Iona

Marin Sorescu
analiză literară
Teatrul absurdului este reprezentat de triada Ionescu-Beckett-Adamov şi marchează o punere
în discuţie, atât a personajului, cât şi a acţiunii şi implicit, a limbajului. În teatrul absurdului,
acţiunea este statică, iar limbajul sfidează legile logicii obişnuite. Astfel, comunicarea se impune
“prin succesiunea actelor de limbaj perceptibile”. Pe măsură ce punerea în scenă dobândeşte
însemnătate, importanţa actorului pare să se reducă, el devine “o supramarionetă”, potrivit
sistemului de analiză al lui Craig.
Piesele lui Marin Sorescu sunt construite în jurul unui subiect prin care se încearcă găsirea unui
sens existenţial. În teatrul modern, acţiunea, relaţiile temporale şi spaţiale, construcţia subiectului
şi chiar a personajului, dispar sau sunt voalate, încât nu pot fi disociate clar.
Încadrată neomodernismului, piesa lui Marin Sorescu, Iona, este inspirată din mitul biblic al lui
Iona, iar prin unele structuri, reflectă trăsăturile teatrului modern (personajul sorescian este un
simbol, un actant, o idee şi chiar o metaforă a vieţii). Drama soresciană, subintitulată
Tragedie în patru tablouri şi publicată în 1968, face parte, alături de Matca şi Paracliserul, din
triologia dramatică Setea muntelui de sare.
Ca specie a genului dramatic, cu un conflict puternic care accentuează personalitatea
actantului, Iona cuprinde trăsăturile teatrului modern:
 inserţia liricului
 resetarea programelor tradiţionale
 accentuarea categoriei tragic-comicului
 amestecul de substanţe lirice şi epice în construcţia personajului
 formula monologului dialogat
 formula scenică (apare un singur personaj care se dedublează şi parcursul acţiunii)
Opera soresciană privită din unghiuri diferite, construieşte cu fiecare generaţie, noi înţelesuri,
aşa cum spunea şi Eugen Simion: „O mare operă, nu-şi epuizează niciodată înţelesurile,
sensurile”.
Drama porneşte de la o temă biblică şi dezvoltă sensurile libertăţii individuale, propune o
poveste simbolică prin chiar titlul ei, titlu care face trimitere la mitul biblic al lui Iona, cel care
este închis în burta unei balene pentru că a nesocotit cuvântul lui Dumnezeu.
Este o dramă simbolică, structurată într-un monolog al unui singur personaj, despre marile
probleme existenţiale: viaţa, moartea, libertatea, Dumnezeu (monologul este construit din
enunţuri scurte, unele chiar aforistice). Monologul, ca formă de discurs teatral, presupune un
dublu locutor în interiorul unei singure voci. Astfel, monologul lui Iona, dezvoltă problema
singurătăţii fiinţei umane, într-o viziune caracteristică secolului XX care a subliniat ideea că între
oameni nu poate exista comunicare. Eugen Ionescu ilustrase această teză pornind de la ideea că
orice dialog este compus din monologuri separate pentru că fiecare om vorbeşte doar despre sine.
Autorul dă mereu impresia că trăieşte doar într-o lume care se conformează regulilor unor
gramatici speciale, aceea a sufletului. Plecând de la parabola biblică, Marin Sorescu ilustrează
ironia şi sarcasmul, alegoria, creează precum Dimitrie Cantemir, o operă care mai mult decât
spune, simbolizează.

1
 Pornind de la metafora nietzscheană „solitudinea m-a înghiţit ca o balenă”, Iona reprezintă
strigătul tragic al omului însingurat care încearcă să se regăsească, nu este doar expresia unei
idei, ci şi locul geometric al tuturor neliniştilor.
Textul se vrea a fi o parodie a mitului biblic pentru că eroul sorescian „este un pescar poznaş”
care se află de la bun început în gura peştelui. El trăieşte o veşnică aşteptare „mai bine m-aş face
pescar de nori”, pescuind în fond nişte iluzii pentru că şi acvariul din care pescuieşte a doua oară,
este un fel de univers metamorfozat la dimensiunile unei „microlumi”, iar peştii nu sunt decât
oamenii care se luptă pentru supravieţuire, „pentru a răzbi cumva la lumină”.
Critica literară subliniază faptul că tabloul I redă „o trăire în azi”, într-un iluzoriu afară pentru
că Iona este captiv în plasa rutinei cotidiene, în automatismele de fiinţă socială: „Sunt pescar şi
trebuie să se găsească oricând un peşte în casa mea”. Acest iluzoriu afară marchează o metaforă
a absurdului lumii, iar limbajul devine o formă a trăirii conştientului, fiind un mijloc de
investigare a lumii, un instrument al cunoaşterii.
Tabloul al II-lea marchează sentimentul „târziului” urmat de cel al resemnării. Se creează
astfel, un conflict psihologic între gândire şi trăire. Personajul se eliberează de stereotipuri,
adoptând un comportament mitic. Evoluţia spirituală începe odată cu reactualizarea „poveştii cu
unul care a fost înghiţit de un chit”. Singura lui armă rămâne logosul cu care învinge singurătatea
fizică, lumea lui este cea a limbajului, a cuvântului ce ia în stăpânire verbul. El se sperie doar
atunci când nu-şi mai aude ecoul.
Asemenea eroilor lui Beckett, personajul trăieşte într-un continuu orizont al aşteptării prin joc.
Iona încearcă să-şi reconstruiască destinul, înscenând realul: „De când spun cuvinte fără rost,
fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi de viaţă”. Iona are o identitate incertă, la fel ca omul
contemporan pe care-l simbolizează, el apare ca un individ izolat, în stare de criză existenţială.
După declaraţiile autorului, personajul are de înfruntat experienţe fundamentale de cunoaştere,
autocunoaştere şi năzuinţa spre perfecţiune. El este conştient de inutilitatea acţiunilor sale, dar nu
se resemnează, ci le dă un sens asemenea unui Sisif modern.
Tabloul al III-lea se consumă mereu înăuntru, în burta peştelui II, apoi în burta peştelui III.
Cei trei peşti spintecaţi amintesc de cele trei probe iniţiatice pe care eroul basmic trebuie să le
depăşească. Spre deosebire de personajul lui Cervantes, Iona, deşi simte tentaţia iluziei, duce o
luptă dramatică pentru ieşirea din anonimat, încercând astfel să descopere un sens al vieţii.
Personajul demonstrează prin revelaţiile sale că viaţa e absurdă, automatismele ei cotidiene
generând depersonalizarea fiinţei. În această privinţă, Iona este comparabil cu personajele
teatrului absurdului ale lui Eugen Ionescu (el vorbeşte „pentru a face zgomot”, la fel ca
personajele lui Beckett sau reclamă reeditarea existenţei: „Mai naşte-mă o dată”, aşa cum
subliniază şi protagonistul romanului camusian „Căderea”).
Prima silabă a numelui pe care o repetă ecoul „io”, face trimitere la arhaicul „io” care înseamnă
stăpân, voievod, ceea ce nu poate fi în piesa lui Sorescu decât o farsă tragică pentru că Iona este
cel stăpânit de forţă exterioară „înţărcuit în singurătate”, cum ar fi spus Papini.
La nivel simbolic, Iona îşi taie o bucată de palmă şi scrie cu stânga un mesaj pentru cei de
acasă. Această secvenţă conduce spre importanţa înţelegerii mesajului, dar şi spre importanţa
reprezentării artistice a codului de descifrare a textului (toată piesa arată ca şi cum ar fi fost
scrisă cu stânga, scrisă din viaţă, din cadrul unei experienţe, tocmai pentru a i se oferi
receptorului sub formă de nouă experienţă). Funcţia simbolului corespunde la Sorescu, intenţiei
de a-şi clasa lumea creată la un nivel superior realului tratat cu detaşare şi ironie.

2
 Ultimul tablou dezvoltă o durată interioară, un timp sacru, eroul descoperind că realitatea lui
„este un şir nesfârşit de burţi”. Negăsind nicio cale de salvare, el caută ieşirea în sens invers,
adâncindu-se în propriul univers. Astfel, alte euri ale lui Iona, se contopesc într-un NOI al
solidarităţii.
Gestul final nu figurează neapărat o sinucidere, ci poate fi o rezolvare scenică a conflictului.
Moartea ritualică apare ca o intrare într-o altă etapă existenţială, echivalând cu eliberarea totală,
cu o nouă naştere, însă ca fiinţă spirituală, şi nu ca una materială, fizică. Din punct de vedere
psihanalitic, moartea lui Iona echivalează cu o ieşire din captivitatea propriului trup hiperbolizat.
Complexul lui Iona, studiat de Sartre, reprezintă ecoul reprimat al unui alt traseu de cunoaştere
care se axează pe simţurile interioare.
Gestul sinuciderii şi metafora luminii din final, au deschis multiple interpretări. S-a spus că
sinuciderea nu este o soluţie de ieşre din „comedia existenţei”, aşa cum se întâmplă la Camus.
Sorescu interesat „de posibilitatea ieşirii din ceva” („odată cu moartea, naşterea nu devine decât
o treaptă simbolică, un nou capăt de drum şi nu un sfârşit”).
Peregrinarea lui Iona prin „labirintul balenelor înghiţite”, echivalează cu o odisee a cunoaşterii
propriului eu. La nivel simbolic, balena e o iluzie a lumii închise care sufocă individul,
anihilându-i personalitatea. Simbolistica balenei se dezvoltă şi în romanul eliadesc Nopţi de
sânziene, unde Stefan Viziru compară viaţa, cu burta mistuitoare a balenei. Astfel,
imposibilitatea de a se elibera de sub teroarea timpului, îi dezvăluie imaginea unui episod.
Personajul biblic Iona, se roagă şi găseşte drumul spre Dumnezeu, pe când, actantul sorescian
trăieşte sentimentul singurătăţii.
Simbolismul balenei a fost abordat în mai multe scrieri. Putem spune că este un semn al
devenirii sau un punct de răscruce, aşa cum subliniază Guenon: „Iona se află într-o perioadă
intermediară, între două stări sau două perioade de existenţă”. Iona, în pântecele balenei,
semnifică moartea iniţiatică, iar ieşirea lui este sinonimică cu reînvierea, cu o nouă naştere.
Astfel, Chevalier spune că balena este simbolul suportului lumii, fiind un cosmofor ce cuprinde
întotdeauna „polivalenţele cunoscute şi în interiorul individului”.
Dezvoltarea scenică a parabolei omului înghiţit de o balenă, este modernă, parodică,
apropiindu-l pe Sorescu de marii apologeţi ai singurătăţii: Camus, Sartre, Cioran, Nietzsche,
Heidegger.
Nicolae Manolescu scria în revista Luceafărul, faptul că „Adevărata măreţie a lui Iona este de a
fi luat cunoştinţă de sine, de forţa sa. De aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt”.
Textul sorescian îmbină tendinţe diferite (existenţialiste, expresioniste), genul (liric, dramatic),
categorii estetice (comic, tragic, grotesc), într-o compoziţie unitară poematică. Supremaţia
dramaticului este asigurată de următoarele elemente: singurătatea eroului: „Măcar ar trebui să-mi
răspundă ecoul”; închisoarea simbolică: „Parcă-l văd pe răposatul...Mă înghiţise, şi cu burta plină
de mine se retrăgea şi el undeva să mă ferece, să-i tihnesc”; pierderea datelor individualităţii.
În acest cadru mitic, parabolic se schiţează unele aspecte lirice care ţin, fie de exprimarea
personajului: „Norul acela îşi culcase umbra exact pe năvodul meu”, fie de intenţia scriitorului
de a integra în discursul dramatic, pasaje lirice. De exemplu, poezia Târziu este asimilată
monologului din tabloul al II-lea, prin transformarea versului alb, în cursivitatea falsei replici:
„Începe să fie târziu/ În mine/ Uite, s-a făcut întuneric/ În mâna dreaptă/ Şi în salcâmul din faţa
casei”.
Piesa lui Marin Sorescu inovează la nivelul concepţiei şi limbajului dramatic, fiind o parabolă a
singurătăţii, poemul confesiunii unui personaj care pare a spune ca Sorescu: „Am zărit lumină pe
pământ şi m-am născut şi eu să văd ce mai faceţi”.