TEMA ȘI VIZIUNEA ÎN PATUL LUI PROCUST

Romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu a apărut în anul 1933, răspunzând
imperativului lovinescian, vizând „sincronizarea gustului estetic” românesc cu cel occidental, înțeles
ca o direcție literară modernă și novatoare. Romanul său aparține curentului modernist, astfel că
autorul militează pentru experiența interioară și subiectivitatea personajelor ce prezintă o nouă
tipologie, și anume cea a intelectualului.

Astfel că acțiunea romanului este conturată pe două teme : iubirea și literatura, iar viziunea
este una modernistă, influențată de literatura lui Andre Gide și Marcel Proust și de ideile filosofice ale
lui Husserl și Bergson.

Fiind un roman de experiență interioară, acesta se focalizează mai mult pe ceea ce simt
personajele, decât ceea ce fac acestea. Naratorul este preocupat de „aventura scrierii” și nu de
„scrierea unei aventuri”. Relatarea subiectiva a naratorului este reprezentată de narațiunea
subiectivă și monolog. Naratorii oferă o perspectivă subiectivă, deoarece relatează acțiunile la
persoana a IIIa, oferind punctul lor de vedere și părerea lor despre întâmplări, menționând cum s-au
simțit ei și ce au gândit în acele momente, astfel că este prezentă o perspectivă narativă „împreună
cu”. Caracterul confesiv al romanului este dat și de faptul că este prezent monologul, deoarece
naratorii relatează evenimentele într-un jurnal sau prin scrisori.

Un element reprezentativ pentru tema literaturii il constituie tehnica narativa mise en abyme,
prin care scriitorul scrie despre un scriitor care scrie despre sine. Personajele sunt surprinse în actul
scrierii, în „fabricarea” textului personal. În evoluția instanței narative plurale, se observă mai multe
atitudini față de „scriitură” printre care voința de a scrie, neputința de a scrie, putința de a scrie și
imposibilitatea de a nu scrie. Personajele trec pe rând prin aproape toate etapele atitudinilor față de
scriere. Ladima prezintă mai mult imposibilitatea de a nu scrie, deoarece prin intermediul scrierii și al
scrisorilor poate să-și exprime liber sentimentele și gândurile sale pentru Emilia „Scumpă Emy,
trebuie să-ți scriu, căci am impresia că e singurul mijloc în care mai pot comunica de o săptămână
încoace, cu tine... Emilia, mai fii puțin și a mea... E așa de puțin ce-ți cer.”

Fred Vasilescu în esența sa este un personaj enigmatic. Dacă la începutul operei este convins
după câteva încercări ale naratorului de a-i scrie, la final, Fred Vasilescu ajunge în etapa imposibilității
de a nu scrie, tot schimbându-și atitudinea față de scris de-a lungul firului narativ. Astfel că din
secvența „Povestind în scris, retrăiești din nou aceleași întâmplări și bucurii întocmai, dar parcă le
simți altfel, apar acum luminate de alt înțeles, care le face și mai vii, pentru că știi ce s-a întâmplat în
urmă.”reiese voința lui Fred de a scrie și faptul că prin actul scrierii ajunge să mediteze mai mult și să
analizeze cu mult mai multă atenție evenimentele sale din trecut, ajungând să-și schimbe perspectiva
asupra acestora, ba chiar să le înțeleagă mai bine.

Concepția camilpetresciană despre iubire ilustrează elitismul, în egală măsură această

concepție fiind completată de ideea unei iubiri dramatice determinate de absența fericirii. Caracterul
dramatic al erosului este impus, de asemena, de sinuciderile celor două personaje masculine, Fred
Vasilescu și Ladima, fapt ce a determinat critica literară să considere iubirea camilpetresciană o
„logodnă mortală”. Luciditatea trăirii transformă erosul într-un fenomen intelectualizat. Personajele
problematizează din ce în ce mai mult relația de iubire, astfel ea este împiedicată din a se epuiza,
fiind obligată să se manifeste în incertitudine.

Exemplificative pentru caracterul dramatic sunt și ipostazele erosului și anume dragostea

vanitate, aici fiind încadrat Fred Vasilescu, dragostea posesiune care are înclinație narcisistă, fiind
prezentă dorința de a-l transforma pe celălalt, acest tip de dragoste este prezent și în relația Doamnei
T. Cu Fred, cât și în cea a Emiliei cu Ladima. Ultima este dragostea fizică, prezentă între Fred Vasilescu
și Emilia,deoarece Fred se întâlnea cu aceasta doar uneori și strict pentru satisfacerea nevoilor
carnale, T. Vianu spunând despre această dragoste „Nicăieri în proza noastră nu sunt atâtea nuduri...
Și dacă există o adorație a bărbatului pentru femeie... ea are în vedere corpul. Femeia e mai mult
corp decât suflet.”

Astfel că din discuția naratorului cu Doamna T. la înmormânarea lui Fred Vasilescu „-Crezi că
nu te-a iubit?/-Nu m-a iubit... Mă părăsise de doi ani... Mă evita... Mă umilea...”, „-Doamnă, știți că în
ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. Din câte am înțeles—căci vorbeam adesea—cred că
vă iubea mult... foarte mult./ A ridicat neîncrezătoare din umeri./ -Știi... vreodată? Ai dumneata
impresia asta? -E pentru mine o certitudine.../ -Nu poate să fie adevărat... Uneori și mie mi se părea
că mă iubește... Erau gesturi care trădau parcă -acesta e cuvântul adevărat- o iubire pătimaș
ascunsă./ - Și cum vă explicați faptul că vă ocolea?/ -Dar ce ipostaze n-am făcut? Cât nu mi-am ars
mintea în îndoieli de tot soiul. Nu știu ce ar fi putut să fie.” se evidențiază faptul că iubirea dintre
Doamna T. și Fred Vasilescu a fost una neîmpărtășită. Ambii aveau sentimente unul pentru celălalt.
Doamna T. aștepta ca Fred să ii arate din ce în ce mai mult că ține la aceasta, astfel pentru a dispărea
incertitudinea Doamnei T. ca Fred nu o iubește, dar el alege să nu facă nimic în privința asta, din
cauza orgoliului, alege să țină doar pentru el faptul că încă se gândea și avea sentimente pentru
Doamna T. Astfel că în final Doamna T. rămâne pur și simplu cu niște semne de întrebare.

Singura concluzie care se poate impune este aceea că romanul „Patul lui Procust” de Camil
Petrescu aparținând curentului modernist, își propune să evidențieze destinele tragice și dramatice
ale personajelor sale, erosul fiind transformat într-un fenomen intelectualizat, prin care relația de
iubire este din ce în ce mai problematizată, deoarece se pune foarte mult accent pe ceea ce simt și
gândesc personajele, naratorul urmărind aventura unei scrieri, nu scrierea unei aventuri.