozofie.
Creaţia poetică a lui Blaga ilustrează astfel în mod strălucit cerinţa modernismului
lovinescian de intelectualizare a poeziei.
Modernismul se manifestă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a
secolului al XX-lea. Structurat în opoziţie cu tradiţia, acesta are ca miză inovaţia,
autenticitatea, consonanţa dintre trăire şi operă, atât în literatură, cât şi în celelalte arte.
Poezia modernistă se deosebeşte de cea anterioară prin reducerea la lirism. Dispar
narativul, reflecţia filozofică sau morală, referenţialitatea este aproape inexistentă,
predominând funcţia poetică şi cea emotivă.
La nivel tematic, poezia modernă include categoriile negative: dominaţia excepţiei şi a
straniului, sfâşierea între extreme, atracţia neantului, înstrăinarea, angoasa, spaima,
anormalitatea, estetica urâtului, absurdul, creştinismul în ruină.
Poezia modernă operează schimbări esenţiale şi la nivelul limbajului: metaforizare,
ambiguitate semantică, şoc, surpriză, depotenţarea verbului şi dificultate sintactică („Mai
întâi de toate de scos verbele (…) De înălţat turnuri de substantive” – Benn, Germania),
evitarea punctuaţiei, notaţia stenografică (dar cu iradiaţii multiple de sens) etc.
Metafora suferă o transformare profundă: elementele pretinse drept comparabile sunt de
fapt neasemănătoare. Ea devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a
poeziei moderne.
Lorca spunea că „dafinul a obosit să mai fie poetic”, astfel încât găsim în poezia modernă
o faună şi o floră descendentă: alge, iarbă de mare, usturoi, ceapă, ciori, melci, păianjeni
etc.
În studiul „Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich afirmă că lirica modernă se
caracterizează prin ambiguitate şi uneori prin obscuritate. Identificându-se cu lirismul,
poezia nu mai exprimă conţinuturi univoce, aşa cum se întâmpla cu poezia secolului al
XIX-lea.
Elementele de compoziţie şi de limbaj într-un text poetic sunt: titlul, incipitul, relaţiile de
opoziţie şi de simetrie, elementele de recurenţă (laitmotiv, motiv poetic, simbol central,
idee poetică), sugestia şi ambiguitatea, imaginarul poetic, figurile semantice (tropii),
elementele de prozodie, instanţele comunicării.
Poezia „Paradis în destrămare” este inclusă în volumul „Laudă somnului”, apărut în anul
1929, care acutizează sentimentul trecerii inexorabile, tema volumului anterior („În
marea trecere”, care are drept motto cuvintele: „Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e
moarte, nu e nici iubire, - şi totuşi, te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori
destrămarea.” Viaţa, oricât de intens ar fi trăită, e o trecere inevitabilă şi dureroasă spre
neant, o revărsare fără oprire în moarte). Tristeţea lasă locul anxietăţii, iar lumea se
compune dintr-un vălmăşag de semne ale hierofaniei ratate.
În primul rând, punctul de plecare al poeziei este biblic: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat
în preajma raiului celui din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flăcări vâlvâitoare să
păzească drumul spre pomul vieţii”. (Facerea, 3,24). Lucian Blaga prelucrează liber acest
motiv biblic cu o bogată carieră literară şi îl adaptează esteticii sale expresioniste.
Exaltarea care-l cuprinsese pe poet în faţa „corolei de minuni a lumii” lasă loc viziunilor
apocaliptice şi lamentaţiilor în marginea unui univers căzut pradă degradării. Lumea este
acum o „poveste degradată”.
În al doilea rând, titlul creează un sistem de aşteptări în legătură cu semnificaţia, esenţa
operei literare, în acest caz ducându-ne cu gândul la lipsa de sacralitate a lumii moderne,
căci nu despre o descompunere a ordinii cereşti este vorba în această poezie.
Pe de-o parte, textul se compune din câteva secvenţe, în aparenţă disparate, dar care, în
realitate, contribuie la constituirea unui tot unitar, evidenţiat mai ales de felul în care este
structurată fiecare secvenţă. În toate distingem două feluri de valori. De o parte, se
grupează elementele care intră în sfera de sugestii a paradiziacului: „portarul înaripat”,
„serafimii”, „arhanghelii”, „porumbelul sfântului duh”, „îngeri”, „apa vie”. De cealaltă
parte, determinările lor chemate să sugereze destrămarea paradisului, intrarea într-un
domeniu golit de dimensiunea mitică iniţială: „cotorul de spadă fără de flăcări”, „părul
nins”, „îngerii goi zgribulind”, „greutatea aripelor”, care au devenit stânjenitoare
reminescenţe ale sacrului într-un spaţiu supus marii treceri.
Este evocată o lume în destrămare care şi-a pierdut valorile mitologice şi creştine, o lume
din care divinul lipseşte cu desăvârşire. În acest caz, simbolurile creştine (portarul
înaripat, serafimi, arhangheli, porumbelul Sfântului Duh, îngerii) nu mai mărturisesc
despre o lume guvernată de sacru, ci despre una în care, dacă sacrul a existat cândva, nu
mai este acum decât o amintire palidă, sub imperiul neputinţei şi al derutei. De exemplu,
spada şi-a pierdut flăcările, din ea nu a mai rămas decât cotorul; figurile biblice sunt
înfăţişate într-o manieră profană: serafimilor „cu părul nins” (metaforă a încărunţirii) li se
refuză accesul la cunoaştere, arhanghelii ară cu pluguri de lemn, plângându-se de
greutatea aripilor, îngeri goi se culcă în fân, zgribuliţi de frig.
Aşadar, principiul divin dispare, îşi abandonează propria creaţie: bătrâneţea şi umanitatea
îngerilor se datorează încetării fiinţării lumii lor. Astfel, „purtarea” credinţei, simbolizată
de aripile grele, aproape bacoviene aripi de plumb, devine o sarcină tot mai apăsătoare,
pe care nici măcar arhanghelii nu se mai simt în stare s-o ducă la îndeplinire.
Absolutul pare să se fi retras din lumea care-şi rătăceşte, din această cauză, sensul, iar
fiinţele, lucrurile, gesturile sunt zadarnice. De pildă, heruvimul devine paznic inutil al
unui tărâm văduvit de atributele sale esenţiale.
Fără îndoială, o lume se înlocuieşte prin alta, într-un proces opus genezei: „Porumbelul
Sfântului Duh,/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini”. Totul stă sub semnul stingerii, al
întunecării, al descompunerii („odată vor putrezi şi îngeri sub glie”), al negaţiei („nu se
luptă”, „învins”, „refuză”). Aşadar, este vorba de o lume stranie, ameninţată de un rău
fără nume, din care omul pare să lipsească, o lume veche, rustică, a mitului din care n-a
mai rămas decât recuzita.
Un loc aparte ocupă în text simbolul fântânii (conştiinţă, spiritualitate), identificabil nu
numai în versurile 8-9, ci şi în ultima secvenţă, acutizând criza destrămării; astfel,
cunoaşterea nu mai este accesibilă: „dar apele din fântâni refuză găleţile lor”; „apa vie” a
fântânii, care ar putea dezvălui omului cerul coborât pe pământ şi e, totodată, element
regenerator, îl „refuză”. În schimb, năpădită de mulţi păianjeni, ea îşi păstrează virtuţile
oglinzii, dar pe cele premonotorii, avertizând asupra momentului inevitabil, când sacrul,
cotropit de materia efemeră, se va retrage definitiv din lume.
Pe de altă parte, vocea lirică anonimă, aproape profetică, îşi trădează neliniştea în final,
ieşind din anonimat printr-un ţipăt expresionist, adresat tuturor: „Vai mie, vai ţie,/
păianjeni mulţi au umplut apa vie,/ odată vor putrezi şi îngeri sub glie,/ ţărâna va seca
poveştile/ din trupul trist”. Imaginea vizuală cu un impact deosebit este cea a păianjenilor
nenumăraţi care pângăresc apa vie şi sugerează căderea în derizoriu şi moartea
universului mitic. Incapabili să ne mai salvăm prin poveşti, mitul paradisului fiind una
dintre ele, din lumea noastră nu va mai rămâne decât „trupul trist”.
Ultima parte a poeziei exprimă insistent ideea morţii, a ruperii lumii moderne de cosmic,
de divin. Bunăoară, abundă cuvintele din aceeaşi arie semantică: „a putrezi”, „glie”,
„ţărână”, „a seca”, „trup trist”.
După cum se poate observa, din punct de vedere stilistic, şi în această poezie, ca o
particularitate a modernismului, predomină metaforele. „Metafora e cea mai mare putere
a omului. Ea se învecinează cu vrăjitoria şi e ca un instrument de creaţie pe care
Dumnezeu l-a uitat în creaturile sale, aşa cum chirurgul distrat uită un instrument în
trupul celui operat.” (Ortega y Gasset). Astfel, poetul sugerează metaforic destrămarea
mitului despre Paradis, dar şi destrămarea lumii, pentru că pierderea credinţei transformă
lumea, pământul într-un trup trist. Angoasa provine deci din conştientizarea ruperii de
cosmic, de divin.
Întrucât „Paradis în destrămare” este o poezie modernistă, prozodia este şi ea modernă;
aşadar, versul liber, absenţa strofelor, măsura metrică neregulată nu împiedică
desfăşurarea ritmică a textului, a cărui cadenţă se datorează în special reluării aceluiaşi tip
de enunţ negativ şi rimei izolate, şi ea liberă de schemele tradiţionale („închis”/ „învins”/
„nins”).
Apoi, poezia „Paradis în destrămare” pare a fi o ilustrare estetică a cuvintelor poetului
german Georg Heym referitoare la expresionişti: „boala noastră este de a trăi la sfârşitul
unei zile cosmice, într-o seară care a devenit atât de înăbuşitoare încât abia mai poţi
suporta duhoarea putrefacţiei ei”.
Prin urmare, tema absurdului, a creştinismului în ruină, a lipsei de sacralizare a lumii
moderne (reliefate chiar de titlu), dominaţia straniului, sfâşierea între extreme, atracţia
neantului, înstrăinarea, neliniştea, angoasa, anormalitatea, existenţa unei faune
descendente (păianjenii), ambiguitatea semantică, dificultatea sintactică, versul liber,
absenţa strofelor, măsura metrică neregulată fac din poezia „Paradis în destrămare” de
Lucian Blaga o poezie modernistă, ilustrând fără doar şi poate ideea desprinsă din citatul
propriu: „Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate
cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”, astfel încât cele mai
simple cuvinte pot exprima sentimente tainice.
Cele două domenii majore ale creaţiei lui Blaga, poezia şi filozofia, se întrepătrund într-o
operă de mare profunzime în care liricul freamătă de marile întrebări ale existenţei şi
cunoaşterii, iar cugetarea filozofică mărturiseşte prin bogăţia sa metaforică şi prin
terminologia originală viziunea poetică a autorului ei.