Ion

De Liviu Rebreanu

Tudor Vianu vede în romanul Ion, ‘’icoana complex, vie fără exuberanță, bogată în amănunte
de observație‘’ a vieții Ardealului. ‘’Romanul prețuiește printr-o anumită intuire a rasei.
Imaginația aceasta e fără strălucire, exclude pe cât poate natura, prefer monstruosul, iar dintre
senzații alege pe cele fără trup și plasticitate, oboseala, iritațiile difuze, poate impulsiunile. ‘’

Contrazicând anticipat pe G. Călinescu, care în chipul cel mai legitim intuia valoarea
romanului în marele său suflu poetic, T. Vianu declară a fi fost șocat la lectură de ‘’o anumită
uscăciune‘’.

Ion Darie a scris ‘’Realitate – e cea dintâi calitate a operei d-lui Rebreanu. Însă acel mare
critic, care la apariția lui Ion a avut înțelegerea, tactul și autoritatea necesară pentru a-l
recunoaște în Rebreanu pe creatorul romanului românesc modern, a fost Eugen Lovinescu.
‘’Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române. ‘’

În fața unui roman ca Ion, critical și-a exprimat cu evidentă tulburare ‘’bucuria de a mă afla
în fața celei mai mari creațiuni epice românești. ‘’ Astfel, soarta a făcut ca acest roman să
întâlnească un mare critic în persoana lui E. Lovinescu.

Ridicarea la o treaptă a contemplației, emanciparea de spiritul tendențios, obișnuit oricărei

discuții despre ‘’problema țărănească‘’, constituie pentru Pompiliu Constantinescu atributul
de căpetenie al romanului : ‘’În locul unei probleme practice, de natură istorică‘’, scriitorul
aduce ‘’o viziune artistică. ‘’

Anticipând pe G. Călinescu, vede în Ion un ‘’suflet rudimentar‘’, luat ca atare de prozatorul

‘’impasibil, suveran pe mijloacele sale de realizare. ‘’

Călinescu consideră că Rebreanu ‘’privește parcă printr-un ochi de sticlă, incoloră și refracție
fără iluzii, o realitate valorificată prin simpla transcriere neemoțională’’.

După G. Călinescu, Ion este ‘’epopeea…, care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului
teluric. ‘’

Noțiunea de ambiție propusă de Lovinescu și de alți critici, i se pare lui G. Călinescu ‘’prea
complicată‘’ pentru cazul lui Ion. Acesta ‘’ ființă redusă‘’, recurge la ‘’viclenii‘’, actele sale
fiind ‘’efecte ale deliberației‘’.

Șerban Cioculescu, așezând romanul la egalitate cu operele lui Eminescu și Caragiale, este de
părere că Ion Rebreanu este ‘’netributar înaintașilor săi epici, din Ardeal, ca Slavici, sau din
vechiul regat, semănătoriști și poporaniști‘’, și că el ‘’a construit de unul singur, a creat o
societate vie, polarizată în jurul personajului central al lui Ion. Materialul și tehnica îi
aparțin…Sub toate raporturile, deci, Ion este un accident, așa cum se socotește, în lirică,
poezia lui Eminescu, și în teatru, comedia lui Caragiale‘’

Invenția critică și remarcabilul spirit asociativ dovedește afirmația lui Mihail Dragomirescu,
că Ion ‘’este în epic și în patetic ceea ce e Cațavencu în comic‘’. ‘’Ion e simbolul ambiției
tragice care nu arde sufletul‘’.

Instinctul elementar, sălbatic, voința de înfăptuire sunt pentru Vladimir Streinu trăsăturile
izbitoare ale eroului, variantă românească a țăranilor lui Balzac și Zola. ‘’Dar ca voință
înfăptuitoare, ca energie neînfrântă și beție a brazdei, feciorul Glanetașului este reîncarnarea
românească a lui Buteau, a lui Zola, adică un alt exemplar al aceleiași ascensiuni materiale
țărănești, fiind, în același timp, simbol deplin al clasei lui sociale. ‘’

Cu multă ostilitate va primi N. Iorga acest roman ‘’carte de faimă mare, universală‘’, care
‘’aduce încă același cenușiu sufletesc și aceeași proză de zilnică întrebuințare…‘’

Colegul său de la Academie, Ion Petrovici, va replica însă că ‘’oricare ar fi deosebirile de gust
individual și oricâte nuanțe personale vor aduce unii și alții‘’, nimeni ‘’nu poate contesta că
L. Rebreanu n-ar fi unul din aceia care au contribuit mai mult…la înălțarea prestigiului
literelor românești…‘’

Pentru Ion, cum se știe, nucleul originar este scena cu țăranul care îngenunchează și sărută
pământul. După numai o săptămână de la înregistrarea ei fără scop deosebit, o întâmplare
petrecută în Prislop : un țăran înstărit își bate fata care ‘’greșise‘’ cu ‘’cel mai bicisnic flăcău
din sat‘’. ‘’Rușinea omului era mai amară… ‘’1 Fără a sta pe gânduri scriitorul preface
întâmplarea într-o nuvelă (Rușinea) a cărei idee este că fata (Rodovica o chema) devine
‘’negreșit o victimă a iubirii‘’.

Cele două planuri, când paralele, când împletite, urmează cum s-a spus, tehnica
contrapunctului; ele au și importante consecințe de conținut: familia Herdelea trăiește
epopeea vieții curente, Ion, dimpotrivă, este eroul unei epopei tragice, de negândit într-un
mediu mic-burghez; ceea ce însă obseda mai mult pe scriitor era să obțină impresia unei
desfășurări unitare, organice.

Lumea nouă a creației lui L. Rebreanu se cristalizează sub puterea pasiunii. Hora care
deschide romanul Ion ne introduce, de la început, într-un climat torid, de o comprimată
electricitate.

Știm că Rebreanu însuși consideră că în literatura ardelenilor eticul are o pondere certă, foarte
specifică. Proza lui Agîrbiceanu, de exemplu, ilustrează deplin această mentalitate;
analizându-i manifestările multiple, un critic citează următorul fapt semnificativ în legătură cu
Ion Slavici, exponentul ei cel mai tipic : ‘’Într-o cronică dramatică consacrată de Slavici
premierii Nopții furtunoase, autorul lui Popa Tanda îi atrăgea atenția dramaturgului...că
adulterul Vetei trebuia să imprime comediei orientarea către dramă și că el este obligat să
sancționeze prin deznodământ călcarea legii morale‘’.

1
Lucian Raicu – pag. 76, paragraful 2.
Credincios acestei recomandări, se pare că Rebreanu nu procedează altfe decât s-ar fi cuvenit
(după părerea lui Slavici) să procedeze Caragiale, el ‘’sancționează prin deznodământ‘’
călcarea de către Ion a ‘’legii morale‘’.2

Sub aspect moral, G. Călinescu îl situează chiar mult mai prejos de Dinu Păturică, eroul lui N.
Filimon. Pe când Păturică este ‘’inteligent‘’, ambițios, ‘’lucid‘’, ‘’dotat cu o mare capacitate
de plăcere gratuită‘’. Ion al lui Rebreanu ‘’nu e inteligent și prin urmare nici ambițios‘’. El
vrea doar pământ dintr-o ‘’lăcomie obscură‘’ și este în cele din urmă numai ‘’o brută căreia
șiretenia îi ține loc de inteligență‘’.

Pompiliu Constantinescu vede în Ion ‘’voința mută‘’, expresia ‘’oarbă‘’ a ‘’instinctului de

proprietate‘’ și ‘’un suflet rudimentar‘’.

Eugen Lovinescu admite că Ion deține ‘’inteligența suplă‘’ și ‘’voința imensă’’ ce-i sunt
contestate de G. Călinescu, dar totodată înclinat a vedea în personaj ‘’fiara‘’, care face să pară
‘’omul nobil și milos‘’, și declară că obiectivul încordării este nevrednic să preocupe eroi de
calitatea lui Ion.

Criterii înrudite, gustul pentru anumite forme de artă determinau pe Faguet să incrimineze la
Stendhal inconsecvența concepției asupra eroului din ‘’Roșu și negru‘’, eroul calculat, rece,
ambițios ca Ion, și care –totuși- cade victima unui impuls necontrolat și neconform ‘’naturii
sale‘’, omorând pe doamna de Renal.

Rebreanu, ca și Stendhal sau Flaubert, n-a vrut să ilustreze nimic, eroii săi sunt ficțiuni
verosimile, cu o existență obiectivă și autonomă, pe care E. Lovinescu, anulând, în conținutul
ei, obiecția făcută, o rezumă magistral : ‘’eroul merge până la crimă pentru a renaște apoi, în
liberul joc al unor acțiuni pe care nu le comandă nicio intenție sau rezervă…‘’.

2
Lucian Raicu - pag. 89, ultimul paragraf