„Leoaică tânără, iubirea”

N.Stănescu
-neomodernism-

Neomodernismul este o orientare din anii 60’-70’ care ilustrează redescoperirea sensibilității
creatoare, a emoției estetice si a înnoirilor la nivelul limbajului poetic, după un deceniu în care
literatura română a fost ideologizată politic. Poeții neomoderniști precum Nichita Stănescu, Cezar
Baltag sau Ana Blandiana au încercat să refacă legăturile cu literatura modernistă din perioada
interbelică.
Leoaică tânără, iubirea face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu, „O viziune a
sentimentelor” (1964). Poetul aparține perioadei postbelice a literaturii române, lirica sa inca-
drându-se în curentul literar neomodernism.
Nichita Stănescu a creat o lirică prin expresivitate și imagistică, ,,un imn involuntar dedicat Majestății
sale Cuvântul și antonimiile lui Necuvântul” ( C-tin Crișan ). Leoaică tânără, iubirea este considerată
o capodoperă a literaturii române prin ilustrarea caracterului erotic al poeziei și este o artă poetică
întrucât autorul își exprimă concepția despre iubire, iar lirismul subiectiv confirmă prezența eului liric
prin mărcile lexico-gramaticale la persoana I, a verbelor, dar și a pronumelor personale ,,mi-„ „m”,
„mă” etc.
Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea ca ,, întâmplare a ființei ”(după cum
mărturisește în poezia ,,Cuvântul”). Apariția brusca, neașteptata a iubirii, pătrunderea ei agresiva în
existenta eului poetic transformă percepția îndrăgostitului asupra lumii si asupra sa. Iubirea este o stare
de vibrație continuă, o cale spre revelație, o modalitate de integrare în armonia universală.
Motivul central al poeziei este cel al leoaicei, simbol al iubirii ca pasiune.
Viziunea asupra lumii se dezvăluie treptat prin intermediul imaginilor șocante. De exemplu,
iubirea materializată devine un animal de pradă, care năvălește cu agresivitate și de care nu există
scăpărare, ea „mușcă de față”, sugerând astfel instalarea violentă în sufletul omului:
„Leoaică tânără, iubirea
mi-ai sărit în fațî
Mă pândise-n încordare
mai demult
Colții albi mi i-a înfipt în față
m-a mușcat leoaica, azi, de fața”
Această „leoaică tânără” este capabilă de a schimba un univers întreg, de a reface geneza. După
instalarea iubirii, totul se schimbă: natura devine deodată „un cerc de-a dura”. Cercul ilustrează
simbolul perfecțiunii, iar noul univers ia naștere din cercuri concentrice in rotire „când mai larg, când
mai aproape,/ca o strângere de ape.”
Iubirea poate deci să ordoneze haosul inițial și să creeze o nouă lume în care eul liric devine centrul,
nucleul.
Viziunea asupra lumii este pusă în lumină și prin următoarele elemente de compoziție și
limbaj: titlul, secvențe poetice, relații de simetrie si opoziție, limbajul poetic.
Titlul, element paratextual ce identifică o creație, este un motiv anticipativ cu valoare
simbolică întrucât avertizează cititorul asupra universului poetic înfățișat. Astfel, titlul reluat in în
incipit, este o metaforă ce indică tema: dragostea. Asemănarea dintre „leoaică” si „iubire” arată
caracteristicile acestui sentiment: agresivitate, forță, vitalitate. Epitetul „tânără” subliniază
spontaneitatea, prospețimea, senzualitatea.
Compozițional, poezia are forma unei confesiuni în trei secvențe lirice corespunzătoare celor
trei strofe inegale: prima este alcatuită din 6 versuri, a II-a din 8, iar ultima din 10 strofe.
Prima secvență poetică prezintă întâlnirea neașteptată cu iubirea, cu toate că sentimentul exista
deja în sufletul omului „Mă pândise-n încordare/mai demult”. Se evidențiază și șocul provocat de
aceasta întâlnire prin utilizarea obsedantă a lexemului polisemantic „față”, amplificând imaginea unei
coliziuni violente dintre inocența din trecut și rrevelația din prezent. Imaginea artistică a „colților albi”
sugerează, pe de o parte, agresivitatea iubirii(„colții”), iar pe de altă parte, puritatea sentimentului
(epitetul cromatic „albi” ).
A doua secvență poetică sugerează descrierea cosmogonică prin recrearea universului sub
influența transfigurării iubirii :
„Și deodata-n jurul meu natura
Se făcu un cerc, de-a dura,”
Trăind sentimentul iubirii, eul liric devine un „centrum mundi”. Totul din jur se transformă.
Metaforele insolite redau aspirația către transcendent, spre absolut:
„Si privirea-n sus țîșni
Curcubeu tăiat în două
Și auzul o-ntâlni
Tocmai lângă ciocârlii.”

A treia secvență poetică concretizează efectele întâlnirii cu iubirea. În procesul de recreare a

lumii dupî legile iubirii este integrată și ființa poetului. Se dezvăluie metamorfoza ființei umane grație
iubirii. Transformările sufletești se reflectă și în plan fizic:
„Mi-am dus mâna la spranceană,
La tâmplă și la bărbie,
Dar mâna nu le mai știe”
„Sprânceana”, „tâmpla” „bîrbia” sunt metafore ale cunoașterii poetice: contemplație, reflecție, rostire.
”Mâna” este o metaforă a creației, textul poate fi astfel văzut și ca o arta poetică implicită. Iubirea, ca
„leoaică tanara” poate fi percepută drept dragostea pentru creație care îl proiectează pe poet în
eternitate :”încă-o vreme/ si-ncă o vreme...”Finalul arată că iubirea îl proiectează pe om în eternitate,
iar iubirea față de creație îl face pe scriitor nemuritor.
Relația de simetrie se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică. Epitetul „tânară”
din incipit este completat la final de epitetul cromatic „arămie”, sugerând că transformarea produsă de
iubire este ireversibilă ,asemenea timpului.
Relația de opoziție se manifestă în cea de-a doua secvență poetică, la nivelul
metamorfozei/transformării ființei-durerea mușcăturii și la nivelul universului- devenit sferoid : „Colții
albi mi i-a înfipt în față/ m-a mușcat leoaica, azi, de față/ și deodata-n jurul meu, natura/se făcu un
cerc, de-a-dura”.
Noutatea limbajului poetic este dată de imagini artistice neașteptate și de metafore
surprinzătoare „m-a mușcat leoaica azi de față” ( imagine vizuală șocantă) , „curcubeu tăiat în două”
(metaforă ambiguă etc). Înnoirile prozodice sunt în versul liber si ingambamentul, tehnica prin care
ideea dintr-un vers se continuă în versurile următoare, ceea ce conferă fluiditate discursului liric.
În opinia mea, ”Leoaică tânăra, iubirea”, de Nichita Stănescu este o artă poetică
neomodernistă pentru că interesul poetului vizează relația poet-lume, poet-creație și identifică poezia
cu iubirea. Aceasta reprezintă un mijlocitor între eu (conștiința individuală) și universul ființei.
Sentimentul poetic este acela de contopire cu esența lumii prin iubire.
În concluzie, poezia modernistă ilustrează într-o maniera inedită întalnirea omului cu
iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este
întreaga ființă a celui îndrăgostit.