Principiul politeții

Politețea nu presupune doar respectarea unor norme de comportament specifice unei

comunități, ci și a ține seama de celălalt, a fi responsabil în raport cu interlocutorul în cursul
interacțiunii verbale. Acest aspect conferă politeții un rol esențial în comportamentul
comunicativ.
Perspectiva pragmatică asupra politeții are la bază noțiunea de imagine publică a eului
individual, introdusă de E. Goffman, care consideră că interacțiunile verbale trebuie să se
desfășoare în așa fel încât acesta să nu sufere prejudicii. Participanții la actul comunicării dispun
de două imagini comunicative sau publice:
- Imaginea pozitivă, dorința interlocutorului de a se bucura de aprecierea și acordul
semenilor săi, de a se angaja în relație cu ceilalți;
- Imaginea negativă, dorința de a acționa conform propriilor idei și intenții, de a-și
păstra un teritoriu privat, de a se distanța față de ceilalți.
Cele două imagini ale interlocutorilor stau la baza principiului politeții propus de P.
Brown și S. Levinson (1978), care contribuie la armonizarea relațiilor interpersonale prin
diverse strategii:
- Politețea pozitivă pune accentul pe relația de colaborare cu interlocutorul și se
caracterizează prin adoptarea unei atitudini de familiaritate față de interlocutor.
Strategiile acestui tip de politețe au la bază afirmarea simpatiei, a admirației sau a
aprobării față de tot ceea ce ține de persoana interlocutorului, anticiparea unor
rezultate favorabile ale actului comunicativ în curs și gluma.
- Politețea negativă implică menținerea distanței dintre indivizi și se caracterizează
prin atitudine deferentă și rezervată față de interlocutor. Strategiile politeții negative
se bazează pe sublinierea continuă a dorinței de noninferență, pe evitarea oricăror
presupuneri sau anticipări legate de persoana interlocutorului, pe diminuarea
propriei personalități simultan cu exagerarea valorii celuilalt.
Strategii ale politeții pozitive
Politeții pozitive îi corespund mai multe strategii, dintre care amintim următoarele:
 Formularea explicită a unor observații care să marcheze interesul și atenția
locutorului față de interlocutor, precum și empatia: Trebuie să fii foarte obosit!

1
  Exagerarea expresiei aprobării, a admirației, a simpatiei față de interlocutor (prin
folosirea complimentelor și a flatărilor): Sunt cele mai bune prăjituri de casă pe
care le-am putut mânca vreodată!
 Folosirea unor mărci de identitate care subliniază apartenența interlocutorului la
același grup (persoana I plural a verbelor, persoana I plural a pronumelui personal
și a celui posesiv, termeni de adresare familiară): Hai să-ți dau o mână de ajutor,
puișor!
 Afirmarea sau presupoziția preocupării locutorului față de nevoile partenerului de
dialog (orientarea spre interesele celuilalt): Știu că este vital pentru tine să ți se
soluționeze cazul în mod pozitiv.
 Furnizarea sau solicitarea de motive pentru efectuarea unei acțiuni dorite numai
de locutor: De ce n-ai aranjat hainele uscate?
 Evitarea exprimării directe a dezacordului prin diverse modalități: înlocuirea lui
nu în răspunsuri printr-o construcție adversativă de tipul da, dar… sau prin alte
formule de atenuare: A: Mă auzi?, B: Ca de pe Marte!
 Căutarea acordului cu receptorul prin abordarea unor subiecte sigure sau prin
reluarea, integral sau parțial, a replicilor acestuia: A: Am avut pană în drum spre
serviciu., B: Doamne! Pană?
 Includerea partenerilor în realizarea acțiunii pe care o exprimă enunțul, deși
aceasta îl privește fie numai pe locutor, fie numai pe colocutor: Să-ți admirăm
rochiile de mireasă.
 Exprimarea interesului comunicativ pentru interlocutor prin comunicarea fatică,
prin operatori discursivi care îl încurajează să continue (da, așa etc.), prin
volubilitate (gestică, mimică, debit verbal).
Strategii ale politeții negative
Se concretizează prin mai multe strategii, și anume:
 Formularea de scuze pentru a-i indica interlocutorului intenția de a nu-i amenința
imaginea: Vă rog să mă scuzați că îndrăznesc să vă abordez.
 Adoptarea unei atitudini permisive cu privire la dorința sau la posibilitatea
partenerului de dialog de a efectua o anumită acțiune, cu intenția de a nu-i da
impresia de constrângere: N-ai putea să mergi după pâine?

2
  Impersonalizarea enunțurilor prin folosirea verbelor impersonale, a pluralului în
loc de singular, a verbelor reflexive impersonale, prin evitarea folosirii persoanei I
sau a II-a în funcție de natura actului verbal: Nu se poate rezolva astăzi., Trebuie
să se rezolve., Să vedem ce se poate face.
 Reducerea la minimum a presupunerilor privind dorința receptorului de a realiza o
anumită acțiune, prin construcții interogative sau strategii de atenuare: Dacă nu ți-
e greu, poți să duci gunoiul?
 Exprimarea deferenței prin diminuarea propriei personalități în contrast cu
exagerarea valorii interlocutorului: N-am talentul și imaginația ta culinară!
 Formularea enunțurilor ca și cum locutorul ar contracta o datorie față de partener
sau ca și cum l-ar îndatora pe acesta: Ți-aș fi recunoscător dacă m-ai ajuta puțin.
 Atenuarea gradului de interferență prin elemente sau construcții restrictive sau
prin litotă pentru a-i crea interlocutorului o stare de confort: Te deranjez doar o
clipă., Doresc doar un strop de cafea.
Maximele politeții
Așa cum, în cazul principiului cooperării, s-au delimitat niște maxime conversaționale, și
principiul politeții se structureaza după anumite maxime. Cel care face o descriere structurală a
acestora este G. Leech (1983), acesta motivându-și decizia de a introduce conceptele
operaționale de sine (self) și de altul (other) astfel: Politețea privește o relație între doi
participanți pe care îi putem numi sinele și altul. În conversație, sinele va fi în mod normal
identificat cu vorbitorul, altul cu interlocutorul. Dar vorbitorii arată, de asemenea, respect și
unor terțe părți, care pot sau nu să fie prezente în situația de comunicare.1
Tot cu finalitarea unie prezentări structuraliste, G. Leech utilizează niște valori scalare
de minimalizare (minimize) și de maximalizare (maximize), de cost și de beneficiu, care permit
tratarea maximelor politeții în perechi, după cum urmează:
1) Maxima tactului presupune minimalizarea costului pentru altul și maximalizarea
beneficiului pentru sine;
2) Maxima generozității presupune minimalizarea beneficiului pentru sine și
maximalizarea costului pentru sine;

1
G. Leech (1983: 131) apud Mirela-Ioana Borchin, Vademecum în lingvistică, p. 201, Timișoara, Editura Excelsior
Art, 2004.

3
 3) Maxima aprobării presupune minimalizarea nemulțumirii față de altul și
maximalizarea mulțumirii față de altul;
4) Maxima modestiei presupune minimalizarea mulțumirii față de sine și maximalizarea
nemulțumirii față de sine;
5) Maxima acordului presupune minimalizarea dezacordului între sine și altul și
maximalizarea acordului între sine și altul;
6) Maxima simpatiei presupune minimalizarea antipatiei dintre sine și altul și
maximalizarea simpatiei între sine și altul.
Prin reformularea maximelor politeții în maniera lui P. Grice, acestea s-ar traduce astfel:
1) Maxima tactului (fii cu tact cu celălalt);
2) Maxima generozității (fii generos cu celălalt);
3) Maxima aprobării (fii mulțumit de celălalt);
4) Maxima modestiei (fii mai puțin mulțumit de tine însuți);
5) Maxima acordului (fii de acord cu celălalt);
6) Maxima simpatiei (nu fi antipatic cu celălalt).2
Politețea ia în considerare, din punct de vedere pragmatic (i.e. comunicativ), reducerea
atitudinilor negative față de interlocutor în favoarea sporirii celor pozitive.
După Robin Lakoff, competența pragmatică poate fi redusă la două maxime
conversaționale:
1) fii clar (corespunzătoare principiului cooperării);
2) fii politicos (corespunzătoare principiului politeții).3
Politețea îl vizează pe interlocutor și implică respectarea anumitor reguli de raportare la
acesta:
a) Regula formalității (ale cărei mărci lingvistice sunt: pronumele de politețe –
dumneata, dumneasotră, mata, matale; formulele speciale de adresare, care includ
titlul și numele de familie – domnule profesor Georgescu, doamnă doctor Fugaru
etc., sau, în cazul unei convorbiri telefonice, chiar fără referință, indici ai locului,
precum casa, locuința etc. – Casa/ locuința familiei doctor Fugaru?).

2
Apud Mirela-Ioana Borchin (coord.), Comunicare și argumentare. Teorie și aplicații, Timișoara, Editura Excelsior
Art, 2007, p. 42.
3
Robin Lakoff (1977) apud Mirela-Ioana Borchin, op. cit., p. 201.

4
b) Regula ezitării (ale cărei mărci lingvistice sunt: formulele de atenuare a enunțurilor
imperative, de tipul mă rog, dacă sunteți amabil, dacă ești bună etc., formule
explicite ale ezitării: ei bine, în fine, mă rog etc., modalizatori de tipul: cred,
bănuiesc, presupun, mă gândesc, îmi închipui etc.).
c) Regula egalității și a camaraderiei (ale cărei mărci lingvistice sunt: folosirea
pronumelui de persoana a II-a singular sau plural – tu, voi, adresarea prin rostirea
prenumelui – Monica, Nadia, Florin, Gabi, Adina, sau chiar prin nume hipocoristice
(i.e. porecle), cunoscute numai intimilor – Țițilică, Grigoleta, Mistrețule etc.).

Bibliografie:
1. Bărdăşan, Gabriel, 2007, Curs practic de comunicare orală, ediţia a II-a, Timişoara,
Editura Excelsior Art.
2. Bărdăşan, Gabriel, Borchin, Ioana Mirela, Bratu, Crenguţa, Jebelean, Elena, Leucuţia,
Florentina, Obrocea, Nadia, Oprisa, Virginia, 2007, Comunicare şi argumentare,
Timişoara, Editura Excelsior Art.
3. Borchin, Mirela-Ioana, 2004, Vademecum în lingvistică, Timișoara, Editura Excelsior
Art.
4. Comloșan, Doina, Borchin, Mirela-Ioana, 2006, Dicționar de comunicare (lingvistică
și literară), Timișoara, Editura Excelsior Art.
5. Pânișoară, Ion-Ovidiu, 2008, Comunicarea eficientă, ediția a III-a revăzută și
adăugită, Iași, Editura Polirom.