Neomodernismul,

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea
formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică de joc, ce ascunde însă tragicul. Avându-l ca reprezentant
pe Nichita Stănescu, fenomenul neomodernist este caracterizat reafirmarea valorii estetice, prin revenirea la lirismul poeziei
moderniste din perioada interbelică, intelectualismul, cultivarea marilor teme existențiale, lirismul abstarct, ambiguitatea
limbajului și un puternic metaforism și imagism. Poeții neomoderni au debutat în jurul anului 1960 și au intenționat să redea
poeziei atributele firescului și libertatea alegerii formelor de exprimare. Acest demers a fost posibil în contextul în care, la
începutul anilor 60, autoritățile manifestă o oarecare toleranță în privința formelor de expresie, fără a abandona însă ideea
abodării unor teme corespunzătoare ideologiei comuniste. Literatura de dupa al doilea razboi mondial se remarca prin
influenta politicului asupra culturii, printr-o stratificare a literaturii in toate genurile. Exista opere in care literatura se
imbina cu traditia interbelica, apoi literatura proletcultista se releva prin valoarea estetica ce dispare in favoarea unor idei
politice. Perioada postbelica este marcata de cel putin trei personalitati ale literaturii romane> Marin Preda in proza, Marin
Sorescu in dramaturgie, Nichita Stanescu in poezie. Generatia anilor ’60 este reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu,
M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Bacovsky. Prin intermediul acestora, realismul socialist este parasit, poezia
se liricizeaza si se deschide perspectiva neomodernismului. Trasaturi ale liricii:Expansiunea imaginatiei/ Luciditatea si
fantezia;Sensibilitatea si ironia/ confesiunea;Universul afectiv al omului contemporan,Preferinta pentru metafora de toate
tipurile. N. Stanescu se caracterizeaza prin limbajul poetic surprinzator
Descendența spirituală a lui Nichita Stănescu vine din lirismul lui Mihai Eminescu, din poezia filosofică a lui Lucian
Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui Tudir Arghezi, un inventator al cuvântului. Prin întreaga sa operă,
Nichita Stănescu se revelă a fi nu doar un simplu reprezentant al poeziei contemporane, ci o conştiinţă artistică ce
regândeşte de la capăt întreaga poeticitate, propunând atât expresia unei experienţe de mare profunzime şi originalitate, cât
şi un sistem coerent de a înţelege poezia, bazat pe un efort creator îndelungat şi pe o solidă cultură. El nu numai că ilustrează
poeticul, dar îl refundează, păstrând cu tradiţia o legătură dialectică de continuitate-ruptură şi asumându-şi încă o dată, pe
cont propriu, „curajul limbii române”, făcând adică să înainteze poeticitatea în genere. Toate laturile poeziei apar redefinite
propunându-se o nouă viziune artistică asupra lumii şi o nouă atitudine faţă de cuvânt.
Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor(1964), în care poetul surprinde
iubirea ca sentiment, ca stare extatică, fiind, în egală măsură, o confesiune lirică și o artă poetică. Termenul de artă poetică
a fost pus în circulaţie de Aristotel prin “Poetica”, dezvoltat apoi de Horaţiu, apoi de Boileau care scrie “Arta Poetică”,
reprezentând canonul (fundamentul) clasicismului.Iniţial, arta poetică era o lucrare teoretică referitoare la principiile, legile
esenţiale ale artei în general, o expunere sistematică a unui ansamblu de percepte referitoare la creaţia poetică. Apoi, derivată
din prima accepţie, arta poetică a căpatat semnificaţia de justificare a propriei arte. Arta poetică este o specie a lirici fiolsofice
ce transfigurează în imagini poetice crezul artistic al poetului, principiile sale estetice, viziunea sa despre lume, despre sursele
şi actul creaţiei, despre funcţia ei cognitivă, despre menirea şi destinul artei şi al artistului. Mesajul artei poetice prezintă
programul unui artist ce exprimă crezul său despre creaţie.
Poezia aparține neomodernismului prin subiectivitatea trăirilor, experiențele senzoriale care percep acut lumea, prin
pluritatea sensurilor ce generează abstactivitatea, prin lirismul reflexiv metaforic, asocierea mai mulltor teme (iubirea și
cunoașterea lumii), ineditul abordării temei, fiind caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, de insolitul imaginilor
artistice, de noutatea metaforelor și de înnoirile prozodice.
Tema poeziei este iubirea, iar poetul dezvăluie intensitatea acestui sentiment, care reprezintă o forță creatoare ce
reordonează universul, tinzând spre perfecțiune și care schimbă raportul eului poetic cu lumea exterioară și cu sine. Apariția
bruscă, intruziunea ei violentă în existența umană transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra
sa.Viziunea despre lume este una inedită asupra sentimentului de iubire, concretizat în imaginea leoaicei. Situat în
centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor.Iubirea reprezintă, prin urmare, în viziunea sa lirică, o
stare de vibrație continuă, o cale spre revelație. Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este cel al
leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune, dar și ca o fascinație copleșitoare.
Titlul, reluat și în incipit, este o metaforă, care sugerează imaginea iubirii văzute ca un animal de pradă agresiv.
Prin titlu, alcătuit dintr-o apoziție dezvoltată, se definește sentimentul de iubire prin raportare la o „leoaică tânără”
sugerându-se sensurile latent ale sentimentului: forța, senzualitatea. Prin personificare, iubirea face trecerea de la sentimentul
abstract, fără corporalitate, la o întruchipare feroce care atacă ființa poetului, este un simbol al întruchipării violente a iubirii
care reconfigurează percepția asupra lumii.
Lirismul subiectiv se evidențiază prin prezența mărcilor lexico-gramaticale specifice eului liric, pronume, adjective
pronominale și verbe la persoana I singular: “mi(-a sărit)”, “mă pândise”, “am adus”, “meu”.
Structural, textul poetic prezintă trei secvențe lirice, care corespund celor trei strofe: nașterea sentimentului de
iubire, transformarea lumii ca efect al întâlnirii eului cu iubirea și conștientizarea transformărilor produse asupra propriei
ființe ca urmare a întâlnirii cu “leoaica tânără”. Incipitul evidențiază imaginea “leoaicei-iubire”, caracterizată prin agresivitate
și forță, epitetul “tânără” sugerând și lipsa experienței trăirii acestui sentiment până în momentul întâlnirii cu iubirea.
Prima secvență poetică dezvăluie imaginea metaforică a întâlnirii bruște a ființei cu dragostea. Primele momente
ale receptării sentimentului sunt asociate cu șocul provocat de contact: “Mă pândise-n încordare/mai demult. Colții albi mi i-a
infipt în față,/ m-a mușcat, leoaica azi de față”. Leoaica este definită prin verbe ale agresivității: “a sărit”, “pândise”, „a
înfipt”, “a mușcat”. Pânda, din perspective leoaicei-iubiri, presupune intenție, în așteptare se află și eul poetic, fiindcă este
surprins de apariția iubirii. Prin urmare, această pândă este urmată de seducție. Folosirea pronumelui la persoana I “mă”,
“mi”,”m-” potențează confesiunea lirică, în sensul că eul era conștient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-
l “pândise-n încordare/mai demult”, dar nu se aștepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forță devastatoare “mi-a
sărit în față”, “colții albi mi i-a înfipt în față”, “m-a mușcat.. de față” Epitetul cromatic “Colții albi” sugerează ideea purității
sentimentului. Ca element de recurență, reiterarea cuvântului “față” este un laitmotiv prin care se reliefează pierderea
integrității psihice, mutilarea evident a sufletului atacat de agresivul sentiment. Astfel, strofa este centrată pe ideea iubirii
fulgerătoare și a modificării fundamentale sufletești survenite, semn că pe lângă iubire omul nu poate trece nepedepsit. Sunt
asimilate idei poetice eminesciene și argheziene vizând caracterul negativ al iubirii, aceasta fiind urmată deseori de
dezamăgire.
Cea de-a doua secvență poetică surprinde o dublă transfigurare a ființei, invadată de sentiment, și a lumii, receptată
prin prisma noii identități a eului poetic. Lumea se recreează, reiterând metaforic momentul genezei:”în jurul meu natura/se
făcu un cerc de-a dura/când mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de ape”.Natura participă cu toată ființa ei l aunirea
celor doi. Se creează o cosmogonie în care apare motivul cercurilor în natură, cercuri concentrice care reprezintă formele
perfecte într-o lume imperfectă. Comparația “ca o strângere de ape” filtrează imaginea eminesciană din “cuibar rotind de
ape” sugerând capacitatea genezică a iubirii.. Apare astfel motivul cercului ca imagine simbolică a perfecțiunii, dar și a
eternei reversibilități, anticipând imaginea finală a unei recuperară neîntrerupte a sentimentului. Privirea, asemenea auzului,
simbol al perspectivei sinelui, se înalță “tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare
superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simțurile, ciocârlia fiind pasărea cu un viers aparte, care
zboară cel mai sus. Eul liric este extaziat de noul sentiment neașteptat, care-l copleșește. Metafora curcubeului “tăiat în două”
conferă ambiguitate prin pluritatea deschiderii sale: simbol biblic al armoniei și al împăcării, curcubeul tăiat este și imagine a
unității în municipalitate. Strofa este centrată pe ideea raportului îndrăgostitului cu lumea, cursivitatea ideilor fiind
înttreținută de ingambament.
Ultima secvență evidențiază imaginea eului metamorfozat după trăirea iubirii, transformare ce este ireversibilă: “Mi-
am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă și la bărbie/ dar mâna nu le mai știe”. Sinele poetic își pierde concretețea și contururile
sub puterea devastatoare a iubirii, simțurile se estompează, eul nu se mai recunoaște, simțindu-se confuz în fața “atacului”
surprinzător al unui sentiment extreme de puternic. El identifică sentimental, nu mai este o “leoaică tânără” oarecare, ci
“arămie”, știe că iubirea este perfidă, are “mișcările viclene”, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieții, “un
deșert”, care capătă brusc “strălucire”. Epitetul “mișcările viclene” sugerează faptul că omul este mereu în pericol de a se
îndrăgosti, iubirea neputând fi controlată. Epitetul cromatic “arămie” induce ideea maturizării survenite în urma consumării
acestui sentiment, iar repetiția “înc-o vreme/ și-nc-o vreme...” punctează ideea că iubirea, ca formă a spiritului invinge
timpul conferind profunzime vieții. sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate ști cât timp iubirea îl va ferici .Strofa
aeste centrată pe idea transformării raportului dintre “eu” și “sine”.
Finalul surprinde imaginea iubirii ce proiectează omul în eternitate, accentuată de epitetul metaforic “ leoaică
arămie” și de repetiția “înc-o vreme/ și-nc-o vreme...”. se evidențiază motivul trecerii timpului, în stare de grație a iubirii.
Relația de simetrie se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, de la începutul și sfârșitul textului poetic.
Metaforele “leoaică tânără” și “leoaică arămie” se corelează cu cele două percepții diferite ale eului asupra lumii, ce
sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă. La nivel prozodic, se evidențiază trăsătura
neomodernismului prin folosirea versului liber și a tehnicii ingambamentului. Creația lirică este alcătuită din trei strofe,
cu versuri inegale, cu ritm neunitar, cu rimă și măsură variabile.
În opinia mea, în poezia lui Nichita Stănescu, iubirea este un sentiment asociat unor trăiri complexe. Dragostea
aduce posibilitatea depășirii sinelui prin cunoașterea lumii. Asociată unui demers cognitiv, iubirea este un sentiment
primordial, care are puterea de a metamorfoza sinele. De altfel, între sine și lume se stabilește o legătură, prin iubire.
Pustiirea sufletească nu este sinonimă însă cu o condiție tragică, ci cu acceptarea sentimentului ca atare, cu trăirea intensă a
acestuia. În ultimă instanță, iubirea înseamnă, în primul rând, cunoaștere.
În concluzie, opera Leoaică tânără, iubirea ilustrează inedit momentul în care omul trăiește sentimentul iubirii
împlinite, sentiment care poate sta la temelia actului creator și care îl poate proiecta pe acesta în eternitate. Iubirea capătă
puteri demiurgice asupra sensibilității eului liric și provoacă reconfigurarea acesteia. Prin viziunea poetică, prin limbajul
metaforic, prin asocierile neobișnuite de imagini artistice, Leoaică tânără, iubirea ilustrează particularitățile
neomodernismului.