Leoaica tanara, iubirea

de Nichita Stanescu

Neomodernismul este o orientare care-si face simtita prezenta in perioada anilor '60-'70,
dupa un deceniu-numit de Marin Preda "obsedantul deceniu" in care literatura, ideologizata
politic fusese practic anulata ca forma de manifestare libera a spiritului uman. In acesti ani,
poezia se reintoarce la sursele si scopurile sale fundamentale. Este o perioada a redescoperirii
sentimentelor, a sensibilitatii si a emotiei estetice. Poetii perioadei respective refac legaturile
cu lirica moderna interbelica, cu lirismul pur redescopera puterea metaforei, a profunzimii lor
fiintei. Se cultiva acum ironia si autoironia, spiritul ludic, reprezentarea abstractiilor in forma
concreta. La nivelul limbajului, poezia se intoarce inspre sine, cautand noutatea expresiei
poetice, iar rezultatul este ambiguizarea limbajului, aparenta de non-sens si absurd, ceea ce
va pune cititorul in ipostaza unui cautator de sensuri ascunse.
Primul volum al lui Nichita Stanescu, "Sensul iubirii", este situat sub semnul
redescoperirii lirismului, sensul lumii devine sensul iubirii. In al doilea volum, "O viziune a
sentimentelor", viziunea asupra lumii devine viziunea sentimentelor, a afectului. Poezia
"Leoaica tanara, iubirea" face parte din al doilea volum al poetului si cumuleaza o serie de
trasaturi ale neomodernismului, specifice primei perioade de creatie stanesciene. Lirisum pur
este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective ale eului, iar tema iubirii
exprima inntimitatea si profunzimea fiintei, importanta recuperarii lumii prin sentiment.
Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective originale asupra
trairii interioare, iar evolutia sentimentului este redata ludic printr-un joc al concretizarii
dimensiunii abstracte la care contribuie imaginile insolite, asocierele neasteptate.
Titlul este alcatuit dintr-o metafora care reprezinta o definitie incompleta a iubirii, acest
sentiment fiind asemanat cu o leoaica, intrucat eul liric doreste sa sublinieze forta, eleganta
dar si nobletea acestui sentiment. Adjectivul formeaza un epitet, "tanara" evidentiaza atat
varsta la care te poti indragosti, dar mai ales inocenta indragostitului.
Din punct de vedere structural, poezia este alcatuita din trei secvente. Prima secventa
genereaza un efect de soc al lectoruluim si marcheaza o ruptura, mai intai din punct de
vedere formal, printr-un anunt impetuos, izolat de restul discursului poetic: "Leoaica tanara,
iubirea/ Mi-ai sarit in fata", in care leoaica, in pozitie de subiect, se asociaza iubirii, printr-o
apozitie. Primul vers, metafora incompleta a iubirii, situeaza sentimentul in sfera de
semnificatie a fortei, a agresivitatii dar si a elegantei. Dinamismul celui de al doilea vers
trebuie pus in relatie cu agresivitatea leoaicei alaturi de care este indusa ideea de surpriza
naucitoare pe care o produce aparitia sentimentului.
Primele momente ale receptarii sentimentului sunt asociate cu alte imagini ale
agresivitatii, respectiv ale socului provocat de contact: "Ma pandise-n incordare/ mai demult/
Coltii albi mi i-a infipt in fata/ m-a muscat, leoaica, azi de fata". Panda, asteptarea camuflata,
din perspectiva leoaicei-iubiri presupune intentie. In asteptare se afla si indragostitul, dar
asteptarea lui este nedeterminata intentional, astfel motivandu-se si surpriza pe care i-o
provoaca aparitia iubirii.
Secventa initiala este creata prin imagini socante, asocierea inedita a iubirii cu un act de
agresiune genereaza tensiune poetica. Iubirea este concretizata in imaginea metaforei feliei,
iar intalnirea cu fiinta este receptata ca atac fizic tot prin intermediul unei metafore. Socul
expresiv este dat si de fragmentarea ideii la nivelul versificatiei. Izolarea versului "mai
demult" concretizeaza atentia asupra pandei, asupra pregatirii momentului. Iubirea asteapta
parca din atemporalitate imbinarea comuniunii cu fiinta.
A doua secventa surprinde o dubla transfigurare, a fiintei invadate de sentiment si a lumii
receptate prin prisma noii indentitati a fiintei. Ca intr-un puzzle, lumea se recreeaza, reiterand
metaforic momentul genezei "In jurul meu, natura/ se facu un cerc de-a dura/ cand mai larg,
cand mai aproape/ ca o strangere de ape". Nu este vorba doar de o reconfigurare, ci de o
reconstructie a carui rezultat este modificarea fundamentala a perceptiei realului. Situat in
centrul universului, eul este proiectat in afara timpului, contempland o noua geneza. Cercul,
imagine simbolica a perfectiunii dar si a eternei reversibilitati anticipeaza imaginea finala a
unei recuperari neintrerupte a sentimentului.
Fiinta sedusa isi abordeaza simturile distincte, intial pentru a le unifica: "Si privirea-n sus
tasni/ curcubeu taiat in doua, si auzul o-ntalni/ tocmai langa ciocarlii". Saltul privirii inspre
inalt este simultan cu inaltarea auzului intr-o miscare ascensionala care are ca punct terminus
un loc imaterial, al cantecului si al zborului "langa ciocarlii". Simturile inaltate presupun
iesirea fiintei din sine, din trupul material, oricum sfasiat. Metafora "curcubeului taiat in
doua" ambiguizeaza sensurile prin pluritatea deschiderii sale: simbolul biblic al aromniei si
al impacarii, curcubeul taiat este imagine a unitatii in multiplicitate. Taierea sa in doua poate
fi vazuta ca o ruptura de simturi inaintea unificarii acestora.
Daca secventa anterioara se contureaza asupra transfigurarii lumii si asupra unificarii
simturilor, a treia secventa poate fi explicata ca o renuntare la acestea ("Mi-am dus mana la
sprancea, la tampla si la barbie/ dar mana nu le mai stie..."), in favoarea unei alte modalitati
de cunoastere: sentimentul pe care poetul il definea ca fiind "forma vaga a ideii poetice".
Enumeratia surprinde aici imaginea metonimica a simturilor. Acestea nu mai au
functionalitate in contextul unei fiinte care nu mai este determinata de corporalitate.
Receptarea lumii se face acum afectiv, intr-o perpetua regenerare a sentimentului, mereu
recuperata in dimensiunea sa mitica: "aluneca-n nestire/ pe-un desert in stralucire/ peste care
trece-alene/ o leoaica aramie/ cu miscarile viclene/ inc-o vreme/ si inc-o vreme..". Depasita
fiind starea imateriala, se perpetueaza in eternitate, fapt sugerat atat de repetitia structurii
"inc-o vreme" cat si de punctele de suspensie valorizate aici stilistic.
In opinia mea, poezia presupune un mod de receptare profund subiectiv a sentimentului
iubirii, inteles ca modalitate de a fi a eului in lume. Apartinand lirismului subiectiv, creatia
situeaza omul in centrul unui univers pe care il reconstruieste din temelii. Noutatea viziunii
poetice, surprinzatoarele asocierei metaforice, concretizarea prin limbaj a unor abstractiuni
dau acestei poezii o nota neomodernista evidenta. Impresia mea este ca ne aflam in fata uneia
dintre cele mai frumoase despre iubire, sentiment fara de care suntem efemeri.
In concluzie, poezia "Leoaica tanara, iubirea" ne propune un mod de a fi salvator care
constituie si mesajul sau: iubirea te face pamantean si nemuritor.