POEZIA NEOMODERNISTĂ-1964

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ȘI VIAȚĂ ÎNTR-UN TEXT NEOMODERNIST APARȚINÂND LUI NICHITA STĂNESCU

LEOAICA TÂNĂRĂ, IUBIREA

de Nichita Stănescu

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănesscu, ,,O viziune a
sentimentelor” (1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine.
Poezia aparține neomodernismului prin faptul că textul contrazice așteptările cititorului, tema iubirii
fiind abordată într-o manieră inedită, prin ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea
metaforelor, înnoirii prozodice și materizalizarea abstractului.
Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea ca ,,întâmplare a ființei”. Apariția bruscă,
surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existența umană, transformă definitiv percepția
bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație continuă, o cale spre revelație și
o modalitate de integrare în armoniile universale.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei, care
simbolizează iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare la vârsta tinereții.
În cel de-al doilea volum, din care face parte poezia, viziunea asupra lumii este, așadar, o viziune
inedită asupra sentimentelor obiectivate, concretizate. Situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea, sub
semnul certitudinilor; el se afirmă ca focar de energie afectivă și, astfel, ca agent decisiv în procesul genetic al
viziunii.
Lirismul subiectiv se realizează prin percepția asupra iubirii transmisă în mod direct și, la nivelul
expresiei, prin mărcile eului liric: pronume și verbe la persoana I singular I (,,mă”, ,,mi”, ,,m-”, ,,meu”, ,,am
dus”.
Titlul, reluat în incipit definește iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare. Metafora
explicită a iubirii imaginate ca o ,,leoaică tânără”, propune o perspectivă atipică, șocantă, pentru cititorul de
poezie clasică, prin ideea de ferocitate pe care o induce. Analogia dintre iubire și ,,leoaica tânără”, evidențiată
în apoziție, evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forță, senzualitate, dar și starea hipnotică, neputința
prăzii de a i se sustrage.
Compozițional, poezia are trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: în prima dintre
acestea este prezentată întâlnirea cu iubirea, cea de-a doua se constituie într-un tablou cosmogonic, în ultima
secvență este redată constatarea metamorfozei omului ca urmare a întâlnirii cu iubirea, și, în același timp, este
evidențiată proiecția în eternitate a sentimentului iubirii.
Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaica, la începutul și la sfârșitul textului
poetic, care se corelează cu două percepții diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează că transformarea produsă
de iubire este totală și ireversibila.
Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în descoperirea sentimentului.
Prima secvență prezintă momentul îndrăgostirii propriu-zise, în manieră metaforică, ca o întâlnire
neașteptată a ființei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista deja în stare latentă în sufletul
omului: ,,Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în față/ Mă pândise-n încordare/mai demult”. Scena vânătorii
atribuie metaforei ,,leoaică tânără” sensurile: sălbatică, necruțătoare, puternică. Violența revelației este
sugerată de imaginea colților albi și de sugestia rănirii: ,,Colții albi mi-a înfipt în față”.
Cea de-a doua secvență poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o altă stare a
existenței. Lumea înconjurătoare este transfigurată, recreată sub influența dinamizatoare a iubirii: ,,Și deodată-n
jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura/ când mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de ape”.
Viziunea poetică a universului pulsatoriu și în expansiune, traversat de simțiri omenești aparent
autonome, ca privirea și auzul, se completează prin imaginea universului ca un cerc, simbol al perfecțiunii, dar
și al metamorfozei. În basme, personajele înzestrate cu puteri supranaturale se dau de trei ori peste cap și se
transformă în ființe miraculoase. De asemenea, în ,,Luceafărul” eminescian, metamorfoza eroului în înger și
apoi în demon presupune ,,rotirea” universului, imaginea cosmogonică: ,,Și apa unde-au fost căzut/ În cercuri
se rotește/ Și din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr crește”. Așadar, cercul, ,,rotirea” simbolizează
metamorfoza.
Sub influența iubirii, percepția omului asupra realității se modifică. Metaforele insolite ,,Și privirea-n
sus țâșni/curcubeu tăiat în două/ și auzul o-ntâlni// tocmai lângă ciocârlii”, redau prin mișcarea ascensorială,
starea extatică provocată de întâlnirea omului cu iubirea, modificarea simțurilor, a întregii sensibilități, dar și
aspirația spre transcendent.
Ultima secvență ilustrează faptul că ființa umană nu se mai recunoaște după întâlnirea cu iubirea.
Metamorfoza după legea iubirii este ireversibilă. Transformările sufletești se reflectă în plan fizic: ,,Mi-am dus
mâna la sprânceană/ la tâmplă și la bărbie/ dar mâna nu le mai știe”. Ființa poetului este sugerată de patru
detalii fizice, metafore ale cunoașterii poetice ,,sprânceană, tâmplă, bărbie” (contemplație, reflecție, rostire) și
de metafora ,,mâna”, a creației sau a cunoașterii concrete, palpabile.
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia întâlnirea cu iubirea proiectează omul în eternitate.
Această idee este accentuată de epitetul cu valoare metaforică ,,leoaică arămie” și de repetiția ,,încă-o vreme/
si-ncă o vreme...”. Precizia temporală din strofele anterioare (,,azi”, ,,deodată”) se transformă în indeterminare,
în abolirea timpului, în starea de grație a iubirii.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel morfologic, alternanța timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii. În prima secvență, pânda și
întâlnirea cu iubirea sunt redate de verbele la mai-mult-ca-perfect (,,mă pândise”) și perfect compus (,,a
sărit”, ,,a înfipt”, ,,a mușcat”). Rapiditatea metamorfozei este redată de verbele la perfect simplu (,,se
făcu”, ,,țâșni”, ,,întâlni”), iar situarea eului în starea de grație a iubirii, de verbele la prezent (,,nu
știe”, ,,trece”).
La nivel lexical, se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al corpului uman, prin care ideile
și sentimentele se obiectivizează: ,,în față”, ,,mână”, ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,bărbie”.
Ambiguitatea este produsă de metaforele insolite: ,,Leoaică tânără, iubirea”; ,,un cerc, de-a-dura”; ,,
o stângere de ape”; ,,privirea-n sus țâșni/curcubeu tâiat în două”.
Poezia este alcătuită din trei strofe, cu versuri inegale, cu ritm și măsură variabile, ceea ce creează
impresia de spontaneitate în redarea sentimentelor. Poezia neomodernistă se remarcă prin anularea rigorilor
prozodice, prin apelul la vers liber și la ingambament (scrierea cu literă mică de la început de vers marchează
continuarea ideilor poetice).
În concluzie, poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” este o romanță cantabilă a iubirii, sentiment
materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilității
eului poetic, înălțându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forța miraculoasă a celui mai
uman sentiment.