Ion Barbu

Sărutul plin.

( ciclul Joc secund ) *

* *
Joc secund Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Precum atunci şi azi – întocma :
Intrată prin oglindă în mântuit azur, Mărunte lumi păstrează dogma.
Tăind pe inecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Să vezi, la bolţi, pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Nadir latent! Poetul ridică însumarea Acest ou-simbol ţi-l aduc,
De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi Om şters, uituc.
Şi cântec istoveşte : ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. Nu oul roşu.
Om fără saţ şi om nerod,
Timbru Un ou cu plod
Îţi vreau, plocon, acum de Paşte;
Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum,
Durerea divizată o sună ’ncet, mai tare... Îl urcă’n soare şi cunoaşte !
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum? *
* *
Ar trebui un cântec încăpător, precum Şi mai ales te înfioară
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; De acel galben icusar,
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare Ceasornic fără minutar
Din coasta bărbătească al Evei trunchiu de fum. Ce singur scrie când să moară
Şi ou şi lume. Te-nfioară
( ciclul Uvedenrode ) De ceasul galben necesar...

Oul dogmatic A morţii frunte-acolo-i toată

În gălbenuş,
Dogma: Şi Duhul Sfânt se Să roadă spornicul albuş,
purta deasupra apelor Durata-înscrie-în noi, o roată.
E dat acestui trist norod Întocma – dogma.
Şi oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod, *
Făcut e să-l privim la soare ! * *
Încă o dată:
Cum lumea veche, în cleştar, E, Oul, celui sterp la fel,
Înoată, în subţire var, Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă’n el.
Nevinovatul, noul ou, Şi nici la cloşcă să nu-l pui !
Palat de nuntă şi cavou. Îl lasă’n pacea-întâie-a lui.

Din trei atlazuri e culcuşul Că vinovat e tot făcutul

În care doarme nins albuşul Şi sfânt, doar nunta, începutul.
Atât de galeş, de închis,
Ajunul Paştilor 1925.
Ca trupul drag, surpat în vis.

Dar plodul ? Ritmuri pentru nunţile necesare

De foarte sus
Din polul plus Capăt al osiei lumii!
De unde glodul Ceas alb, concis al minunii,
Pământurilor n’a ajuns Sună-mi trei
Clare chei
Certe, sub lucid eter
Acordă lin Pentru cercuri de mister!
Şi masculin
Albuşului în hialin: An al Geei, închisoare,
Ocoleşte roatele interioare: I-ro-la-hai,
Roata Venerii
Inimii Mercur, astră aurită,
Roata capului Cu peri doi împodobită
Lungi
Mercur Cu pungi
În topire, în azur, Pe bomba mare,
Roata Soarelui Oarbă, de cercetătoare,
Marelui.
O, Mercur,
I Frate pur
Conceput din viu mister
Înspre tronul moalei Vineri Şi Fecioara Lucifer,
Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat Înclinat pe ape caste
Înflăcărat: În sfruntări iconoclaste,
Cap clădit
Vaporoasă Din val oprit
Rituală Sus, pe Veacul împietrit,
O frumoasă
Masă O select
Scoală! Intelect
În brăţara ta fă-mi loc Nunta n-am sărbătorit...
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf III
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe. Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o în broasca - Astartee!
Ah, ingrată, Şi întoarce-o de un grad
Energie degradată, Unui timp retrograd,
Brută ce desfaci pripită Trage porţile ce ard,
Grupul simplu din orbită,
Veneră, Că intrăm
Inimă Să ospătăm
În undire minimă: În cămara Soarelui
Marelui
Aphelic () Nun şi stea,
Perihelic ( (i)
Cojunctiv (dodo) Abur verde să ne dea,
Oponent (adio!) Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee,
- În Firida ce scântee etere

II

Paj al Venerii,
Oral
Papagal!
În cristalul tău negat,
Spre acel fumegat
Fra Mercur
De pur augur,
Peste îngeri, şerpi şi rai
Sună vechi: