Sunteți pe pagina 1din 2

(viziunea despre lume într-un roman psihologic, Camil Petrescu : Patul lui Procust)

În 1926 în revista „Cetatea Literară” sunt publicate o serie de scrisori imaginare semnate
în mod misterios „Doamna T”. Mai târziu, scriitorul Camil Petrescu va preciza
paternitatea acestora, iar ulterior ele vor constitui punctul de plecare al celui de-al doilea
roman fundamental al acestuia „Patul lui Procust”.
Prin această operă, Camil Petrescu reuşeşte nu doar să sincronizeze literatura română cu
cea universală, dar creează un extraordinar roman psihologic de tip subiectiv .
Principala caracteristică a romanului este metoda narativă utilizată de scriitor, pe lângă
anticalofilia specifică prozatorilor moderni, acesta utilizează naratorul la persoana întâi şi
pluriperspectivismul. Astfel aceeaşi imagine este relatată din viziuni diferite, oferindu-se
cititorului mai multe adevăruri subiective, dorindu-se prin această metodă crearea unei
imagini cât mai aproape de cea reală, pentru a contura cât mai bine ideea de autenticitate.
Romanul are o structură compoziţională aparte, pe trei planuri. Primul se bazează pe cele
3 scrisori ale doamnei T., personajul feminin principal, adresate Autorului (convenţie
stilistică la nivelul textului, criticul literar Nicolae Manolescu numindu-l astfel pe
naratorul-personaj din notele de subsol sau din „Epilog II”). Scrisorile doamnei T. sunt
mărturisiri pline de nesiguranţă şi îndoieli, încercând prin scris interpretarea propriei
vieţi. Rememorând poveşti despre un personaj nesemnificativ D., femeia încearcă de fapt,
să fugă de imaginea obsedantă a unui misterios X şi de un inexplicabil eşec erotic.
Întrebările sunt grave, situaţiile neclare, relaţiile exterioare fără precizări concrete,
materia scrisorilor pare incompletă, incitând la lectură. Al doilea plan se constituie din
jurnalul lui Fred Vasilescu intitulat „Într-o după amiază de august”, jurnal în care sunt
incluse şi scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia şi „Epilog I” povestit de Fred. Al treilea
plan este al Autorului, având rolul menţionat mai sus.
Tema asupra căreia se prezintă perspectivele diferite, prin intermediul
pluriperspectivismului, este iubirea, sentiment care stă la baza evoluţiei personajelor şi a
tainelor acestora. Prin intermediul notelor de subsol se poate observa cum Autorul
încearcă să valorifice fiecare trăire a personajelor, pentru a le realiza acestora „dosare de
existenţă”, după cum el însuşi menţionează. Fiecare din cele patru personaje în jurul
cărora se concentrează acţiunea romanului are puncte de vedere diferite asupra iubirii, iar
aceste puncte de vedere reprezintă pentru fiecare modul în care percep însăşi viaţa.
Astfel, Ladima, care trăieşte într-o realitate alterată, nefiind capabil să conştientizeze
superioritatea sa faţă de Emilia, va suferi un şoc puternic în momentul în care va realiza
că imaginea pe care şi-o crease despre Emilia era falsă, imagine creată de iubirea intensă
pe care i-o purta, care l-a determinat să treacă peste toate umilinţele provocate de tânăra
actriţă. Dezamăgirea suferită de jurnalist la conştientizarea adevărului poate fi unul dintre
motivele care îl vor împinge pe Ladima la sinucidere. Drama lui Ladima nu a constat
doar în aceasta dragoste faţă de o femeie nedemnă de el, ci şi în condiţia lui de
intelectual, om cu principii care însă trăia într-o societate ai cărei reprezentanţi erau
opusul lui, oameni a căror loialitate era faţă de bani şi de putere şi nu faţă de valoare şi
onestitate. Aceste virtuţi l-au determinat pe Ladima să trăiască în mizerie şi sărăcie,
condiţii ce poate au stat la baza sinuciderii acestuia. Viziunea pe care Emilia o are faţă de
iubire, este una superficială, ea simulând acest sentiment; faptul că nu conştientizează
acest lucru este evidentă în replica pe care i-o va dat la un moment dat lui Fred: „Pe mine
m-a iubit foarte mulţi”.
Pentru Doamna T. iubirea e ceva efemer. Pe moment îţi oferă siguranţă, căldură, tandreţe,
dar nu poţi fi sigur pe ea la fel cum nu poţi fi sigur nici pe vreme, drumul reprezentat de
iubire este unul întortocheat a cărui destinaţie nu e niciodată clară şi fixă. De aceea,
Doamna T. preferă să trăiască înconjurată de iubire, dar fără să o atingă, să nu se implice
doar să o respire.
Cea mai amplă perspectiva despre ceea ce însemnă iubirea, şi cele mai intense trăiri
sufleteşti sunt ale tânărului Fred Vasilescu. Într-o după amiază de august se concentrează
o întreagă experienţă de viaţă trăită de tânărul intelectual monden, diplomat şi aviator,
superficial prin actul scrisului, ce trezeşte în acesta conştiinţa, prin intermediul scrisorilor
primite de Emilia de la prietenul lui Fred, Ladima. Scrisorile jurnalistului, legate cu fundă
roz readuc trecutul într-o altă lumină. Prin lectura acestora Fred, lăsându-se purtat de
fluxul memoriei involuntare şi detaşându-se de spaţiul şi timpul real, făcându-se astfel
diferenţa între timpul cronologic şi cel psihologic, realizează o adevărată analiză
psihologică încercând să înţeleagă cum un om de calitatea lui Ladima a putut să facă din
Emilia centrul vieţii sale.. Conştiinţa lui Fred nu este trezită doar de contrarierea acestuia
cu privire la iubirea lui Ladima faţă de Emilia, ci şi de durerea regăsirii pe sine în iubirea
celuilalt şi conştientizarea propriei sale erori: frica de dragoste, de a-şi pierde libertatea şi
independenţa, temeri ce au dus în final la pierderea fiinţei iubite. Introspecţia fiind una
cât se poate de minuţioasă.
Revelaţia pe care Fred o are, că iubirea nu este umilinţă ci purificare prin patimă,
spiritualizare si împlinire a sinelui, reprezintă întreaga morală a romanului, şi marchează
evoluţia personajului, evoluţie ce se învârte în jurul trăirilor interioare, şi a frământărilor
psihologice ale acestuia.
Lumea creată de Camil Petrescu în acest roman este cuprinsă într-o imagine a enigmelor,
a căror descifrare nu o ştiu decât personajele în jurul cărora s-a creat misterul. Astfel
tainele celor doi bărbaţi rămân neelucidate, sinuciderea lui Ladima nu este explicată de
nimeni în mod concret, iar moartea lui Fred stă atât sub semnul sinuciderii cât şi al
accidentului.
În afirmaţiile sale din „Felurite ipostaze ale romanului psihologic” Ciprian Ceobanu
susţine că în romanul psihologic ceea ce ar trebui să frapeze cititorul este modul în care
personajele reacţionează în diferite ipostaze. Trăirile lor interioare sunt cele care creează
spectaculosul romanului de acest tip, evoluţia lor închizând în sine întreaga viziune
despre viaţă şi principiile după care personajele se ghidează. Sentimentele lor şi
capacitatea de autoanaliză, elemente care stau la baza psihologiei romanului trebuie puse
în evidenţă de autor, astfel încât să fie redată cât mai bine lumea interioară a personajelor.
În concluzie, datorită tuturor argumentelor aduse, care ţin de perspectiva narativă
fărâmiţată, de adevărurile subiective ce duc la relativizarea, de diferenţierea între timpul
cronologic şi cel psihologic, de construcţia personajelor ale căror trăsături se dezvăluie
treptat, putem considera că afirmaţia lui Ciprian Ceobanu despre romanul psihologic îşi
găseşte justificarea în romanul „Patul lui Procust” semnat de Camil Petrescu.