IONA

de Marin Sorescu
Temă și viziune despre lume în drama postbelică
Teatrul postbelic – neomodernismul, drama parabolică

1. Introducere
Marin Sorescu aparține literaturii postbelice și se intregrează generației anilor '60.
Debutează în anul 1964 cu volumul de parodii Singur printre poeți, urmat de alte douăzeci și
trei, printre care amintim Tușiți (1970), Suflete, bun la toate (1972) sau La lilieci, care l-au
impus drept o figură emblematică a literaturii române. Deși cunoscut mai mult ca poet, teatrul
lui Sorescu completează personalitatea creatoare a autorului, care abordează cu predilecție
pisele parabolice, reprezentând un teateru de idei și adevărate metafore ale condiției umane,
dar și piese istorice, precum Răceala sau A treia țeapă, în care sunt oglindite probleme legate
de raporturile complexe dintre individ și istorie, dintre destinul ființei și mecanica implacabilă
a socității sau dintre adevăr și mistificare.
Drama Iona , apărută în 1968, este integrată alături de Matca și Paracliserul în
trilogia Setea muntelui de sare. Titlul acesteia sugerează setea de cunoaștere a omului
superior, aspirația sa spre absolut, cele trei piese fiind autentice parabole ale destinului uman,
având ca punct de plecare mituri consacrate în literatura biblică și autohtonă: narațiunea
veterotestamentară despre Iona, fiul lui Amitai, mitul poptopului, precum și cel al meșterului
Manole, ipostază emblematică a creatorului artistic.

2. Neomoderinsmul
Prin caracterul inedit al formulei teatrale, care transcende convențiile dramaturgiei
clasice, prin dimensiunea metaforică și simbolică a limbajului dramatic, dar și prin
deschiderea tematică spre marea parabolă a existenței umane, piesa Iona oglindește trăsăturile
neomodernismului. Neomodernismul este o orientare artistică, circumscrisă anilor '60-'70,
care se particularizează prin redescoperirea sensibilității creatoare, a emoției estetice și prin
înnoirea limbajului artistic, după mai bine de un deceniu în care literatura română a fost
ideologizată politic. Reafirmarea esteticului la începtul anilor '60, când se afirmă o nouă
generație de creatori, va reface legătura cu marea tradiție poetică a modernismului interbelic.
Creațiile neomoderniste marchează o schimbare de paradigmă, cultivând marile temele
existențiale într-un registru metaforic, subtil, ludic, cu tendințe de abstractizare și de
ermetizare și mizând pe reinterpretarea miturilor, dar și pe reflecția filosofică.
 În primul rând, prin substanța tematică și prin universul ideatic al piesei, dramaturgia
soresciană oglindește noi experiențe estetice, în care mitul este desacralizat și resemantizat,
iar spiritul ludic alternează cu viziunea gravă asupra vieții. Dramaturgul se inspiră din mitul
biblic al pescarului Iona, însărcinat de divinitate să provăduiască, în cetatea Ninive, cuvântul
lui Dumnezeu. Proorocul acceptă misiunea, pe care o abandonează ulterior, ascunzându-se pe
o corabie, cu care fuge la Tarsis. Divinitatea îl pedepsește pentru neascultare, pescarul
ajungând să fie înghițit de un monstru, în interiorul căruia va sta trei zile și trei nopți, până se
pocăiește. În opera lui Sorescu, narațiunea sacră, arhetipală capătă noi valențe, oglindind
limitele ontologice, alienarea și solitudinea omului modern, dar și expresia tragică a ființei
care depune eforturi susținute pentru a-și recupera identitatea, culminând cu revelația
descoperii de sine.
În al doilea rând, dimensiunea neomodernistă a teatrului sorescian este evidențiată și
de sinteza expresionismului cu existențialismul filosofic, pe fundalul categoriei estetice a
absurdului. Problematica eului, scindarea lăuntrică a personajului, integrarea fondului mitic
prin întoarcerea la ipostaza arhetipală a omului sunt completate de sentimentul absurdului, de
revolta ființei împotriva limitelor unui mediu ostil și a contradicțiilor existențiale, dar și de
idealul libertății absolute ca formă superioară a existenței umanității. Iona, personajul eponim,
traversează, astfel, o dramă metafizică a existenței, simbolizând omul singur, într-o ipostază
sisifică, fiind captiv în limitele unui timp și spațiu deopotrivă tragice.

3. Tema textului
Nucleul tematic al piesei aduce în prim-plan însăși condiția umană, confruntată cu
tirania singurătății, asociată unor teme sau motive complementare, precum: viața și moartea,
fatalitatea, raporul dintre eu și sinele său profund sau dintre individ și societate, cunoașterea
și revelația propriei identități, ce transpare din relația dialectică a absurdului și a raționalului,
a libertății și a necesității.

4. Semnificațiile titlului
Titlul constituie un prime element de structură și compoziție relevant pentru tema
parabolei soresciene. Acesta evocă personajul biblic, ,,Iona” semnificând, în limba
ebraică, ,,porumbel”, pasăre ce asimilează simbolistica libertății, a păcii și a divinului. În
limba română, secvența ,,Io” înseamnă ,,stăpân, domn”, iar secvența ,,na” este o formă
interjecțională echivalentă cu verbul ,,a lua”. Prin relaționarea celor două secvențe este făcută
o subtilă trimitere metaforică la faptul că omul nu poate fi stăpânul propriei existențe,
născându-se sub semnul unei fatalități potrivnice. De altfel, imaginea omului înghițit de
monstrul marin este o metaforă a condiției ontologice, simbolul zoomorf al chitului conotând
existența carcerală și imposibilitatea transcenderii limitelor.

5. Interpretarea secvențelor semnificative

Primul tablou al dramei îl surprinde pe Iona, la malul mării, într-o continuă stare de
expectativă, aspirând să prindă ,,peștele cel mare” (simbol al norocului). Pescarul se
dovedește a fi ghinionist, acesta nereușind să prindă decât niște ,,fâțe”. Spre a-și ironiza
destinul, își aduce de acasă un acvariu, în care pescuiește, secvența aducând la lumină
imaginea tragicomică a omului care, printr-un joc al simulării, speră că poate controla
hazardul. Sentimentul solitudinii este resimțit profund de personaj, iar în absența altei ființe
începe a se striga pe sine, parcă pentru a nu se uita. La finalul primului tablou, Iona este
înghițit de chit, încercând, în van, să se împotrivească. Secvența reiterează experiența
prototipică a personajului biblic, în schimb, reverberează noi semnificații: mostrul marin este
un spațiul distopic, iar împotrivirea zadarnică a perscarului echivalează, la nivel simbolic, cu
revolta omului împotriva propriului destin.
Tabloul al doilea oglindește starea de captivitate a personajului în spațiul labirintic al
chitului, încercând să-și biruie teama de singurătate prin cuvânt. Primul act reflex al
personajului este de a se adapta noului spațiu, libertatea pe care și-o asumă - demonstrând că
poate pescui - fiind, în fond, iluzorie. Conversând cu dublul său fictiv, personajul își
exersează umorul și ironia, fiind jovial, dar și grav, căci logosul este expresia supraviețuirii,
modul prin care ființa se opune absurdului existenței. Apelând la un joc de cuvinte, ,,veșnica
mistuire”, Iona face aluzie la iminența morții, dar și la faptul că existența este o continuă
frământare. Găsind asupra sa cuțitul (simbol al iluzoriei libertăți de acțiune), încearcă să-l
folosească pentru a se elibera din burta peștelui, însă constată, în tabloul al treilea, că ieșirea
dintr-un pește nu înseamnă decât intrarea în altul, sugestie a ființei captive într-un spațiu
labirintic.
Personajul își continuă reflecțiile despre viață și moarte, despre sensul ființei și al
libertății, iar tentativele sale de a depăși orizontul capitivității se dovedesc inutile. Sensurile
parabolei sunt adâncite și de prezența, la nivelul spațiului dramatic, a morii de vânt, care
trimite intertextual la eroul lui Cervantes, Don quijote, topos simbolic al efemerității, al
timpului ce macină omul. Simbolice sunt și prezențele pescarilor care cară bârnele în spate,
reiterând mitul sisific, povara acestora fiind însuși destinul implacabil.
O altă secvență semnificativă se regăsește în tabloul final al piesei soresciene, care îl
prezintă pe Iona în abdomenul ultimului pește. Dacă în deschiderea piesei, acesta își dorea să
prindă peștele cel mare, ulterior, nu-și dorește să prindă în al său năvod decât soarele (simbol
al cunoașterii, al apirației spre absolut). Sentimentul singurătății este copleșitor și cât cuprinde
cu ochii nu i se dezvăluie decât imaginea unei plaje murdareși a unui șir de burți de pește,
reduplicate parcă la nesfârșit. Într-o răsturnare ironică de sensuri, descoperirea propriei
identități echivalează cu descoperirea sinelui profund, autentic. Soluția pentru ieșirea din
spațiul restrictiv, respectiv spintecarea propriei burți cu obsesia profetică a luminii
eliberatoare are, astfel, sensul unei iluminări, al unei revelații, gestul simbolizând
transcenderea materiei și renașterea în orizontul superior al cunoașterii și al spiritualizării.

5. Elemente de structură și compoziție

Structurată în patru tablouri, piesa urmărește avatarurile devenirii lui Iona, o
experiență ontologică în care trece de la inconștiență la luciditate, în căutarea libertății și a
idealului. Textul este realizat sub forma unui solilocviu dialogat , Iona fiind singurul personaj
care vorbește cu sine însuși, absența unui interlocutor validând tema singurătății și a alienării.
Coordonatele spațiale primesc atributele specifice teatrului metaforic neomodernist.
Astfel, un alt element de structură și compoziție relevant pentru tema și viziunea textului este
reprezentat de didascalii, indicațiile privind recuzita și decorul scenic fiind relevante.
Renunțând la convențiile realist-mimetice specifice teatrului aristotetelic, dramaturgul
propune un spațiu simbolic, aparent auster, cu un decor stilizat. Apele mării, stilizate prin
intermediul unor cercuri concentrice, pot sugera libertatea, aspirația, orizontul cunoașterii
nerevelate, dar și cercul fatidic al existenței. Pătrunderea în interiorul monstrului marin
echivalează cu un drum inițiatic într-un spațiu labirintic, ce comportă semnificații deschise
unor interpretări variate: aventură a cunoașterii, loc simbolic amintind de spațiul infernal în
care coboară eroii epopeici pentru a descoperi adevărul, dar și limitele umane, în general,
denotând un spațiu carceral simbolic.