variantebacalaureat.

com

va
ri
Leoaica tânără, iubirea

an
După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al limbajului
poetic în literatura română.
Neomodernismul este un curent literar ce se manifestă în literatura română între anii ’60 – ’70 ai

te
secolului XX.
va

După o perioadă intensă (1945 – 1960) de promovare a literaturii proletcultistă (cultură pentru

ba
proletari), neomodernistul propune întoarcerea la moderniştii interbelici: Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu.
Neomodernismul promovedază metafora, jocul de cuvinte; poezia devine aventură existenţială; creaţia

ca
ri

devine născătoarea creatorului.

După o perioadă de epicizare a poeziei, neomodernismul o reliricizează în forme noi, dar
raportându –se de fiecare dată la poezia interbelică. În centrul poeziei neomoderniste stă existenţa,

la
raportul creator – creaţie, limbajul poetic, care el însuşi devine creaţie.
an

Reprezentanţii neomodernismului în literatura română sunt Nicolae Labiş, Nichita Stănescu,

ur
Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Emil Bumaru, Ana Blandiana, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Marin
Sorescu, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu.

ea
Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii generează extazul poetic la
te

apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, „leoaica tânără", explicitată
chiar de poet în opoziţia „iubirea".

t.
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul
ba

sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată. Poezia

co
„Leoaică tânără, iubirea" este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul
liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.

m
Poezia „Leoaică tânără, iubirea" este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei
ca
va

strofe inegale, prima având 6 versuri având semnificaţia întâlnirii cu iubirea, a doua 8 versuri şi având
semnificaţia metamorfoza, iar ultima 10 versuri şi având semnificaţia eternizarea iubirii.
ri

Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice violente,
care îi sare „în faţă" eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi
la

[...] în faţă" şi muşcându-l "de faţă".

an

Pronumele la persoana I, "mi", "mă", "mi", "m-", potenţează confesiunea eului poetic în sensul
că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare/ mai
te

ur

demult", dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare „mi-a sărit în
faţă", „colţii albi mi i-a înfipt în faţă", „m-a muşcat [...] de faţă". Ca element de recurenţă, reiterarea
ba

cuvântului „faţă" este un laitmotiv prin care se reliefează pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă
a sufletului atacat de agresivul sentiment.
ea

Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu o emoţie nouă,
ca

necunoscută, iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra
întregului Univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura". Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează
la

t.

lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc
de-a dura,/ când mai larg când mai aproape,/ ca o strângere de ape". Eul liric se simte în acest nou
ur

Univers un adevărat „centrum mundi", un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după
alte percepţii, cu o forţă impresionantă.
co
ea

Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii",
sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a extazului
percepute cu toate simţurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus şi
t.

are un viers cu totul aparte. Eul liric este dominat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte, „Şi
m

privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două", curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate
co

semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă
cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poeţii
m

variantebacalaureat.com
variantebacalaureat.com

va
ri
Strofa a treia revine la momentul iniţial, „leoaica arămie/ cu mişcările viclene" fiind metafora iubirii
agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric.

an
Sinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se
estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie", poetul nu
se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul" surprinzător al unui simţământ extrem de

te
agil. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără" oarecare, ci „arămie", ştie că iubirea
va

este perfidă, are „mişcările viclene", dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, „un

ba
deşert", care capătă brusc „strălucire". Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi
profunzime vieţii „înc-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...". Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate şti

ca
ri

cât timp iubirea îl va ferici.

În spirit neomodernist, poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat
de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic,

la
înălţându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman
an

sentiment.

ur
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora
„leoaică", imaginea transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive asupra

ea
sensibilităţii eului liric. Ca element de recurenţă, substantivul „faţă" este un laitmotiv ideatic al primei
te

strofe, care profilează ambiguitatea stilistică, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească.
Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi mantică echivocă se

t.
concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană", „amplă", „bărbie", semnificând buimăceala şi
ba

bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel ca înainte. Epitetele cromatice „colţii

co
albi", „leoaică arămie" şi epitetele metaforice „leoaică tânără", „mişcările viclene" potenţează
intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare. Repetiţia „înc-o vreme,/ şi-ncă-o vreme..." proiectează

m
sentimentul iubirii într-un viitor nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie insinuează o stare de
ca
va

nesiguranţă temătoare a îndrăgostitului care ştie că simţământul este viclean şi perisabil.

Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de oralitatea discursului, care conferă
ri

persuasiune (convingerea) stării emoţionale imposibil de controlat, realizată prin cuvinte şi expresii din
limbajul colocvial „mă pândise", „i-a înfipt", „de-a-dura", „ţâşni", „alene". Verbele aflate, în mod
la

surprinzător, la perfect simplu, timp propriu poveştilor, sugerează ideea că iubirea este un sentiment
an

nou, abia ivit, exprimând o acţiune de dată recentă cu efecte năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu",
„ţâşni", „o-ntâlni".
te

ur

În concluzie, imagistica inedită a liricii stănesciene este o adevărată aventură spirituală şi

lingvistică, ce defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului.
ba

ea
ca
la

t.
ur

co
ea
t.

m
co
m

variantebacalaureat.com