LEOAICA TÂNĂRĂ, IUBIREA

de Nichita Stănescu

-COMENTARIU-

Neomodernismul este o orientare care își face simțită prezența în perioada anilor `60 –
`70, după un deceniu („obsedantul deceniu”) în care literatura, ideologizată polititc, fusese
practic anulată ca forma de manifestare liberă a spiritului uman. Acum însă, creându-se o breșă
în rigiditatea structurilor comuniste de conducere, literatura se reîntoarce. Este o perioadă a
redescoperirii sentimentelor și a redescoperirii emoției estetice. Poezia redevine lirism pur,
după ce fusese contaminată maladiv cu un prozaism militant, se redescoperă puterea
metaforei, profunzimile ființei și marile întrebări ale acesteia. Se cultivă ironia, spiritul ludic,
reprezentarea abstracțiilor în formă concretă.
În neomodernismul lui Nichita Stănescu se regăsesc redimensionate transfigurarea
realului în cuvinte, magia lexicală specifică lui Arghezi, ermetismul barbian, vocația „vizionară” a
lui Lucian Blaga. Toate însă pe un alt teritoriu liric, implantate într-o nouă sensibilitate poetică.
Primul volum al lui Nichita Stănescu, „Sensul iubirii”, este situat sub semnul
redescoperirii lirismului. Dacă în acest prim volum dominat de prezența metaforei, sensul lumii
este sensul iubirii, în al doilea volum, „O viziune a sentimentelor”, care continuă linia celui
dintâi, viziunea asupra lumii este o viziune a sentimentelor. Poezia „Leoaica tânără, iubirea”
face parte din al doilea volum (fiind publicată în 1964) al poetului și acumulează o serie de
trăsături ale neomodernismului. Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei
profund subiective a eului. Tema iubirii dă seama despre intimitatea si profunzimea ființei,
exprimând o stare de grație a eului liric, aflat la întâlnirea miraculoasă cu sentimentul. Metafora
este principalul instrument de configurare a viziunii subiective asupra trăirii interioare. Evoluția
sentimentului este redată ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte a acestuia, la
care contribuie asocierile neașteptate. Expresia poetică este novatoare si surprinzătoare,
contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.
Titlul operei literare „Leoaica tânără, iubirea” este o metaforă apozitivă de o rară
sugestivitate, care exprimă dinamica spectaculoasă a imaginilor în poezia lui Nichita Stănescu.
În jurul acestei metafore se organizează, de altfel, întregul nucleu semantic al poeziei.
Preferința poetului pentru sfera semantică a felinelor face ca iubirea, acest sentiment-gând care
tutelează ființa umană, să se întrupeze în făpturile regale ale savanei: „turma mea de lei
străvezii”. Concretizarea, până la materialitate și carnație a ideii, a sentimentului, este unul
dintre mijloacele de expresie predilecte ale poetului. Leoaica-iubire sugerează regalitatea, forța,
fascinația, violența.
Compozițional, poezia este structurată în trei strofe inegale, ilustrând revoluționarea
limbajului prin versul liber și prin ingambament.

1
 Prima secvență (prima strofă) suprinde momentul îndrăgostirii, al întâlnirii miraculoase
și violente cu iubirea: „Leoaica tânără, iubirea/ mi-a sărit în față.”. Ludicul și imaginația
efervescentă se desfășoară în versurile următoare, pornind de la o mișcare ascensională,
surprinzătoare și ușor agresivă, specifică iubirii adolescentine din lirica primelor două cărți.
În secvența a doua sunt prezente consecințele îndrăgostirii – sentimentul schimbă
lumea, sterile, eul liric suportă o transformare fără echivalent, legile existenței se schimbă
radical, natura, lumea toată tinde către o neașteptată perfecțiune și rotunjime: „Și deodată-n
jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura”. Comparația insolită „când mai larg, când mai
aproape,/ ca o strângere de ape” așază pe același plan, contaminându-le reciproc, abstactul
„cerc” și concretul, materia, fluidul, destabilizând astfel vechile reguli ale universului și ale
logicii. Poezia dezvoltă propriile legi de exprimare, propria existență, complet diferită de cea a
logicii firești, a „prozei”, ducând până la ultima limită experiența limbajului pe care o realizează
poezia modernistă.
În partea a treia, se încearcă o refacere a identității pierdute. Eul liric are o identitate
dezmărginită, care și-a pierdut vechile dimensiuni, devenind un „desert în strălucire,/ peste
care trece-alene/ o leoaică arămie/ cu mișcările viclene.”. Întreaga ființă a devenit, de fapt, un
sentiment, de o dureroasă și fericită consistență.
Spectaculoasă prin imaginarul ludic și prin întoarcerea la lirism, poezia este nu atât de
dragoste, cât despre dragoste. Poate fi și o artă poetică implicită, fiindcă la Nichita Stănescu,
sentimentul transfigurează lumea și naște universul poetic.