„Patul lui Procust”

Patul lui Procust este un roman scris de Camil Petrescu, apărut pentru prima oară în
februarie 1933, în două volume, la Editura „Naționala-Ciornei“.
„Patul lui Procust”, publicat de către Camil Petrescu în perioada interbelică, este un
roman psihologic şi subiectiv care ilustrează viziunea despre lume şi creaţie a autorului,
surprinzând, totodată, sincronizarea literaturii române cu literatura universală. Optând pentru
un roman modern de tip proustian, Petrescu pune semnul egalităţii între literatură şi
experienţa trăită, opera sa fiind compusă din „dosare de existenţă” care conferă textului
autenticitate.
Romanul are la bază trei planuri: primul îi aparţine doamnei T., al doilea lui Fred
Vasilescu, iar cel de-al treilea autorului. O parte importantă a romanului este reprezentată de
cele trei scrisori pe care doamna T. i le trimite autorului la iniţiativa acestuia, povestindu-i
întâmplări marcante ale vieţii ei, în special de natură amoroasă. Maria T. Mănescu, numită de
autor doamna T., revine în ţară în urma unei căsnicii eşuate şi îşi deschide un magazin de
mobilă în Bucureşti. Ea îl cunoaşte pe tânărul pilot Fred Vasilescu şi se îndrăgostește
iremediabil de acesta, numindu-l X în scrisorile sale. Notele de subsol ale autorului sunt cele
care dezvăluie identitatea acestuia. Povestea de dragoste a celor doi se încheie în mod
misterios, iar doamna T., dezamăgită fiind, i se dăruieşte lui D., un bărbat care o iubea foarte
mult încă de dinainte de a se căsători.
Al doilea plan al romanului cuprinde jurnalul lui Fred Vasilescu şi Epilog I. Jurnalul
intitulat Într-o după-amiază de august prezintă fragmentar relaţia dintre Fred şi doamna T.,
dar şi relaţia poetului Ladima cu actriţa frivolă Emilia Răchitaru.”

Rezumat literar

Structura compoziţională a romanului este dată de o foarte bună orchestrare a

vocilor narative. Romanul se deschide prin cele trei scrisori ale Doamnei T. către autor,
urmate de jurnalul lui Fred Vasilescu, cuprins în capitolul, acesta constituind partea cea mai
amplă şi mai cuprinzătoare a romanului. Jurnalul include scrisorile lui George Demetru
Ladima către Emilia Răchitaru, pretext de rememorare a propriei existenţe. El se încheie cu
un epilog urmărind să elucideze tragica sinucidere a lui Ladima. Urmează epilogul autorului,
devenit şi el personaj în roman şi rezervându-şi spaţiul notelor de subsol de pe întreg
parcursul cărţii.

Camuflată sub glasul „scriitorului”, vocea auctorială îi îndeamnă pe Doamna T. şi pe Fred

Vasilescu să-şi asume condiţia de scriitori, scriitorul fiind – într-o definiţie sui-generis – „un
om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i
s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără
ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”.

În virtutea acestui statut, cei doi virtuali scriitori ar trebui „să aducă pe scenă complexe de
experienţă din viaţa reală”, povestind „net, la întâmplare totul ca într-un proces-verbal”. Şi
aşa şi decurge romanul. Scrisorile Doamnei T. povestesc despre experienţa ei legată de un
anume D., ca şi despre legăturile sufleteşti adânci dintre ea şi un personaj al cărui nume nu îl
dezvăluie. Scriitorul care în spaţiul notelor sale de la subsol joacă rolul de detectiv, va
dezvălui numele acestui personaj misterios, care nu e altul decât Fred Vasilescu.

Doamna T., după cum va rezulta atât din descrierile scriitorului, cât şi din cele de mai târziu
ale lui Fred, are o frumuseţe luminată din interior, ea întruchipând idealul de feminitate, în
opoziţie cu Emilia Răchitaru, o frumuseţe planturoasă şi seacă. Personajul D. – gazetar şi
avocat ratat – este îndrăgostit fără speranţă de Doamna T., între timp aceasta trăind experienţa
unui mariaj nefericit, sfârşit prin divorţ. Mediocru prin excelenţă, el nu se poate înălţa până la
ea, care îl găseşte ridicol, dezgustător din punct de vedere fizic, inutil şi compromiţător.

Tot în aceste scrisori, Doamna T. îşi dezvăluie şi dragostea deznădăjduită pentru Fred, care o
respinge programat, dintr-o frică nelămurită de a se implica. Este vorba de aceeaşi
dizarmonie între subiectul şi obiectul iubirii, reflectată în cele două relaţii care o surprind pe
Doamna T., pe rând, în cele două ipostaze: de subiect în relaţia cu Fred, respectiv de obiect în
cea cu D. Lui Fred Vasilescu îi aparţine perspectiva narativă cea mai cuprinzătoare în roman.
El este fiul marelui industriaş din Ultima noapte… şi în acelaşi timp nepotul lui Nae
Gheorghiu. Întruchipare a mercantilismului şi a forţelor materiale obscure înghiţind existenţe
bazate pe mari idealuri, ca aceea a lui Ladima.

Într-o după-amiază de august, „calmă şi îmbâcsită, ca în orele de siestă un harem adormit”,

Fred porneşte să-şi viziteze prietenii, pe care însă nu-i găseşte acasă. Simte acut o pornire
instinctuală către o femeie şi decide să-i facă o vizită Emiliei Răchitaru, o fată „blondă sau
mai mult spălăcită, grăsuţă şi vulgară, pe care au avut-o toţi prietenii”. Emilia este o vagă
artistă, fără resurse sufleteşti, având „un aer sărac cu duhul”, dar sigur de sine. Cu alte
cuvinte, ea este recipientul perfect al unui act fiziologic igienic. Fără prea multe preambuluri
sau rezerve faţă de Valeria, sora Emiliei, cei doi ajung în dormitor. Aici, Emilia îşi epuizează
repede întreg arsenalul tehnic, fără a produce însă vreo impresie tulburătoare.

Atenţia lui Fred, deşi redusă la minimum, este orientată spre exteriorul fad, spre obiectele din
cameră, detalii disparate închegându-se într-o imagine a unei existenţe obosite, fără substanţă
– cea a Emiliei Răchitaru. Cu toată inconsistenţa ei, trecutul Emiliei a fost punctat de
dragostea lui G.D. Ladima, veche cunoştinţă a lui Fred. Periplul prin scrisorile acestuia către
Emilia prilejuieşte rememorarea altor evenimente, printr-un procedeu al memoriei
involuntare, astfel încât, în finalul jurnalului, diferite fragmente, tăieturi din viaţa unei serii
întregi de personaje – Ladima, Doamna T., Fred, Emilia, Nae Gheorghiu şi altele – se
articulează într-un elaborat mozaic de viaţă literară, politică şi financiară a epocii.

Pentru Fred, Ladima este un om serios, cu o înfăţişare puţin demodată, un ziarist inflexibil,
dublat de un destin de poet, menit a fi „fatal şi greu cenzurat de moarte”. Eşuând în toate
încercările de afirmare în plan social şi politic, spirit pedant şi intransigent, Ladima încearcă
să se împlinească prin iubire, făcând din Emilia icoana la picioarele căreia îşi depune
dragostea. El se autoiluzionează în privinţa calităţilor femeii, nedându-şi seama decât tardiv
de caracterul iluzoriu al idealului său. Capacitatea aceasta de auto-amăgire a lui Ladima şi
spiritul său de sacrificiu necondiţionat fac din el o natură donquijotescă, iar luciditatea finală
a eroului sprijină o atare consideraţie.

Izbucnirea lui Ladima, ca de altfel cea a tuturor personajelor din roman, este relativizată prin
multiplele unghiuri din care el este privit. Sinuciderea încheie o viaţă zbuciumată, plasată sub
semnul sărăciei şi al înfrângerii. Din orgoliu, el moare cu bani în buzunar, lăsând o scrisoare
adresată Doamnei T., pentru a nu se crede că s-a sinucis din mizerie sau pentru o femeie
vulgară. În final, Ladima cade victimă propriului joc aparenţă – esenţă, acesta născând
conflictul conştiinţei, conflict resimţit de altfel şi de Fred.

În plan social, acesta este chiar opusul lui Ladima. Spirit modern, diplomat, aviator, el nu
pare a avea nimic în comun cu intelectualul Ladima. Totuşi, destinele celor doi se întretaie şi
se luminează reciproc. Iubind-o cu disperare pe Doamna T., dar păstrând taina acestei iubiri.
Fred se eliberează prin scris. Scrisul are asupra lui un efect terapeutic, fiind un ritual
îndeplinit cu religiozitate în fiecare zi. Prin scris el dă sens propriei existenţe, tragic încheiată
printr-un accident de avion. Momentul coincide cu terminarea jurnalului.

Destinele eroilor se conturează simbolic prin apel la titlul romanului – Patul lui Procust.
Este vorba de legendarul tâlhar Procust, care îşi alcătuise din dimensiunea patului un etalon al
idealului uman şi le impunea „oaspeţilor” săi să se încadreze în acest ideal. Personajele sunt
aproape toate victime şi călăi în acelaşi timp, procustaţi şi procustanţi, acest lucru devenind şi
mai pregnant prin alternarea perspectivelor naratoriale, oglinzi în care personajele sunt
dezvăluite într-una din aceste două ipostaze.

Structura acestui roman este compusă din: trei scrisori ale doamnei T, către autor, jurnalul
lui Fred Vasilescu în care se includ şi scrisorile lui Ladima adresate Emiliei, un epilog tot al
acestuia, precum şi un alt epilog şi notele de la subsol ce aparţin autorului.

Aviatorul Fred Vasilescu dă întâmplător peste aceste scrisori în budoarul Eugeniei, actriţă de
mâna a doua şi prostituată, iubita poetului şi ziaristului Ladima.

În timp ce scrisorile sunt citite de cei doi: Fred Vasilesc şi Emilia, se conturează o realitate,
un univers existenţial şi câteva personaje distinct conturate. Poetul şi ziaristul George
Demetru-Ladima, însufleţit de ideea de dreptate absolută, victimă a propriei sale intransigenţe
morale (se sinucide când constată că idealul său de dreptate absolută s-a spulberat) este văzut
într-o divergenţa de opinii, în raport cu nivelul şi ţinuta etică a comentatorilor. Emilia, cocota,
de pildă, îl vede ca pe un bărbat fără şarm, „cam aiurea”; Nae Gheorghidiu şi Tănase
Vasilescu, potenţaţi corupţi, ca pe un „om de paie”. Unii îl consideră „poet de geniu” iar alţii
„dobitoc”. Fred Vasilescu, circumspect şi obiectiv, nu poate trece peste amănuntul că Ladima
era, într-un anume sens, demodat dar, cu certitudine, o personalitate
Semnificaţia, cu trimitere la cele patru personaje: Ladima, Emilia, Fred Vasilescu şi doamna
T, derivă din sensul mitului în care se spune că, în Atica, se află coliba unui tânăr ce-i
găzduia pe călători dar îi scurta sau lungea pe măsura patului. În sens alegoric, cei care nu
sunt capabili să se adapteze unei relaţii, sfârşesc prin a fi înfrânţi, amputaţi.

Acţiunea romanului începe cu cele trei scrisori ale doamnei T. şi cu notele explicative ale
autorului din subsolul paginilor, care o îndeamnă să-i destăinuie experienţa nefericită a
sentimentului de iubire neîmplinită, cu scopul de a crea pentru cititori „un dosar de
existenţe”. Mai întâi, el îi propune doamnei T. să aducă pe scenă „complexe de experienţă,
din viaţa reală”, pentru a arăta spectatorilor „cum se gândeşte, cum se iubeşte, cum se
suferă”, deoarece aceste trăiri ei nu le pot învăţa la niciun curs, iar teatrul oferă cea mai
variată şi convingătoare paletă de manifestări ale simţirii umane.

Doamna T. refuză „să apară pe scenă” şi, după lungi convorbiri, scriitorul o convinge să
scrie, argumentându-i că nu trebuie să ai talent scriitoricesc, ci este suficient să ai ceva de
spus, să fii „sinceră cu dumneata însăţi până la confesiune”. Stilul frumos, argumentează el,
este „opus artei [...] ca scrisul caligrafic în ştiinţă”: „Un scriitor e un om care exprimă în scris
cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui
şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără
compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”, concepţie ce susţine, de altfel, anticalofilismul
lui Camil Petrescu.

Prima scrisoare a doamnei T. narează la persoana I vizita pe care intenţionează să o facă

iubitului ei, la care se duce cu braţele încărcate de flori, dar acesta nu o aşteptase, ci îi lăsase
un bilet, într-un „plic odios”. Ea suferă dureros dezamăgirea, mai ales că el o chemase, iar ea
se dusese încrezătoare, ca „să retrăim o oră dintr-un trecut atât de plin de bucurii neclasate
încă”.

Întoarsă acasă, îl găseşte „stând pe divan şi citind” pe D., iar acest fapt o scoate din sărite.
Însă, figura lui palidă, „ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină” îi stârneşte mila
şi îl reţine la ceai. D. o iubea de vreo şaisprezece ani, când ea era „cea mai frumoasă fată din
orăşelul nostru”. Fiind vecini, se vizitau mereu şi „D. era invidiat de tot liceul” că se afla tot
timpul „în apropierea şi tovărăşia mea”. El îi scria temele, îi făcea rost de bilete la teatru, îi
ducea scrisorile direct la gară, fiind util şi ascultător. Când T. s-a logodit cu un inginer întors
din Germania, D. i-a mărturisit iubirea lui şi a ameninţat-o că o să se omoare dacă se mărită.
Ea s-a căsătorit şi a plecat cu soţul în Germania, iar el „s-a dus să-şi facă Dreptul la
Bucureşti”. Din scrisorile mamei, ea află despre destrămarea familiei vecine, bătrânul D.
(judecătorul) îşi părăsise nevasta, cele două surori se căsătoriseră prost, iar tânărul D. nu-şi
dădea examenele.

După divorţ, doamna T. se întoarce la Bucureşti şi, într-o zi de primăvară se reîntâlneşte cu

D., „devenit bărbat şi precoce îmbătrânit”, cu înfăţişare mizeră, cu ghetele scâlciate şi mâinile
neîngrijite, ceea ce o face să se simtă jenată. Află că el o iubise pătimaş în tot acest timp şi, cu
prilejul unei vizite pe care i-o face, el îi arată o mulţime de lucruri pe care le păstrase ca
amintire: caietele ei de teme, batiste, bileţele, cărţi cu adnotări făcute de mâna ei etc. Vizitele
lui o plictiseau, o enervau, mai ales prin excesul lui de zel şi prin cadourile pe care i le făcea,
care depăşeau posibilităţile financiare ale unui „corector de gazetă”. Încearcă să-l schimbe,
dar îşi dă seama că e „iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru”.

În vremea în care ea se îndrăgostise de X. i-a interzis să mai vină, însă D. îi trimitea scrisori
disperate, flori în fiecare zi, o pândea mereu, fapt ce a făcut-o să-l reprimească, dar i-a pus
condiţia „să evite să întâlnească pe X”. Acum, când el o aştepta în salon, o uimeşte cu faptul
că el intuia că fusese la iubitul ei, cu care nu mai vorbise de aproape o jumătate de an, dar nu-
l găsise acasă. Enervată, ea îl dă afară din casă, dar el „s-a pornit pe un plâns zguduitor” şi
suferinţa lui, care semăna foarte bine cu a ei, o face să-i cedeze, să fie a lui, considerând că a
făcut „o faptă bună”. Regretă apoi slăbiciunea, fiind scârbită de corpul lui ca o „moluscă
uriaşă”, de buzele „calde şi cleioase”, de stângăciile lui penibile şi-i mărturiseşte că nu-l
iubeşte, neavând totuşi cruzimea să-i spună direct cât de mult o dezgustă.

A doua scrisoare a doamnei T. relatează că, deşi relaţia cu D. se mai răcise, el vine într-o
dimineaţă transfigurat, cu textul unui cântec de dragoste, prilej de meditaţie pentru ea privind
relaţia cu X. Crede că X. nu o iubeşte, deşi ea suferise „din cauza lui aproape mortal” şi se
întreabă că, dacă este într-adevăr excepţională, aşa cum zic unii, cum poate el s-o prefere pe
alta, să aibă metresă şi să trăiască „o viaţă completă fără mine”, ori ce-i pot oferi lui celelalte
femei şi ea nu. D. este conştient că gândurile ei sunt la altcineva şi o întreabă „cu o voce
muzicală şi înmuiată în lacrimi: Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poţi iubi
puţin?”. Doamna T. este impresionată de dorinţa lui fierbinte, evită să-i răspundă, deşi el îi
zâmbea „ca un pacient care zâmbeşte unui doctor”, cu speranţa supravieţuirii.

În ultima scrisoare, aflăm că, timp de câteva luni, doamna T. nu s-a mai întâlnit cu D., fiind
neliniştită de faptul că, dacă cineva pentru care ani de zile fusese „sensul vieţii lui” încetase s-
o mai iubească, însemna că şi pentru X. ea ar putea deveni, la un moment dat, „o femeie ca
oricare alta”. Într-o seară, se duce la un spectacol la Teatrul Naţional ca să o vadă jucând pe
Lucile şi îl vede pe D. însoţit de o fată drăguţă, cu care vorbea „cu insistenţă şi cu o falsă
căldură”, tocmai pentru a fi remarcat de doamna T.

Ca să-i facă un serviciu, să-i dea importanţă în ochii tinerei însoţitoare, doamna T. îl cheamă
la ea, iar D. „era atât de fericit, că toate zbârciturile feţii îi dispăruseră [...], ochii îi râdeau
învioraţi”. Ea îşi dă însă seama că a provoca gelozia nu este un mod eficient ca să stimulezi o
dragoste inexistentă, gândindu-se cu amărăciune că acest vicleşug „nu mi-ar fi de niciun folos
dacă aş încerca vreodată să-mi recâştig preţul în ochii lui X.”, cu astfel de metode. Altă dată,
plecând să petreacă Paştele la o mătuşă, doamna T. îl întâlneşte în tren pe X. împreună cu
ultima lui metresă. El o salută „surprins şi amabil” şi doamna T. subînţelege din discuţii că
merg să facă Paştele la Sinaia şi simte „o durere pe care nu o mai puteam stăpâni, care îmi
măcina corpul”.

Ea conştientizează că X. reedita cu alte femei călătoriile pe care le făcuseră împreună cândva

şi simte acut zădărnicia oricărei iluzii de împăcare: „amintirea mea era un refugiu unic de
bucurie trecută, căci socoteam cele trei zile petrecute în vremea dragostei noastre, în orăşelul
săsesc cu aspect medieval şi cu cetate, incomparabile în viaţa lui şi a mea”. Mândria ei este
salvată de domnul D., fără ca acesta să bănuiască serviciul pe care i-l face, pentru că, înainte
de plecarea trenului, îi trimite printr-un comisionar „un vas [...] înţesat de viorele”, în care era
şi o carte de vizită, fapt ce produce impresie în compartiment, o face pe ea să nu se mai simtă
compătimită, florile primite fiind argumentul subtil că şi ea are un iubit atent şi sentimental.

Camil Petrescu apelează la formula romanului epistolar pentru ca impresia de autenticitate, ce

se desprinde din scrisori, să se constituie într-o confesiune cuprinzătoare a adevărului, ca
experienţă trăită, ca valoare esenţială a vieţii (substanţialitatea), aşa cum a fost percepută de
către fiecare personaj în parte. Autorul realizează o creaţie literară după formula romanului în
roman, evitând cu măiestrie eventuala monotonie a relatării la persoana I, prin apelarea la
modalităţile teatrale şi anume acelea de a da posibilitatea fiecărui personaj să se exprime
direct. Ovidiu Crohmălniceanu consideră că ingeniozitatea lui Camil Petrescu este aceea de
„a fi aranjat ca un «roman în scrisori» (istoria amorului dintre doamna T. şi Fred Vasilescu)
să încorporeze un altul (povestea dragostei lui Ladima pentru Emilia). Naraţiunea prin
«încastrare» [...] permite aici o sporire considerabilă a ceea ce tot el numeşte «sensul»
mesajului epistolar”.

Jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai întinsă şi complexă parte a romanului şi poartă
titlul „într-o după-amiază de august”, cuprinzând confesiunea, la persoana I, a tânărului
privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima către
Emilia, precizările lămuritoare ale acesteia şi notele de subsol ale autorului.

În acest capitol, Camil Petrescu ilustrează şi o imagine complexă a vieţii economice, politice
şi financiare din România, cuprinsă între anii 1926-1928. Confesiunea lui Fred Vasilescu este
rezultatul cererii pe care i-o face autorul, cu pretextul de a-i oferi acestuia material pentru un
eventual roman, alăturând-o - de altfel - scrisorilor doamnei T. Din ambele confesiuni reies
două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi pasiuni, adică „două romane subiective despre
aceeaşi poveste de dragoste”, la care se adaugă şi „comentariile autorului, care reuşeşte să
creeze nişte veritabile dosare de existenţă” (Gheorghe Glodeanu - Poetica romanului
românesc interbelic), toate acestea concretizând moderna formulă estetică a relativismului.

În primele note de subsol, prozatorul îl prezintă pe Fred Vasilescu, „acel enigmatic X.”, „fiul
acelui mare industriaş pe care l-am numit convenţional în romanul meu «Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război» Tănase Vasilescu”. Tânărul i se pare autorului
reprezentativ pentru vremea aceea, „un adevărat exponent al societăţii româneşti de azi”, mai
ales că află de la acesta că de o lună era chinuit de o poveste de iubire, despre care aflase
întâmplător, un „adevărat subiect de roman”: „Patru generaţii dintr-ai mei n-au gândit cât mă
frământ eu de o lună”. Caietele conţinând mărturisirea pe care Fred Vasilescu a aşternut-o pe
hârtie n-au avut nevoie „de prea multe modificări”, numai „câteva nume şi date” au fost
schimbate, astfel încât „personagiile principale nu pot fi identificate cu nimeni”.

Ca timp, întâmplările relatate la persoana I de Fred în jurnal încep într-o după-amiază

călduroasă de august, iar spaţiul real este patul Emiliei Răchitaru, o semiprostituată cu
pretenţii de artistă, care locuieşte împreună cu sora ei, Valeria. Tânărul de 25 de ani, spirit
modern, cu o educaţie aleasă, diplomat şi aviator, se simte jenat de lipsa convenţiilor din casa
Emiliei, ea invitându-l - fără sfială - în dormitor, în timp ce Valeria pregătea în bucătărie
cafele şi dulceaţă: „Sunt mai întâi stingherit ca om, căci nu vreau să mi se ştie momentul
exact când sunt cu o femeie [...]. Şi nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu ştie, să
nu bănuiască ce se petrece în acelaşi interior cu ea”.

Emilia, deşi utilizează tot arsenalul ei tehnic, cu „exces de zel”, „inutil zbuciumată”, „bine
intenţionată” dar „excesivă” şi „falsă” îl simte neinteresat de ea şi încearcă să-l impresioneze
cu orice preţ. Îi povesteşte despre unul, Ladima, „care m-a iubit îngrozitor, săracul” şi care
murise acum trei luni, oferindu-i spre lectură scrisorile de dragoste pe care acesta i le
trimisese în ultimii doi ani. Fred Vasilescu începe să citească, pe rând şi în ordine, fiecare
epistolă din teancul legat cu fundă roz. Scrisorile lui Ladima creionează un îndrăgostit
sensibil şi sentimental, animat de sentimente pure, care o idolatrizează pe Emilia tratând-o ca
pe o tânără candidă şi castă.

Primele scrisori se referă la o piesă de teatru pe care Ladima i-o aduce acasă la rugămintea
Emiliei, la o plimbare pe care o făcuseră împreună la Şosea, „una din puţinele bucurii ale
vieţii mele îngrozitoare” şi sunt semnate G.D. Ladima, apoi G.D.L. Emilia avea în perioada
respectivă o relaţie cu un bărbat pe care-l numea conspirativ „unchiul” şi care nu putea veni
„decât între 5 şi 7”, aşa că serile şi le petrecea împreună cu Ladima şi cu Valeria, fie la o
plimbare, fie la cinematograf. Scrisorile lui devin din ce în ce mai familiare, se arată foarte
încântat de rolul ei într-o piesă, găsind-o „admirabilă... Pe mine m-ai emoţionat până la
lacrimi...” şi încearcă zadarnic să-i facă rost de cronici teatrale favorabile.

Scrisorile lui Ladima creionează un îndrăgostit timid şi sentimental, animat de sentimente

pure, care o idolatrizează pe Emilia, tratând-o ca pe o tânără candidă şi castă. Ladima fusese
gazetar incoruptibil şi poet sensibil, de aceea Fred (narator homodiegetic) este uimit şi foarte
nedumerit de faptul că un intelectual intransigent ca el „poate să scrie unei astfel de femei,
fără să gândească nicio clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite...”, ştiindu-se de
către toţi bărbaţii care o vizitau pe această cocotă de lux că la ea „vii, dar după ce termini pui
o monedă sub scrumieră, pe noptieră, şi pleci cu grija să nu laşi nimic compromiţător la faţa
locului”.

Alte scrisori relatează despre necazurile ziaristului la gazetă, din cauza unui articol prin care
Ladima propunea mutarea capitalei în Ardeal, care, deşi fusese „un succes personal mare”, îi
atrage neplăceri. Următoarele scrisori şi o poezie intitulată Patul lui Procust sunt trimise de la
Techirghiol, unde Ladima se dusese la tratament pentru „reumatismele mele” şi unde o
invitase şi pe Emilia, de altfel, dar ea refuzase să-l însoţească.

Aceste scrisori îl fac pe Fred să-şi amintească faptul că în acea perioadă, iulie 1926, îl
cunoscuse pe Ladima la hotelul Movilă, într-o împrejurare foarte personală, deoarece el
venise la Techirghiol ca să se afle - neobservat şi nebănuit de nimeni - în apropierea doamnei
T, pe care o iubea în taină. Împreună cu nişte prieteni, cunoscuţi ca „banda beată a lui Fred
Vasilescu”, se duce într-o seară la restaurant, unde era şi doamna T., care îi pare, printr-un
gest, prea apropiată unui deputat. Fred se enervează şi, împleticindu-se, se duce la ea, bate cu
pumnul în masă şi-i strigă indignat: „Doamnă, eşti o neruşinată”. Aşa îl cunoaşte pe Ladima
care sare, aprig, în apărarea doamnei, fapt ce se termină cu o provocare la duel, la care însă
ambii trag trei focuri în sus.

Scrisorile lui Ladima continuă să îl uimească pe Fred Vasilescu prin strădaniile gazetarului ca
Emilia să fie angajată la Teatrul Naţional, mai ales prin convingerile lui sincere că ea este, cu
adevărat, „unul din cele mai mari talente ale teatrului nostru”. Următoarea întâlnire cu
Ladima, îşi aminteşte Fred, are loc de Sfântul Dumitru, pe 26 octombrie, când, alergând
disperat după regizorii Teatrului Naţional, îl găseşte pe tânăr plângând, cu cotul pe volanul
maşinii răsturnate într-un şanţ. Fred îi mărturiseşte - cu „o voluptate grea, cu gust de pelin şi
doctorie” - că o iubeşte pe doamna T. de patru ani, că venise la Techirghiol pentru ea, iar
acum pândea fereastra luminată, chinuit de teama că ea ar putea fi cu alt bărbat.

Ladima este prima persoană căreia Fred îi destăinuieşte chinurile prin care trece, iubind-o atât
de total pe doamna T., simţind o pornire inexplicabilă pentru destăinuire: „Era singurul pe
lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e
cancerul vieţii mele, care mă face să fug de-o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva
cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui”.

Altă scrisoare conturează un Ladima fericit pentru că Emilia debutase, în sfârşit, într-un
spectacol la Teatrul Naţional şi, deşi nu fuseseră în sală decât „cincizeci-şaizeci de persoane”,
luase „aplauze la scenă deschisă”, fapt ce demonstra că este „o artistă excepţională”. Fred se
gândeşte că văzuse şi el spectacolul şi interpretarea fetei „Mi-a făcut rău... Avea un fel de
suferinţă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume...”. Emilia îi
povesteşte lui Fred cum, în acea perioadă, o anunţase Nae Gheorghidiu că vine la ea „între 6
şi 8, după ce iese de la Cameră...”.

Nenorocirea era că Ladima îşi făcuse obiceiul să vină seara pe la ea şi, deşi nu-i plăcea când
„mi se vâră cineva, aşa, în suflet”, nu-l gonea pentru că „mi-era milă de el”, în seara
respectivă nu putuseră cu niciun chip să scape de el, aşa că, atunci când a venit Gheorghidiu,
i-a spus lui Ladima că este arendaşul lor de la Bârlad şi că trebuie să discute un contract, aşa
că s-a retras cu el în dormitor. Despre Ladima, Emilia a spus că e o rudă de-a lor, iar la
plecare Nae Gheorghidiu i-a lăsat şi pentru el cinci sute de lei, pe care însă fata nu i-a dat,
„cum era să-i dau lui Ladima?”.

Altă dată, Gheorghidiu a venit după nouă seara, Valeriei îi cumpărase bilet la cinematograf şi
Emilia a uitat să încuie uşa. Ladima a intrat în casă şi, negăsind pe nimeni, a bătut în uşa
dormitorului. Pentru că nu i-a răspuns nimeni, (timp în care Emilia şi Nae Gheorghidiu
tremurau de spaimă să nu spargă uşa dormitorului) s-a înfuriat îngrozitor, „a spart nişte ceşti”
şi după vreo oră a plecat trântind uşa. Ieşind cu teamă din dormitor, Emilia constată uimită că
„încuiase uşa pe dinafară şi luase cheia la el...”, iar când s-a întors Valeria „un ceas ne-am
căznit până să stricăm broasca”.
Peste vreo două luni, când s-au împăcat, Emilia l-a minţit că era singură în casă şi că s-a
speriat îngrozitor, crezând că este vreun hoţ. Ladima a crezut-o şi i-a mărturisit că „a suferit
ca un câine sângerat”, că i-a fost teamă că o să înnebunească. Impresionată de emoţia lui,
Emilia fusese atunci „cât pe aci să mă dau lui, dar Valeria mi-a spus să nu fac greşeala asta,
că pe urmă se duce de nu mai vine...”, aşa că l-a lăsat doar să o sărute, în acest timp, Ladima
„o ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă”, erau zile când nu mânca nimic, iar ea avea
aventuri cu tot felul de indivizi pe care - uneori - îi însoţea în ţară, minţindu-l pe Ladima că e
în turneu cu teatrul.

O dată, găsind-o întâmplător în separeul unui restaurant cu „un grup de cheflii”, îi scrie a
doua zi cu o deosebită grijă ocrotitoare pentru reputaţia ei: „Emy, tu eşti un copil, nu-ţi dai
seama ce groaznic lucru e să primeşti o invitaţie într-o cameră separată cu divanuri murdare
şi oglinzi zgâriate cu pornografii... Dacă se află ceva, eşti compromisa pentru totdeauna...
Dragă, nu te lua după colegele tale...pentru că ele sunt nişte dezmăţate...”. Fred îşi dă seama
acum, citind această scrisoare, care este drama lui Ladima: „Din pricina sărăciei nu putea să
meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea. [...] El era nevoit să creadă
şi imaginaţia lui, necontrazisă de niciun incident al realităţii, putea să vadă o Emilie ideală,
bună, suavă. Şi mai ales o Emilie plină de mister”.

Din cauză că Emilia avea acum o relaţie cu Traian, un inginer de la Căile Ferate, despre care
toţi cei de la teatru ştiau, Ladima n-o mai întâlneşte, spunându-i-se că are repetiţii. Totuşi el îi
scrie fericit că are o ofertă pentru postul de secretar la o fundaţie culturală, ce se va înfiinţa
pentru a acorda peste 100 de burse şcolare, în memoria fratelui mai mic al unui prieten. Fred
Vasilescu era cel care voia să înfiinţeze fundaţia, în memoria fratelui său mai mic, Sorin, care
murise. El se simte acum frate cu Ladima („care era grav ca un profesor universitar, de o
politeţă de ambasador pensionar, surâzând puţin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea
mari”), pentru că sunt făcuţi „din acelaşi altoi de suferinţă”, iar, dacă l-ar fi numit pe el
secretar al fundaţiei culturale, i-ar fi putut schimba destinul, gândeşte Fred, cu sentimentul
vinovăţiei de a nu-l fi ajutat atunci, dar neputând bănui cât este de strâmtorat.

Dintr-o altă scrisoare, adresată „Emy scumpă”, reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica”
lui, aşa cum o prezintă pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu şi
Penciulescu, invitându-i pe toţi într-o seară la masă, dar Emilia pleacă devreme pentru că se
plictiseşte cu ei: „ Erau nişte rable, de parcă eram în spital... Unul n-avea dinţi şi făcea
spirite... altul făcea pe curtezanu. Ce prieteni şi-a găsit şi el!...”. Altfel, cei trei sunt oameni de
o valoare spirituală superioară, după cum îi prezintă Ladima: „Bulgăran este un mare savant
[...] are o teorie extraordinară asupra atomilor. [..,] Cibănoiu a fost cancelar la Externe [...], un
mare teozof [...]. Penciulescu [...] e fără îndoială, cel mai deştept om din ţara românească [...],
e de o cultură care sperie şi pe profesorii universitari”.

O scrisoare sfâşietoare, „fără titlu, dezordonată”, relatează un moment dramatic şi anume

acela când Ladima află întâmplător că Emilia are un amant, pe Traian Justiniu. Un grup de
actori tineri se amuzau în faţa teatrului şi, la sosirea lui Ladima „toţi au tăcut şi păreau
jenaţi”, până când unul dintre ei îi spune îndurerat: „Gedem eşti un dobitoc fără pereche...
Niţescu povestea ce i-a făcut Traian Emiliei, pentru că a prins-o în cabină la un teatru
particular cu un coasociat director...”. Ladima simte pentru sine însuşi „o imensă, o nesfârşită
milă [...]. Fiecare suntem ursiţi de la facerea lumii să fim aşa cum suntem [...]. S-a făcut în
mine ca o lumină de moarte şi înţeleg acum, neaşteptat, toate întâmplările şi toate faptele
omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc...”. Un bilet de la Cibănoiu, care urma la
rând în teancul de scrisori, o anunţă pe Emilia că Ladima este foarte rău bolnav, „merge spre
moarte...”.

Ea nu se poate duce la el, deoarece pleca într-o excursie în Ardeal, unde însoţea - ca să-l
distreze - un alt bărbat, dar s-a dus Valeria şi l-a găsit zăcând într-o mizerie cruntă, „o
gândăcime să te sperii, haine şi ghete murdare, resturi de mâncare [...] praful de un deget”, iar
el era neras şi foarte slăbit. Întoarsă din voiaj, Emilia anunţă că se va mărita în toamnă cu
Arghiropol, „un societar al teatrului” pensionat, care se şi mutase la ele, deoarece „Decât să
fiu metresă pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, că amanţi găsesc eu câţi
vreau...”. Aflase şi Ladima de căsătorie, nu se mai ducea pe la Emilia şi, de câte ori se
întâlneau întâmplător, el o saluta „foarte rece şi aşa ... foarte demn...”.

După ce Arghiropol rupe logodna cu Emilia, aceasta primeşte de la Ladima o scrisoare

tulburătoare prin chinurile îngrozitoare care-l mistuiau şi care sunt „peste puterile mele [...]
mi se rup zăvoarele minţii... De trei luni îndur o suferinţă care întrece puterea de rezistenţă a
nervilor mei, depăşeşte tot ce e capacitate de îndurare şi răbdare”, rugând-o să-l reprimească.
Ea acceptă şi primeşte de la el o scrisoare de patru pagini, pe care „nu era scris decât cuvântul
«mâine», în coloană, pe fiecare pagină şi de câte 10-15 ori”, iar la sfârşit numai atât: „Va mai
fi mâine?”. De atunci se întâlneau în fiecare seară, ieşeau împreună, dar nu a fost niciodată a
lui pentru că Ladima „altminteri era idealist. [...] îi plăcea, aşa, să stea aci”, spune Emilia „tot
senină, mare şi goală”.

Într-o altă scrisoare, Ladima îi relatează Emiliei întâlnirea lui cu Nae Gheorghidiu, un deputat
„pe care n-ai de unde să-l cunoşti”, iar fata este şi acum mirată şi-i mărturiseşte lui Fred
nedumerirea: „cum de el nu a văzut că Gheorghidiu este, ştii? arendaşul pe care l-a văzut la
noi”. Fred Vasilescu rămâne pe gânduri, tulburat de propriile amintiri legate de Ladima, pe
care nu l-ar fi întâlnit niciodată dacă n-ar fi fost în viaţa lui doamna T., nu şi-ar fi încrucişat
existenţa cu el.

În spirit modern, un alt plan narativ şi o perspectivă temporală discontinuă îl plasează pe Fred
în centrul întâmplărilor. El rememorează împrejurările legate de Ladima, în care se implicase
în mod direct (narator homodiegetic) şi îşi aminteşte, prin flashback faptul că îl cunoscuse în
iulie 1926, într-o împrejurare foarte personală, când venise la Techirghiol ca să se afle -
neobservat şi nebănuit de nimeni - în apropierea doamnei T, pe care o iubea pătimaş în taină.
Ladima este primul şi singurul căruia Fred îi destăinuieşte chinurile prin care trece iubind-o
atât de total pe doamna T., simţind o pornire inexplicabilă pentru confesiune: „Era singurul
pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e
cancerul vieţii mele, care mă face să fug de-o femeie iubită”.
În media contemporană, se declanşase o campanie de presă împotriva lui Nae Gheorghidiu,
deputat şi fost ministru, prin care se dezvăluiau afacerile oneroase (ilicite) privind fabrica de
muniţii din Ardeal şi recepţionarea unor avioane, din care cauză şi fusese remaniat. Articolele
erau scrise „cu multă vervă pamfletară” şi cu expresii jignitoare, era numit „fleoarţa de la
Comunicaţii” şi în zadar încercase el să riposteze prin alte gazete, niciuna nu voia să-i
primească un drept la replică. Se hotărăşte atunci să înfiinţeze propriul ziar, în asociere cu
acelaşi Tănase Vasilescu, cu care avea, de altfel, şi alte afaceri, în care „mai toţi banii i-a dat
tata, căci Gheorghidiu socotea că în afacerile comune el aduce destul inteligenţa şi influenţa
lui”.

Fred Vasilescu îl convinge pe tatăl său să ia ca director la „Veacul”, cum au numit noua
gazetă, pe George Demetru Ladima, „un om nou, cu un trecut fără toartă de care să se poată
agăţa învinuirile, ca să dăm autoritate campaniilor noastre”. Sunt prezentate relaţiile politice
ale liberalului Nae Gheorghidiu cu Ionel şi Vintilă Brătianu, iar în notele de la subsol editorul
precizează faptul că gazeta reală se numea „Omul liber”, şi că în acest ziar „au apărut, sub
semnătura lui Camil Petrescu, majoritatea articolelor atribuite lui Ladima”.

Când Fred Vasilescu l-a prezentat tatălui său, „George Ladima, om în toată firea, cu reală
prestanţă, ca să zic aşa, a făcut o foarte bună impresie... Mustaţa blondă, întoarsă în sus,
bărbăţia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au impresionat pe tata”. Deşi Ladima, la
sfatul lui Fred, venise cu un proiect de buget pentru gazetă, spiritul afacerist al lui Tănase
Vasilescu îl reduce la jumătate, cheltuielile fiind minime. Succesul gazetei a fost peste
aşteptările tuturor, Ladima s-a ocupat cu pasiune şi înfrigurare de organizarea gazetei, pe care
o scria aproape singur. Nae Gheorghidiu îşi angajase la gazetă un om devotat lui, Mateevici,
care „trecea dimineaţa pe la patronul lui şi se ducea la redacţie, cu articolele uneori scrise
gata”.

Timp de două săptămâni, „Veacul” a dezlănţuit o campanie furibundă, „aproape sălbatică”

împotriva celui care-l atacase pe Gheorghidiu pentru „afaceri veroase”, făcându-l să apară în
faţa opiniei publice „un imbecil ridicol”. Bazându-se pe faptul că „opinia publică, la noi e
incapabilă de discernământ, dar în acelaşi timp şi mult mai sensibilă ca orice altă opinie
publică”, pamfletarul reuşise să-l distrugă pe Nae Gheorghidiu, prin injurii care stârneau
amuzamentul cititorilor, ca „fleoarţa”, „târfa”, „negustorul de coşciuge” (referire la avioanele
achiziţionate) şi toată lumea uitase că, până nu demult, el fusese socotit un om „inteligent şi
spiritual”.

Atacurile virulente ale noii gazete, „Veacul”, se îndreptau acum împotriva întregii clase
politice, împotriva conducerii tineretului liberal, astfel că Nae Gheorghidiu ajunsese să fie
„temut şi ascultat”, iar gazeta „semăna teroare, mai ales [...] în partidul liberal”. Tănase
Vasilescu îi pusese lui Ladima condiţia ca ziarul să nu atace niciodată „familia Brătianu
(pretextând o îndatorire sentimentală din vremea războiului) şi nici partidul însuşi (care
făcuse Unirea etc.). Căci aceste atacuri, se ştia, erau singurele pe care nu le iertau niciodată
Brătienii”.
Ziarul are şi un succes financiar, atingând în două luni tirajul „excepţional de 14 mii de
exemplare”. Această izbândă a fost posibilă şi pentru că Ladima era „absolut invulnerabil - şi
se făcuseră investigaţii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul
trecutului, îi scrutaseră viaţa” şi, negăsind nimic de care să se agate, nu se putea riposta în
niciun fel campaniilor lui de presă, care deveniseră extrem de virulente. Entuziasmat de toate
acestea, Nae Gheorghidiu „surâdea cu fălcile rase şi căzute, de copoi bătrân: «Să ştii că-l fac
om pe ăsta... Îmi place... Unde naiba l-ai găsit, Lumânărarule? Uite, îţi dau cuvântul meu că-l
fac om»”, ceea ce îl conduce pe Fred să se întrebe: „Oare Ladima nu e într-adevăr om?”.

Notele de subsol ale autorului, care dublează secvenţa narativă, se constituie într-o reflecţie
amară privind statutul omului în societatea vremii şi face referiri directe la tânărul Fred
Vasilescu. Fiu al industriaşului „de mai bine de o sută de ori milionar”, Tănase Vasilescu
Lumânăraru, tânărul beneficiase de toate avantajele oferite de averea tatălui: „la 22 de ani era
ataşat la legaţia din Londra (probabil că îşi închipuia că pe baza meritelor proprii), ca să fie
apoi mutat la Geneva, în timp ce aţâţi dintre camarazii săi, cu aceeaşi vechime şi cu un plus
de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui Sturza”. Om este acela care are privilegii,
are dreptul „să cumpere un automobil”, să ocupe postul de ministru, chiar dacă n-are soluţii la
remediere a crizei.

Autorul comentează cu sarcasm că Gheorghidiu are dreptate când afirmă că Ladima nu era un
om, pentru că „nu putea fi numit, de pildă, membru în niciun consiliu de administraţie, aşa
cum sunt numiţi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai
complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi
numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă [...]
în cine ştie ce capitală străină”. Ca urmare, nici Eminescu n-a fost om, pentru că nici el nu a
putut ocupa decât un post de revizor şcolar, „şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut
rămâne nici acolo. Cu toate că a gândit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservator,
el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om”.

Ladima poate „să crape într-o mansardă oarecare” şi celorlalţi, care-şi zic oameni, li se va
părea un lucru firesc, fiind compătimit de societatea afaceriştilor veroşi numai omul care, din
cauza vreunui ghinion, „nu poate să trăiască după rangul lui”. În finalul acestor reflecţii,
Camil Petrescu atrage atenţia - cu o subtilă amărăciune - că ele nu aparţin caietelor lui Fred
Vasilescu, aşa că „pot fi eventual sărite la lectură”.

Talentul, cinstea şi demnitatea gazetarului Ladima nu pot învinge păienjenişul afacerilor

frauduloase ale lui Gheorghidiu şi Lumânăraru, îşi aminteşte Fred. Ladima descoperă - pe
bază de documente - neregulile într-o afacere dintre industria minieră şi C.F.R., care păgubea
statul român cu un miliard de lei anual, fără să bănuiască implicarea totală a patronilor săi în
această fraudă. Cei doi - Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru - încearcă să-l convingă pe
Ladima să renunţe la campania declanşată de gazetă „în chestia combustibilului de la Calea
Ferată”, fără să-i mărturisească faptul că această afacere le aparţine, cu câştiguri cu tot şi
încercând, demagogic, să-i vorbească despre oamenii cu dragoste de ţară, de puterea
sacrificiului...
Plin de revoltă, Ladima reacţionează vehement, considerând că cei implicaţi sunt „escroci”,
dominaţi de un adevărat spirit de jaf din averea statului, despre care spune că nu există altul
în lume „mai jefuit decât acest stat românesc”. Ladima le explică principiile etice care au stat
la baza funcţionării gazetei „Veacul” şi datorită cărora cititorii „ne caută şi ne sprijină”: ziarul
trebuie să fie „un tranşeu de protestare împotriva unor metode vechi... O tribună pentru
promovat tot ce e dorinţă de reînnoire în moravurile noastre politice...”, apoi îşi dă demisia.
Conştienţi de faptul că „Veacul” s-ar prăbuşi fără Ladima, Gheorghidiu şi Lumânăraru îl
roagă disperaţi pe Fred să-l facă să se răzgândească. Ladima este trist dar hotărât să nu facă
niciun fel de compromisuri, mărturisind că „dacă nu scriu ceea ce gândesc, de că mai scriu?
Nu pot altfel.”, tot ceea ce poate obţine Fred de la el este o amânare a campaniei respective.

Un fapt care l-a surprins şi l-a nedumerit pe Fred a fost acela că, ducându-se la vernisajul unei
expoziţii cu lucrări avangardiste, o vede pe doamna T. vorbind cu vioiciune neobişnuită cu
Ladima, într-un colţ, cu o familiaritate care-l uluieşte. Fred află apoi că doamna T. îl rugase
pe Ladima să angajeze la gazetă pe un oarecare D., care se află într-o „mizerie de-ţi face
milă”, dar el fusese nevoit să o refuze din cauză că bugetul gazetei este mic, iar „tipul e
absolut insignifiant”. Fred şi-l aminteşte pe D. de pe vremea când relaţia lui cu doamna T. era
o iubire pătimaşă, părându-i „un fel de tânăr îmbătrânit, care-ţi dădea impresie de murdar”,
agasându-l cu prezenţa şi insistenţa lui „de ţânţar gonit”.

O altă uimire nedezlegată era pentru Fred acceptarea lui D. în casa doamnei T., care „nu
putea suporta fizic nicio urâţenie”, întrebându-se cum „ar fi putut îndura apropierea parcă
mirositoare, murdară, a organelor şi secreţiunilor lui D.? [...] Era destul, deci, cu toată iritarea
mea spontană, să mă gândesc serios, ca să-mi dau seama că e peste putinţă ca între doamna T.
şi D. să fie mai mult decât o strângere de mână (şi aceea încă, desigur, greu suportată)”.
Înseamnă că intervenea acum pentru D. numai din compasiune faţă de sărăcia în care se
zbătea, pentru că ea era „cu adevărat foarte bună, un soi de bunătate spontană”.

Tănase Vasilescu şi Nae Gheorghidiu sunt din ce în ce mai preocupaţi de colaborarea cu

Ladima, care ajunsese să scrie gazeta „ca şi cum ar fi fost a lui” şi, deşi avea mulţi cititori, ea
nu se mai potrivea deloc cu interesele proprietarilor. Ceea ce a dus la ruperea definitivă a
acestei colaborări, a fost apariţia unui articol de o violenţă deosebită, pe care Ladima l-a
intitulat Portofolii putrede şi suflete descompuse, prin care acuza puterea politică de
matrapazlâcuri în domeniul financiar-bancar, comerţ şi industrie, folosind procedee „de un
sadic cinism”, obligând statul să-i despăgubească pe cei care-l jefuiseră, etichetând aceste
înşelăciuni drept „un act de demenţă politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin
secătuirea tezaurului şi prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernământ”.

Acest articol este prezentat şi comentat de autor în notele de subsol. Gravitatea atitudinii lui
Ladima este amplificată de vizita pe care însuşi Ionel Brătianu o face acasă la Nae
Gheorghidiu, care însă îl aşteptase pe şeful liberalilor cu emoţie şi speranţa că acesta îi va da
înapoi portofoliul de ministru. Evenimentul avusese loc înainte cu o săptămână de moartea lui
Ionel Brătianu, care a decedat la 24 noiembrie 1927.
În notele de subsol, autorul relatează antipatia profundă pe care Ladima o are pentru
economişti, pe care-i numeşte „corbii matematici ai mizeriei” ori „improvizaţi medici
financiari”, considerându-i vinovaţi direct de criza financiară şi economică în care se afla ţara
şi propune pentru ei uniforme „ca la ciocli”, pentru ca să poată fi recunoscuţi „din depărtare
pe stradă, să ne putem feri de ei”. El susţine că în România nu e criză, ci „e o idioţenie
economică”, este „o criză a statului românesc, domnule deputat şi domnule «fost şi viitor
ministru...»”, demonstrând unor politicieni, veniţi într-o seară la ziar, că nimeni dintre cei
bogaţi nu-şi plăteşte impozitele, ci numai cei săraci şi funcţionarii le achită; le dă exemplul cu
alcoolul, pentru care există o mulţime de fabrici, dar taxele sunt plătite de două-trei dintre ele.
Autorul reproduce şi câteva articole din presa vremii privind faptul că „lipsesc banii din
circulaţie”, care însă sunt puşi la adăpost de către burghezia care „îşi distruge propriul ei
stat”, din „inconştienţă şi iresponsabilitate”.

Nae Gheorghidiu îşi consolidase poziţia politică datorită gazetei „Veacul”, care se bucura de
autoritatea opiniilor publicate şi el cere de la Vintilă Brătianu „şefia unei organizaţii din
Banat, căci n-avea nicio situaţie politică definită, şi-i era teamă că dacă partidul trece în
opoziţie, n-are să aibă unde candida cap de listă [...], prezidenţia unui Credit naţional
petrolifer cu un capital de peste 500 de milioane de lei”, apoi triumfă în Cameră printr-un
discurs fulminant prin demagogia agresivă, pe care scriitorul îl reproduce integral şi sugestiv
în notele de subsol. Seara, au sărbătorit - cu multă lume - succesul din Parlament, iar verva şi
cordialitatea lui Nae Gheorghidiu l-au cucerit şi pe Ladima, deşi „unele spirite ale acestuia îl
făceau aproape să se înroşească...”, din pricina vulgarităţii lor.

Revenind în timp obiectiv, Fred citeşte în continuare scrisorile lui Ladima şi realizează
intervenţiile şi eforturile pe care bietul îndrăgostit le-a făcut pentru ca Emilia să fie angajată
la Teatrul Naţional, deşi ea avea acum un alt amant, pe Stoianovici şi, ca să se poată întâlni
cu acesta, inventează tot felul de situaţii care sa-l supere pe Ladima, pentru ca el să nu mai
vină câteva seri pe la ea. După ce s-au împăcat, într-o altă scrisoare el îi declară o dragoste
„adâncă şi nestrămutată”, cerând-o de soţie („pentru că te iubesc atât de mult, că nu doresc să
fii a mea decât ca nevastă...”), dar până când va avea posibilităţi materiale, Ladima se simte
„cel mai fericit logodnic din lume...”. Într-o altă scrisoare, el îi declară cu frenezie că vrea ca
anul 1928 să fie „anul vieţii mele”, dar va fi anul morţii sale, atât de tragice.

Timpul discontinuu al romanului reliefează evenimentele care-l privesc pe Ladima şi, prin
flashback, Fred îşi destăinuie propriile trăiri tainice. Legat de revelionul anului 1928, Fred îşi
aminteşte că, în ajunul Anului Nou, se întâlnise întâmplător, pe stradă, cu doamna T., pe care
o iubeşte cu disperare, sfâşietor, dar o refuză, totuşi, cu durere, când aceasta îi propune să
întâmpine împreună noul an: „Mi-am simţit obrajii moi şi năclăiţi de o sudoare rece... [...] Ca
un sinucigaş care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic... da”. O invită însă să viziteze, peste
câteva zile, expoziţiile din oraş, considerând că dacă timp de doi ani iubirea lor fusese una
interioară, „va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o răsturnare în
existenţă”.
Deşi contrariată de propunere, doamna T. îl va însoţi în următoarele două săptămâni la toate
expoziţiile şi muzeele din Bucureşti, iar Fred se simţea „într-o aiureală de fericire
continuă...”. Brusc apoi, începe să o evite şi timp de o săptămână se preface a fi bolnav, fapt
ce-i provoacă doamnei T. o sinceră îngrijorare, îi supraveghează boala cu devotament şi
dăruire, însă Fred îşi dă seama că „ridicolul situaţiei nu mai putea fi prelungit” şi o anunţă că
pleacă în Franţa, cu afaceri. Timp de o lună de zile el îi scrie în fiecare zi „scrisori de
dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rând că o iubesc, de a mă umili în
declaraţii de robie absolută”.

La întoarcere, se văd în fiecare zi la magazinul ei de mobilă stil sau poartă discuţii interesante
despre tot felul de lucruri, întrucât ea avea o vastă cultură: „Am învăţat o mulţime de lucruri
în aceste trei săptămâni”, evitând însă mereu să se afle în intimitate cu ea, deşi „simţeam,
nefericit, că nu e cu putinţă ca femeia asta să nu se întrebe de ce n-o chem la mine, de ce,
logic, nu transform în fapt pornirea mea”. Catastrofa, în concepţia lui Fred, s-a produs atunci
când, în ajunul Sf. Gheorghe, ea îi trimite un bilet prin care îl anunţa că astăzi „este
aniversarea iubirii noastre... Voi dormi la tine... E cu neputinţă altfel”, la care el îi răspunde,
sec, în două cuvinte, „Cu neputinţă”.

Ducându-se, totuşi, la el acasă, ea caută să-l convingă de faptul că el o iubeşte, dar Fred, „cu
o voinţă de ghilotinat” şi cu o atitudine aproape necuviincioasă îi răspunde că face o
confuzie: „Vă preţuiesc nesfârşit ca inteligenţă... şi-mi place prezenţa dumneavoastră... dar nu
mă interesaţi ca femeie”, luând astfel sfârşit „cele trei luni de trăită nerealitate”. În vară s-au
întâlnit la Movilă şi-l cunoaşte, cu acest prilej pe Ladima. În aceşti doi ani care se scurseseră,
Fred simte acut durerea provocată de iubirea pe care o respinsese, „viaţa mea e un şir de
contraziceri stupide, de hotărâri mari şi gesturi curajoase, alternate cu acţiuni gratuite şi
greşeli mici, infame, de o inconştienţă care mă îngheaţă pe mine însumi şi anulează totul”.

Fred reia scrisorile şi citeşte cum Ladima se hotărâse să-şi dea demisia de la gazetă, pentru că
nu poate scrie ceea ce i se comandă, ci numai ceea ce gândeşte el, mai ales că este şi prost
plătit şi „într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conştiinţă limpede”.
Fred îşi aminteşte că şi el îl rugase pe Ladima să renunţe la demisie, dar acesta refuză:
„Domnule Vasilescu, îţi spun cinstit, chiar dacă aş vrea să rămân, n-aş putea... Nu sunt în
stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă. [...] Ce vrei să scriu, dacă
nu scriu ce gândesc?... Nu sunt Mafalda să ştiu ce ar dori alţii”.

Emilia a avut premiera la Teatrul Naţional şi a fost atât de penibilă, încât toată lumea din sală
râdea, „tocmai când Emilia se credea mai dramatică”. Bineînţeles că ea a dat întreaga vină pe
Ladima, care, dacă mai era la gazetă, ar fi fost ziaristul temut de toţi şi nimeni n-ar fi
îndrăznit să-şi bată joc de ea: „Sunt absolut sigură că dacă nu-ţi dădeai demisia de la gazetă
nu aş fi ajuns unde sunt”. Următoarele scrisori ale lui Ladima îi exprimă nedumerirea faţă de
acuzaţiile aduse, el fiind sincer încântat de rolul Emiliei însă, cu toate intervenţiile lui, ea este
dată afară de la teatru.
Fred Vasilescu îşi aminteşte de un eveniment important din viaţa lui, când se ambiţionase să
doboare un record mondial de distanţă, zburând cu avionul, fără întrerupere, până la
Capetown. Înainte de a pleca în această călătorie periculoasă, îşi reface testamentul şi lasă
întreaga sa avere doamnei T.: „Las tot ce am, tot ce mi se cuvine, doamnei Maria T.
Mănescu. Rog pe părinţii mei s-o socotească drept fiică a lor...”. Fred nu reuşeşte în
încercarea lui şi, la întoarcere, găseşte în corespondenţa sa o telegramă de la ea, care-l
înduioşează: „Nu-i nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată”.

Revenind la scrisorile lui Ladima şi la „această Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea
aceasta pe care puteam să n-o cunosc”, Fred Vasilescu este uluit de imaginea pe care o are
îndrăgostitul: „E totul numai armonie în tine, Emy. Regăseam în tine, ca la începutul de
neuitat al iubirii noastre, inteligenţa aceea egală, subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o mirasmă.
Niciodată n-am întâlnit un mai firesc bun-simţ, o judecată mai adâncă şi aşa de frumos
domoală. Liniştea ta, când povesteşti, iluminată de surâsul plin, cinstit, cu care subliniezi
unele momente, mă face să înţeleg cât de fără pereche eşti în această lume cotidiană şi
meschină în care trăim”.

Ladima o duce din ce în ce mai greu, încearcă să publice în gazete poezii şi foiletoane, nu mai
putea ieşi nicăieri, iar când îşi dă seama că Emilia are relaţii cu un grec, Micropolu, îi scrie
pentru ultima dată şi, plin de amărăciune, îi cere să-i înapoieze toate scrisorile pe care i le
trimisese. Ea refuză, socotind că nu este un om binecrescut şi-l minte că le-a pierdut. Peste
două săptămâni Ladima s-a sinucis şi Emilia spune că a recurs la acest gest „din mizerie”,
pentru că „nu mai mânca poate nici o dată pe zi”.

Fred Vasilescu îşi dă seama că scrisorile nu trebuie să mai rămână „în mâna Emiliei”, întrucât
acestea puteau compromite amintirea lui Ladima, statutul său de poet talentat şi de gazetar
intransigent, aşa că se hotărăşte să le fure.

Epilogul I

Epilogul I relatează înfrigurarea lui Fred Vasilescu de a cerceta îndeaproape împrejurările

sinuciderii lui George Demetru Ladima. A doua zi după vizita pe care i-o făcuse Emiliei,
când citise scrisorile lui Ladima, Fred caută toate ziarele şi revistele din săptămâna în care
murise gazetarul şi constată că necrologurile erau „surprinzător elogioase”, Ladima fiind
conturat ca „un strălucit talent”, „o mare pierdere pentru literatura românească”. Micile
articole erau scrise cu „un fel de laudă gratuită”, un soi de publicitate indiferentă”. Un singur
necrolog îl impresionează profund: „Unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului... hrănit cu
oţet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus tăcut ţeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a
domolit-o, sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit şi cumsecade”.

Deşi pare absurd ca un om ca Ladima să se sinucidă din cauza „unei femei atât de vulgare ca
Emilia”, Fred ştie că acest soi de cocote provoacă adevărate drame de amor, sinucideri sau
crime, pe când cele superioare, inteligente şi distinse provoacă suferinţe mult mai adânci, dar
pe un alt plan spiritual: „Toate dramele din toţi anii, de când sunt atent la lume, sunt din
mahalaua sufletească. [...] Adevărul e că suferinţa din pricina unei femei, de inteligenţă
superioară, delicată, sensibilă, oricât de capricioasă, e o boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu
anumite voluptăţi în suferinţă, cu o adâncire în sine şi cu o iluminare a lumii exterioare
nebănuite până atunci”.

Procurorul care anchetase moartea lui Ladima îi mărturiseşte lui Fred uimirea la aflarea veştii
de sinucidere a unuia „dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri de la Eminescu încoace, deşi era
aproape necunoscut marelui public. Asta a fost însă totdeauna soarta geniilor”. Ladima îşi
trăsese un glonţ în inimă, înăbuşind zgomotul cu o pătură şi nu s-a putut afla de unde îşi
procurase revolverul. În buzunarul hainei s-a găsit o mie de lei şi procurorul respinge cauza
mizeriei în care ar fi trăit poetul şi consideră că el s-a sinucis din pricina unei femei, căreia îi
lăsase o scrisoare. Uluit, Fred află că scrisoarea îi era adresată unei doamne, Maria Mănescu,
în care Ladima îşi destăinuie profunda suferinţă provocată de „iubirea aceasta eternă şi
otrăvitoare, care astăzi, neînduplecat, îmi apasă ţeava ucigaşe pe piept”.

Fred îi caută pe cei trei prieteni ai lui Ladima, care rupseseră definitiv orice relaţie între ei,
fiind încrâncenaţi şi plini de venin unii faţă de alţii, deoarece se simţeau - probabil - vinovaţi
că nu putuseră împiedica sinuciderea prietenului lor. Penciulescu neagă cu îndârjire că
Ladima ar fi fost un poet talentat şi că îl cunoscuse vreodată pe Cibănoiu, numai despre
Bulgăran spune cu dispreţ că trebuie „să fie închis pentru vreo escrocherie”.

Discuţia lui Fred cu Nicolae Cibănoiu, fost cancelar de legaţie în Ministerul de Externe,
relevă amărăciunea acestuia pentru actul de sinucidere, deoarece religia condamnă o astfel de
decizie, omului nefiindu-i îngăduit să corijeze „hotărârile lui Dumnezeu”. Dacă Ladima ar fi
continuat să creadă cu tărie în Dumnezeu, „dacă ar fi rămas un bun creştin, ar fi trăit şi azi”,
dar nenorocirea lui a fost faptul că l-a întâlnit pe Bulgăran, pe care-l învinovăţeşte de moartea
gazetarului, fiind convins că sub înfăţişarea lui se ascundea diavolul: „a suferit din pricina
unei femei, dar s-a sinucis din pricina unul mizerabil, Bulgăran”.

Cibănoiu neagă cu fermitate faptul că Ladima s-a sinucis din cauza doamnei Maria T.
Mănescu, pentru că el iubise „cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără
suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului”. Această
iubire înjositoare îl uimise chiar pe Ladima, care se simţea ruşinat de sentimentele lui
inexplicabile şi panicat totodată ca nu cumva scrisorile lui să fie văzute şi de alţii, de aceea
ceruse cu atâta insistenţă să-i fie înapoiate: „Mi-e silă de mine însumi. Nicolae, mi-e silă, de
parcă am păduchi în suflet”.

Ladima îi mărturiseşte gândul sinuciderii, care vine dintr-o suferinţă greu de îndurat pentru
el: „acest rău, iubirea asta, mă doare ca o bubă scârboasă şi nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi
fac seama singur e că m-aş răsuci de dezgust în sicriu, dacă aş bănui că lumea crede că m-am
sinucis din pricina acelei femei... sau poate că din cauza foamei...”. De aceea el îi adresează
scrisoarea de adio doamnei Maria T. Mănescu, întrucât iubirea pentru ea nu ar fi fost
dezonorantă, iar în buzunarul hainei avea 1.000 de lei, strânşi cu sacrificii sau împrumutaţi de
la prieteni, să nu se creadă că era sărac, toate aceste acte fiind bine gândite pentru ca
demnitatea lui de om să rămână neştirbită, fiind unica lui mândrie în viaţă, singurul ideal: „nu
trebuie să se ştie că am iubit asemenea femeie şi că în viaţă am suferit de foame”.

Se părea că gândul sinuciderii îl părăsise la un moment dat, că numai credinţa în Dumnezeu l-

ar fi putut salva, dar Bulgăran îşi bate joc de el, învinuindu-l că a fost îndrăgostit ca un
„dobitoc” de „o femeie de stradă”, că această înclinaţie a lui este predestinată şi că, dacă ar fi
să trăiască „încă o sută de vieţi, nu e niciun motiv ca, fiind tot atât de dobitoc, să nu iubeşti
tot femei de stradă”. Ateu convins, Bulgăran îi demonstrează lui Ladima că omului îi e dată o
singură viaţă, acuzându-l pe prietenul său că îşi ratase această unică şansă. Astfel, Ladima
este el însuşi convins că îşi bătuse joc de viaţa lui, „îndurând lipsuri cumplite” şi - mai grav -
„iubind pe Emilia Răchitaru. [...] Am trăit patruzeci de ani, inutili”.

În finalul epilogului I, care este relatat tot în caietele lui Fred Vasilescu, acesta îi promite
scriitorului că va aduna toate materialele care se referă la George Demetru Ladima, pe care îl
consideră „un poet foarte mare”, întrebându-se dacă poetul - în general - este un exemplar
„sortit să fie fatal şi «greu cenzurat prin moarte»?”. În notele de subsol, scriitorul reproduce
două articole apărute în presă, care-l impresionaseră enorm pe Ladima şi pe marginea cărora
el făcuse adnotări: unul este o conferinţă a savantului sir James Jeans, susţinută la
Universitatea din Cambridge, intitulată Soarele care moare, iar celălalt, cu titlul Evoluţia e
oare revolută?, apăruse într-o revistă franceză.

Epilogul II

Epilogul II, subintitulat Povestit de autor relatează cum, la rugăminţile sale insistente, Fred
Vasilescu s-a apucat să aştearnă pe hârtie întâmplările, faptele şi propriile consideraţii legate
de destinul nefericitului George Demetru Ladima la 1 octombrie 1928. Autorul comentează
starea de eliberare prin scris pe care o descoperă, cu încântare şi emoţie Fred Vasilescu:
„Scriu, mă plimb prin casă, gândesc, mă trântesc pe divan, fumez, iar scriu... E o bucurie pe
care nu ţi-o pot povesti”. Caietele i-au fost trimise scriitorului după 15 noiembrie, urmând să
se întâlnească a doua zi pentru a lămuri eventualele neclarităţi.

În dimineaţa următoare, Fred Vasilescu a zburat cu avionul, aşa cum făcea în fiecare zi, dar s-
a prăbuşit şi, în ediţiile speciale ale ziarelor, autorul, năucit, a putut citi un anunţ scurt şi
indiferent: „Groaznic accident de avion. Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să
aterizeze, din motive necunoscute încă, lângă Ciulniţa. Autorităţile au plecat la faţa locului.
Cadavrul zvârlit din nacelă şi decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis o anchetă pentru
cercetarea cauzelor”.

Abia în primăvară, scriitorul se hotărăşte să-i arate doamnei T. caietele lui Fred Vasilescu,
dar n-o găseşte decât prin iunie. După incinerarea lui Fred Vasilescu, ea plecase la Viena
imediat, dând împuternicire unui avocat să se ocupe de formele juridice ale averii pe care el i-
o lăsase prin testament.
Finalul romanului
Finalul romanului este deschis şi cuprinde dialogul doamnei T cu autorul, din care reiese că
ea fusese tot timpul frământată de incertitudinea iubirii, „uneori şi mie mi se părea că mă
iubeşte...Erau gesturi care trădau parcă [...] o iubire pătimaşă ascunsă” şi confesiunea ei că l-a
iubit pe Fred cu pasiune, cu voluptate şi nu a înţeles niciodată de ce el întrerupsese această
relaţie. La vederea caietelor, doamna T. e cuprinsă de o nerăbdare mistuitoare: „Te rog, fii
bun... lasă-mă cu caietele acestea. Şi-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el...”.

Autorul renunţă definitiv la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea
ciudată dintre cei doi, deoarece adevărurile nu pot fi limitate, ci se scurg unul în altul şi nu
există un adevăr singular care să le cuprindă pe toate celelalte: „Taina lui Fred Vasilescu
merge poate în cea universală, fără niciun moment de sprijin adevărat, aşa cum singur a spus-
o parcă, un afluent urmează legea fluviului”.

Ca roman modern, Patul lui Procust este construit pe axa fundamentală a autenticităţii, Camil
Petrescu ilustrând substanţa vieţii, fie prin valori existenţiale ca iubirea şi demnitatea, fie prin
tabloul realităţilor sociale, culese din banalitatea cotidiană, conturând o imagine persuasivă a
lumii politice, economice şi financiare din România anilor 1926-1928. Dacă în Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război se manifestă ficţiunea ca modalitate de ilustrare a
sentimentului de iubire, în Patul lui Procust Camil Petrescu respinge total ficţiunea, preferând
redarea reală a evenimentelor „ca într-un proces-verbal”, cu exactitatea faptelor şi cu
sinceritatea trăirilor: „Povesteşte net, la întâmplare, totul ca într-un proces verbal” îl
îndeamnă autorul pe Fred Vasilescu.

Altfel spus, autorul a solicitat „documente sufleteşti în stare pură” (Nicolae Manolescu) de la
doamna T. şi de la Fred Vasilescu, iar Ladima le-a oferit cu un plus de sinceritate, deoarece
îşi exprimă direct şi necondiţionat cele mai profunde sentimente şi concepţii spirituale.
Iubirea, ca substanţă a vieţii, este - pe rând - aspiraţie şi dezamăgire, profundă şi incertă,
fiecare personaj trecând printr-o gamă variată de stări, de la extaz la nefericire, în care analiza
psihologică accentuează confruntarea contradictorie a punctelor de vedere subiective pe care
le mărturisesc eroii. În Patul lui Procust, se cunosc frământările tulburătoare ale iubirii dintre
Fred Vasilescu şi doamna T. atât din punctul de vedere al bărbatului, cât şi din cel al femeii,
dar enigma dragostei dintre ei nu este dezlegată nici după ce cititorul îi ascultă pe amândoi.

Destinele celor două personaje masculine sunt, în concepţia lui Nicolae Manolescu, două
enigme care stau faţă în faţă, una fiind imaginea răsturnată a celeilalte: „dacă Ladima îşi
pierde cu desăvârşire capul pentru o femeie vădit inferioară şi se sinucide probabil din cauza
ei, făcând însă totul spre a masca acest lucru, Fred se dovedeşte capabil să părăsească o
femeie care-i este superioară, deşi nu e deloc exclus să se sinucidă din cauza ei, mascând
motivul la fel de grijuliu ca şi Ladima. [...] Dragostea (şi cu atât mai mult dragostea-pasiune)
transformă pe cel ce iubeşte în sclavul celui iubit: iar Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al
doamnei T.”. Fred sacrifică iubirea din vanitate, iar Ladima din demnitate.