Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

1. Încadrare în epocă
Nichita Stănescu (1933-1983) este un înnoitor incontestabil al liricii românești
postbelice, despre care criticul literar Eugen Simion afirmă că este un poet al transcendenței,
iar opera sa o poezie a poeziei. Stănescu este liderul poetic al generației șaizeciste.
Modalitatea inedită în care elementele lumii reale sunt combinate într-un alt plan de percepție
și chiar de existență l-a impus pe Stănescu, încă de la debutul editorial din 1960 cu volumul
Sensul iubirii, printre poeții nonconformiști față de stilul prozaic și structura ideologică ale
poeziei realist-socialiste.
Într-un context în care erau versificate teme precum naționalizarea întreprinderilor,
cooperativizarea, eroismul activiștilor de partid, debutul unui poet cu forța și imaginația lui
Nichita Stănescu a avut un efect deosebit, lirica neomodernistă schimbând profund peisajul
literaturii române. Printre volumele sale de versuri se numără: O viziune a sentimentelor,
Dreptul la timp, 11 elegii, Necuvintele, În dulcele stil clasic, Opere imperfecte, Noduri și
semne.

2. Încadrare în curentul literar: neomodernismul

Neomodernismul este o revigorare a poeziei, o revenire a discursului poetic. Termenul
neomodernism exprimă reluarea pe alt plan al unui curent anterior. E vorba despre
modernismul intrebelic, pe care generaţia tânără a anilor ’60 l-a preluat şi l-a continuat.
Neomodernismul este un fenomen artistic de sinteză: scriitorii tineri ai anilor ’60 au
reuşit să recupereze cât mai multe dintre modelele artistice interbelice (în poezie, Arghezi,
Blaga, Barbu, Bacovia), adaptându-le, apoi, în funcţie pe propria viziune artistică. Spre
exemplu, N. Stănescu se regăseşte până la un punct în poezia lui I. Barbu, dar se întoarce
înspre trecut, ajungând până la romantismul vizionar al lui Eminescu.
Neomodernismul este, în consecinţă, un filtru artistic ce reţine în cazul fiecărui poet
important (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu) elementele
definitorii pentru viziunea lui. Nu este un fenomen de mimetism, ci o formă specială de
identificare cu modelele poeziei româneşti.
Particularităţile poeziei neomodernisme (prezente la N. Stănescu):
 Ambiguitatea foarte mare a limbajului, ermetismul expresiei;
 Reflecţia filosofică şi psihologică;
 Ironia;
 Abordarea marilor teme ale literaturii universale;
 Reinterpretarea miturilor;
 Intelectualizarea expresiei poetice;
 Prezintă o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
 Redefinirea poeticului şi astfel a cuvântului;
 Poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
 Prezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect crearea unui univers poetic
original, un imaginar propriu, inedit.

3. Apariție. Încadrarea poeziei Leoaică tânără, iubirea în opera lui Nichita Stănescu
 Poezia Leoaică tânără, iubirea aparţine volumului O viziune a sentimentelor (1964),
al doilea după Sensul iubirii (1960) şi poate fi numit ,,un psalm” al dragostei, în care asocierea
ceremonialului iubirii cu actul verbal pune în lumină relaţia fundamentală în lirica stănesciană
dintre Eros şi Logos.
Dacă tema esenţială a operei lui Stănescu o reprezintă Iubirea (Eros) cântată prin
Logos (Cuvânt), atunci Iubirea este sinonim al Poeziei.
Cuvintele devin expresie a sentimentelor, iar discursul poetic se metamorfozează într-
un ceremonial erotic. Efectul este comun: atât Arta, cât şi Iubirea declanşează katharsis-ul,
elevaţia spirituală. Această metamorfoză este descrisă şi în poezia Leoaică tânără, iubirea,
unde relaţia Logos – Eros este menţinută implicit.
De aceea, o poezie a iubirii este, simultan, și o artă poetică, reflectând lirismul
subiectiv. Iubirea şi poezia declanşează mari schimbări sufleteşti.

4. Tema: consecințele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal de pradă în spațiul

sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară și cu sinele
totodată. Poezia este o confesiune lirică, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic
marcat de intensitatea și forța iubirii.

5. Semnificația titlului: este exprimat printr-o metaforă, care sugerează extazul poetic la
apariția neașteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv leoaică tânără,
explicată chiar de poet prin apoziția iubirea.

6. Structura: trei strofe inegale (sextină, octet, decimă) care corespund celor trei secvențe
lirice, ce prezintă povestea întâlnirii cu iubirea. Discursul liric se structurează sub forma unei
confesiuni a eului liric, care mărturiseşte propria aventură a trăirii sentimentului de iubire.

În prima strofă, poetul exprimă hazardul sub semnul căruia se află momentul
întâlnirii cu iubirea. El era conștient de posibilitatea trăirii intense ca sentiment de dragoste:
Mă pândise-n încordare/mai demult. Momentul acesta nu poate fi controlat, stabilit dinainte.
Sentimentul dobândește materialitate, fiind particularizat într-un animal de pradă
(leoaica tânără), ale cărui acțiuni: mi-a sărit în față, colții albi mi i-a înfipt în față, m-a mușcat
pun în evidență intensitatea sentimentului.
Se remarcă utilizarea laitmotivului fața, care sugerează tulburarea, mutilarea sufletului
atacat de agresivul sentiment.

Strofa a doua evidențiază transformările generate de trăirea profundă a acestui

sentiment. Iubirea are puterea de a transforma ființa umană, rezultatul acestei schimbări fiind
o nouă percepere a realității (eul liric se simte un adevărat centrum mundi).
Omul îndrăgostit trăiește la modul sublim și participă la perfecțiune, al cărei simbol
este cercul. Cele două jumătăți ale curcubeului (simbol al luminii interioare generate de
iubire) trebuie să se întâlnească pentru a forma întregul, care poate cunoaște fericirea
supremă.
Privirea și auzul se înalță lângă ciocârlii, sugerând faptul că apariția iubirii produce o
bucurie supremă (ciocârlia – pasărea carea zboară cel mai sus și are un viers cu totul aparte).
 Strofa a treia: Iubirea transformă în totalitate ființa umană, îndrăgostitul observând
modificări nu doar ale sufletului, ci și ale corpului: Mi-am dus mâna la sprânceană/la tâmplă
și la bărbie/dar mâna nu le mai știe (eul liric nu se mai recunoaște, este confuz de atacul
acestui sentiment).
Nu mai este o leoaică tânără, ci arămie, eul liric știe că iubirea este perfidă, are
mișcările viclene, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă tristă a vieții (un deșert), care
capătă brusc strălucire.
Iubirea înnobilează sufletul uman, conferă profunzime vieții umane și învinge timpul,
eternizând ființa: înc-o vreme/și-ncă-o vreme.. sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu
știe cât timp iubirea îl va face fericit.

7. Elementele neomoderniste din poezia Leoaică tânără, iubirea

 Abordarea unor teme fundamentale din literatura univerală: iubirea și creația;
 Viziunea originală asupra iubirii: corporalizarea iubirii şi dematerializarea omului aflat
sub puterea ei;
 Crearea unui univers propriu, original, inedit prin prezentarea abstracțiilor în formă
concretă (asocierea iubirii cu un animal de pradă);
 Prezentarea unei poetici a existenței și a cunoașterii;
 Poezia contrariază permanent cu așteptările cititorului;
 Subtilitatea metaforelor și a imaginilor artistice;
 Noile sonorități și semnificații obținute prin valorificarea unor clișee verbale ale
scriitorilor anteriori (Eminescu, Odă...:Nu credeam să învăț a muri vreodată...Când
deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă, tu, dureros de dulce…)