Poezia neomodernistă

Neomodernismul este un curent literar manifestat intre anii 1960-1980, si care se

opune esteticului ideologizării comuniste, printr-o întoarcere la sensibilitate si la
redescoperirea sentimentelor.

Leoaică tânără, iubirea

Poezia "Leoaică tânără, iubirea" de Nichita Stănescu face parte din volumul "O
viziune a sentimentelor", publicat in anul 1964.
Titlul poeziei este o metafora care sugerează extazul la apariția neașteptată a iubirii,
văzute sub forma unui animal de prada, agresiv "Leoaica tânără", explicata chiar de poet
prin apoziția "iubirea".
Tema poeziei o reprezintă iubirea adolescentină.
Poezia se încadrează in neomodernism prin următoarele trăsături: este o arta
poetica neomodernistă, noutatea viziunii poetice, prezenta metaforelor surprinzătoare,
trecerea abstractului in concret prin intermediul limbajului, si noutatea limbajului.
Din punct de vedere compozițional, poezia este o confesiune lirica, structurata in 3
secvențe poetice, corespunzătoare celor 3 strofe si in care eul liric este puternic marcat de
intensitatea sentimentului de iubire.
Prima strofa a poeziei exprima vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei
leoaice agresive, care ii sare in fata eului liric, având efecte devoratoare asupra identității
lui, înfigându-si colții albi si mușcând-l de fata: "Leoaica tânără, iubirea / Mi-a sărit in fata."
Sentimentul generează un efect de soc, încadrând-se in sfera de semnificație a forței
si a agresivității. Pronumele personale de persoana I singular, "mi", "mă", "m", potentează
confesiunea eului poetic, in sensul ca el era conștient de eventualitatea apariției
sentimentului de dragoste, care-l "pandise-ncordare/mai demult", dar nu se aștepta ca
acesta sa fie atât de puternic: "M-a muscat de fată", "Mi-a sărit in fată", "Mi-a înfipt in fata".
Panda tinerei leoaice(iubirea), presupune existenta unei etape in care aceasta
pregătește momentul atacului, etapa curmata de procesul seducției care se manifesta
printr-un atac de agresiune: "Colții albi mi i-a înfipt in fata, / m-a muscat leoaica, azi, de
fata."
Strofa a doua prezinta efectul întâlnirii cu un sentiment nou, necunoscut, care degaja
asupra eului liric o energie exploziva, extinsa asupra întregului univers: "Si deodată-n jurul
meu, natura / se făcu un cerc de-a dura"
Forță iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, intr-un joc al cercurilor
concentrice ca simbol al perfecțiunii: "Se făcuse un cerc de-a dura / când mai larg când mai
aproape / ca o strângere de apa."
Eul liric se afla in centrul acestui univers, un nucleu existențial, care poate reorganiza
totul in jurul sau, după alte percepții si cu o forță impresionanta: "Si privirea-n sus țâșnind, /
curcubeu tăiat in doua / si auzul o-ntalni / tocmai lângă ciocârlii".
Strofa a treia revine la momentul inițial "leoaica arămie / cu mișcările viclene". Fiind
o metafora a iubirii agresive, de care eul liric se simte devorat.
Acesta se pierde sub puterea devastatoare a iubirii, iar simțurile i se estompează
"Mi-am dus mana la sprânceana / la tâmplă si la bărbie / dar mana nu le mai știe".
 Aceste modificări sunt consecințele pe care iubirea, năvălind ca un animal de prada,
le are asupra eului poetic, un eu care nu se mai recunoaște, se simte confuz si bulversat de
atacul surprinzător al acestui sentiment puternic.
Sentimentul nu mai este o " leoaica tânără", ci devine "arămie" si perfida, are
"mișcări viclene", dar fericirea trăita acum vine după o perioada terna a vieții "un desert",
care capătă brusc "strălucire".
Iubirea ca forma a spiritului, invinge timpul, ofera energie si profunzime vietii "Inc-o
vreme, / si-nc-o vreme..."
Din punct de vedere morfo-sintatic timpurile verbale utilizate ilustreaza evolutia
iubirii; Intalnirea si panda sunt marcate prin verbe la timpul mai mult ca perfect "ma
pandise" si perfect compus "a sarit", "a infipt".
Rapiditatea transformarii este redata prin perfectul simplu "tasnind", "se facu".
La nivel lexico-semantic expresivitatea limbajului este data de sursa de inspiratie:
"sfera vanatorii". Remarcam ambiguitatea limbajului, caracteristica modernismului,
realizata prin metafore "leoaica-tanara iubirea", "coltii albi mi i-ai infipt in fata", "curcubeu
taiat in doua" etc.
Astfel Nichita Stanescu este considerat prin lirica sa un iubitor de abstractii intrucat
"in versurile sale abstractiile apar cu frecventa cu care apar in versurile lui Alecsandri
diminutivele". (Alexandru Stefanescu)