Nichita Stanescu – Leoaică tânără, iubirea

Neomodernismul este o orientare literară care marcheaza reintoarcerea poeziei spre sursele
sale fundamentale prin redescoperirea sentimentelor, a sensibilitatii si a emotiei estetice. Initiata de
generatia ’60, anticipata de Nicolae Labis si reprezentata, mai ales, de Nichita Stanescu, Cezar Baltag,
Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, aceasta miscare reface legatura pierduta in perioada
proletcultista din “obsedantul deceniu” cu modernismul interbelic, printr-o autentică resurecție a
lirismului și îndepărtarea de realismul socialist.
În acest context, poezia lui Nichita Stanescu se remarcă prin forța de a surprinde lectorul, prin
predispoaziția ludică, subtilitate metaforică. Structurile poeticului sunt modificate printr-un interesant
spectacol lingvistic, dublat de autenticitatea trăirii și de profunzimea meditației lirice. Daca in primul
volum al acestuia, Sensul iubirii se reveleaza un univers in plina geneza, in cel de-al doilea, O vizune a
sentimentelor este reliefata forta erosului de a reinventa lumea.
Poezia Leoaica tanara, iubirea ilustreaza reintoarcerea spre marile teme lirice, propunand o
viziune subiectiva asupra dragostei ce apare ca o modalitate esentiala de a fi a eului in lume. Evolutia
sentimentului este redata gradat printr-un joc al concretizarii abstractului, evidentiat prin imagini
insolite si asociere neasteptate.
Titlul contine o metafora explicita prin care sentimentul se materializeaza fiind situat prin
asocierea cu o leoaica tanara in sfera de semnificatii a fortei, a agresivitatii, dar si a elegantei si a
nobletii. Astfel, apoziția marchează o concretizare a abstractului, care generează întreaga viziune
poetică, prin corporalizarea trăirii, ce e contemplată ca o realitate palpabilă.
Din punct de vedere al structurii externe, textul evidentiaza o particularitate a modernitatii.
Strofele sunt inegale ca numar de versuri, masura este fluctuanta, continuitatea discursului se
identifica prin scrierea cu litere mici in pozitie initiala si a ingambamentului, iar rima alba se impleteste
cu rima pereche sau imperfecta. Discursul liric cuprinde 3 secvente in care este redat treptat un
ceremonial al intalnirii cu iubirea, de la aparitia acesteia pana la metamorfozarea fiintei.
Prima secventa surprinde intalnirea cu iubirea, momentul revelării acesteia, întemeindu-se pe
un scenariu proiectat prin verbele la perfect compus într-un timp irevocabil.Vizualizat, sentimentul ia
forma leoaicei care „pândise-n încordare mai demult”, sugerându-se imposibilitatea ființei de a se
sustrage acestui sentiment devastator. Epitetul metaforic „coltii albi” transcrie o imagine puternica
vizuala, accentuand ideea de agresivitate, dar si de puritate. Versul „m-a mușcat leoaica azi, de față”
figurează poetic revelarea bruscă a iubirii. Repetitia cuvantului „fata” exprima ideea ca indrgostitul nu-
si poate ascunde trairile, ca acestea ii sunt imprimate pe chip. Conotatiile temporale exacte sugereaza
ideea ca iubirea e receptata cu luciditate si nu are nevoie de timp pentru a capata forta necesara, e o
traire instantanee, foarte puternica.
A doua secventa surprinde forta de transfigurare pe care o are sentimentul asupra eului care
duce la recrearea lumii, reinterandu-se metaforic momentul genezei „si deodata in jurul meu natura/
Se facu un cerc”. Situata in centrul universului, fiinta este proiectata in afara timpului, reusind sa
modeleze lumea dupa tiparul sau launtric. Elementele de cosmogonie sunt stilizate, reduse la două
simboluri, cel al cercului și cel al apelor primordiale, sugerând forta întemeietoare a erosului. Cercul,
metafora a perfectiunii poate face trimitere si la mitul androginic subliniindu-se astfel forta iubirii de a
permite atingerea absolutului. Imaginea saltului privirii spre inalt este simultana cu inaltarea auzului
intr-o miscare ascensionala catre un loc al cantecului si al zborului „tocmai langa ciocarlii”. Este
sugerata astfel iesirea fiintei din limitele materiale, transcenderea pe care o presupune trairea acestui
sentiment. Metafora curcubeului taiat in doua ambiguizeaza sensurile prin pluralitate semnificatiilor:
simbol biblic al armoniei si al impacarii, element care indica directia spre paradis sau imagine a unitatii
in diversitate.
Cea de-a treia secventa surprinde transfigurarea indragostitului care nu se mai recunoaste.
Formele anterioare de cunoastere, gândirea, contemplarea și rostirea, sugerate prin 3 metafore cu
valoare se simbol ( „spranceana”, „tampla” si „barbia”) sunt inlocuite cu un alt mod de receptare a
lumii ilustrat de sentimentul iubirii. Imponderabilitatea simturilor pune in lumina astfel
dematerializarea fiintei care prin trairea erosului capata aureola unui „desert in stralucire”.
Metafora „leoaica aramie cu miscarile viclene” asociaza iubirea cu un joc al seductiei caruia
indragostitul nu i se poate opune. Finalul poeziei evidentiaza intrarea fiintei intr-o alta dimensiune a
carei stralucire se perpetueaza in eternitate, fapt sugerat atat de repetitia structurii „inca o vreme” cat
si de punctele de suspensie.
Noutatea viziunii poetice este reliefata la nivelul limbajului prin surprinzatoare asocieri
metaforice, concretizarea abstractului sau ambiguitatea sensurilor. Versurile libere sustin libertatea
fluxului ideilor, reliefand astfel intensitatea sentimentelor.
Sursele expresivitatii sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfosintactic marcile lirismului subiectic, formele pronumelui personal la persoana intai singular, au
un dublu efect: sustin caracterul confesiv si puncteaza sentimentul de uimire. La nivel lexico-semantic,
campul semantic al fiintei este realizat prin termenii „fata”, „privirea”, „auzul”, „mana”, „spranceana”,
„tampla”, „barbie”. Campul semantic al timpului: „azi”, „deodata”, „inca-o vreme” este semnificativ
prin trecerea dinspre repere specifice spre nedefinit.
In opinia mea, atitudinea poetica de supraunere apoeziei cu iubirea prin asumarea starii de
gratie este o modalitate de cunoastere a lumii proprie literaturii, respectiv poeziei. Ea se dovedeste
specifica artistului in masura in care el este chemat sa redescopere si sa redimensioneze realitatea,
astfel incat aceasta sa transceanda concretul lumii.