În dulcele stil clasic

de Nichita Stănescu

introducere

După cel de-al doilea Război Mondial, influența politicului asupra culturii a fost
puternică și a provocat o stratificare a literaturii în toate genurile. Se remarcă
literatura care îmbină tradiția interbelică, literatura poletcultistă, subliteratura-N.
Manolescu, în care valoarea estetică dispare în favoarea unor idei politice și
literatura modernă, sincronizată cu literatura universală, caracterizată printr-un
stil conotativ, din nevoia de a păcăli cenzura. Poet în adevăratul sens al
cuvântului, desprins dintr-o generație care, în ultima jumătate de secol, va duce
lupta cu inerția unui limbaj poetic obosit și deturnat de la sensurile profunde ale
lirismului, Nichita Stănescu va prelua și va filtra elemente din operele
înaintașilor săi, sublimându-le în forme noi de esențe necunoscute.
Reprezentativă pentru viziunea neomodernistă a poetului este creația literară În
dulcele stil clasic, publicată în volumul omonim în anul 1970.

Cuprins

În primul rând, poezia lui Nichita Stănescu se revendică de la estetica

neomodernistă tocmai datorită faptului că discursul liric reflectă conceptul de
poezie intelectualizată, poezia devenind un act artistic asumat. Artistul preia
ideile și principiile de creație ale predecesorilor săi pe care le reconfigurează
dintr-o perspectivă inedită, ce poartă vizibil amprenta neomodernismului. În
dulcele stil clasic este o creație lirică galantă-sinteză între elegantul stil
trubaduresc și lamentațiile amoroase din timpul lui Ienăchiță Văcărescu-supusă
de Nichita stănescu unui tratament de regenerare.

În al doilea rând, ambiguitate limbajului, conferită de utilizarea frecventă a

metaforei, a metonimiei, reprezintă o altă trăsătură ce face posibilă încadrarea
textului stănescian în estetica neomodernistă. În acest sens, organizarea ideilor
poetice se face în jurul unei imagini realizate prin metafora iubirii pasul tău de
domnișoară, laitmotiv al poeziei ce trimite la ideea de iubire pasageră, efemeră.

Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic, prin comentarea a

două imagini poetice

Tema abordată este una tipic neomodernistă: iubirea percepută ca formă de

cunoaștere a sinelui și a lumii. Această perspectivă asupra Erosului este
evidențiată încă din prima secvență poetică, ce dobândește aspectul unei
confensiuni lirice. Relația poetului cu ființa iubită este insolită, contemplativă,
mai curând asistând la apariția ei, ca în mitul Galateei Dintr-un bolovan
coboară/pasul tău de domnișoară, creația producându-se parcă de la sine. Geneza
are loc, la fel ca la sculptorul grec, dintr-un bolovan, simbol evocator pentru
încremenire. Metafora absolută a acestui vers sugerează o unire aproape
imposibilă, aceea dintr-o ființă umană și regnul mineral. Transferul de valori are
loc la nivelul substanței poetice, însăși ființa feminină fiind văzută de poet
aorecum împietrită. Dar, viziunea se amplifică și poezia devine o meditație
asupra trecerii timpului : Dintr-o frunză verde pală/pasul tău de domnișoară.
Epitetul frunză verde, pală poate fi considerat un oximoron, punând în evidență
trăsături contrastante. Frunza este un simbol al curgerii timpului, prin fanare
inevitabilă. Fluxul temporal, rata de trecere a timpului devine astfel mai rapidă,
îndreptându-se către un final previzibil. Se poate vorbi și despre o viziune
panteistă asupra genezei domnișoarei, ea putând exista , în stadiu de increat, în
toate elementele naturii, chiar într-o frunză verde, pală.

Analiza , la alegere, a două elemente de compoziție și limbaj: titlu, imaginar

poetic, figuri semantice, motive

Versurile se structurează într-o diagramă a frecvențelor greu accesibile, iar

preferința poetului se îndreaptă spre obiecte sau elemente cu o sonoritate
deosebită. Impresia de zgomot de fond este redată și prin alternanța consoanelor
surde cu cele sonore Dintr-o înserare în seară/pasul tău de domnișoară. Poate că
nașterea din piatră implică și o schimbare a frecvențelor armonice ale
universului, traduse tocmai în această muzicalitate lentă, infinită, generatoare de
melancolie.

La nivelul motivelor, este de remarcat, pasărea ca simbol al destinului infexibil,

prin urmare exercită o stare de conjugare a forțelor negative, antivitale, prin
absența unui timp palpabil, staționar. Epitetul amară poate arăta că destinul
ascendent al omului se frânge , se întoarce spre pământ, devine chtonic(pământ).

Versurile au o relevanță cognitivă stranie, iar înțelesul se împlinește mai mult

din percepția simbolică a acestei structuri profunde, în care fiece cuvânt creează
o imagine, scoate la suprafață un nou sentiment, o nouă stare existențială.
Domnișoară este un termen ceremonios, implicând o anumită ritualizare a
adresării , compatibilă cu vremurile vechi. Femeia, realizată în atelierele ascunse
de către zeul-meșter , are contingențe cu elementele naturii fiind un liant pentru
toate aceste principii naturale. Principiul după care poetul creează viața îl
apropie de demiurg, dar ascendența temporală este mult mai rapidă decât la
acesta, pentru că secunda , dilatată la infinit, va dispărea repede, odată cu
trecerea domnișoarei. Repetiția o secundă, o secundă susține pe lângă idee,
muzicalitatea ca figură a insistenței, punctează ideea că eului nu i-a fost de ajuns
acel moment fulgurant al iubirii. Ultimul vers Pasul trece eu rămân conturează o
morală a poeziei, beneficiind de o varietate de interpretări : chiar dacă iubirea
trece, esența din om rămâne; singurătatea în lipsa iubirii poate avea o formă
superioară asimilând concepția eminesciană din finalul poemului Luceafărul;
chiar dacă iubirea este pasageră, poetul este impasibil.

Încheiere

În dulcele stil clasic ilustrează astfel tendințele înnoitoare care se fac simțite în
lirica românească la sfârșitul anilor 60-îceputul anilor 70, marcând trecerea de la
poetica simbolului la poetica semnului, ceea ce va face ca drama existențială ce
se plasa în centrul liricii moderniste, să se convertească progresiv într-o dramă a
semnificării, legată de conștiința faptului că limbajul e vid de sens și nu-și poate
comunica decât propria vacuitate semantică, astfel încât, așa cum arăta criticul
Marin Mincu : a aborda limbajul poeziei lui Nichita Stănescu înseamnă a atinge
esența tragică a umanului.