Forme de manifestare a dramaturgiei in teatrul modern

Iona
Marin Sorescu

Demonstrarea faptului că este piesă modernă de teatru

Teatrul modern, cel manifestat dupa cel de-al doilea razboi mondial, este un teatru
experimental, inovator, un teatru ce contrazice si reformeaza traditia scenica, ideea de conflict,
caracter sau psihologie.
Desi in primii ani ce preced al doilea razboi mondial, repertoriul teatrului romanesc
urmarea in continuare promovarea dramaturgiei nationale (I.L.Caragiale, V.Alecsandri, Mihai
Sebastian, Victor Ion Popa), dar si a celei universale (se jucau piesele lui Gorki, Shakespeare,
Cehov, Galdoni, Gogol, Moliere etc.), totusi, dupa razboi se cauta sa se impuna in dramaturgie
noi moduri de exprimare, piese cu problematica complexa, cu personaje si situatii vii, bine
conturate.
In teatrul modern se desfiinteaza barierele dintre speciile dramaturgiei de factura
traditionala: in aceeasi piesa de teatru se pot intalni elemente specifice tragediei, comediei sau
dramei. Teatrul modern prezinta cateva trasaturi definitorii:
-situatiile prezentate sunt neverosimile, esentializate, stilizate si abstractizate;
-personajele, slab conturate, apar intr-o zona de fuziune a tragicului cu comicul;
-temele predilecte sunt vidul sufletesc si existential, automatismele, stereotipiile,
incapacitatea de comunicare;
-apar personajele definite drept paradoxuri, ce nu reusesc sa capete identitate,
personajele-idee, care opereaza cu monologuri ample, realizate intr-un limbaj automatic, absurd,
ciudat, bazat pe dislocare si dezarticulare;
-pentru ca teatrul trebuie sa improvizeze toate simturile, se face apel la toate resursele
tehnicii moderne (decoruri, ecleraj, muzica), dar si la amestecul genurilor: insertia liricului,
registrul nobil, farsa grotescă, procedeele specifice circului sau music-hall-ului;
-cronologia faptelor nu mai este respectata, de aceea progresia reala a actiunii este
disturbata: nu exista un conflict dramatic si deci un punct culminant de mare tensiune dramatică,
asa cum se intampla in dramaturgia traditionala;
-formele de manifestare ale teatrului modern nu sunt tragedia, comedia, drama, ci teatrul
absurdului, zonă in care s-au afirmat mai ales Eugen Ionescu si Matei Vișniec, si teatrul
parabolic, poetic, existentialist, reprezentat de Marin Sorescu.
Una dintre operele dramatice care prezinta trasaturi specifice teatrului modern
este ,,Iona” de Marin Sorescu, piesa in care este valorificat, prin intermediul parodiei, mitul
profetului biblic Iona, mit care apare in piesă golit de orice continut religios, un mit resemantizat,
Iona putându-se identifica cu fiecare dintre noi. De aceea opera nu reprezintă o dramă
individuală, ci una general umană, născută din frământările și neliniștile ființei omenești în fața
propriului destin, pentru că ceea ce și-a propus autorul a fost să simbolizeze drama omului
modern aflat sub puterea destinului orb.
Piesa ,,Iona”, publicată in revista ,,Luceafărul” in 1968, face parte alaturi
de ,,Paracliserul” si ,,Matca” din triologia ,,Setea muntelui de sare”.
Desi este intitulata ,,tragedie in patru tablouri”, forma specifica speciei este radical
modificata: personajele angrenate in conflict nu sunt din inalta societate, ci sunt oameni
obisnuiti, iar problematica piesei, si anume criza lumii moderne, a eului, a comunicarii, in care
individul este alienat, însingurat, intr-un cosmos ostil, închis, sufocant, monoton, tern si
desacralizat in care lipseste orice posibilitate de evadare, este prezentata cu numeroase accente
ludice, parodice sau comice. In pofida simplitatii sale, textul nu este transparent, comportand
interpretari multiple, mai ales prin finalul sau deschis.
Titlul piesei in patru tablouri indica direct legatura cu fabula biblica. Iona este un nume
alcatuit din: termenul ,,io” care prin vechea sa conotatie, aceea de domn, de stapan, indica
atributul sau de domn al marii și termenul familiar ,,na” care sugereaza ideea obiectivării eului,
dar si a negarii lui. In ebraica, Iona inseamna porumbel. Pentru Iona, pierderea ecoului si a
numelui inseamna dobandirea constiintei solitudinii.
Primul argument care sustine ideea noutatii, a modernismului piesei lui Marin Sorescu,
este acela ca procedeele mecanice reprezentate de dialogurile dintre personaje au fost inlocuite
de monologul dialogat in care Iona vorbeste cu propriul sine, acest monolog fiind expresia lipsei
de comunicare in lumea moderna, omul devenit un ,,robot jovial” fiind alienat, un om aflat in
lupta cu propriul destin. Întreaga operă este un solilocviu cu profunde implicații filosofice.
Personaj simbolic, voce a umanitatii, Iona isi pune singur intrebari si tot el este cel care isi
raspunde, pe parcursul acestui dialog cu sine el traind emotii diferite: deznadejde, teama,
speranta. El vorbeste cu sine prin dedublare, se comportă ca și când în scenă ar fi două persoane:
este pescar uneori, alteori poet si filozof, uneori este un om exceptional, alteori unul obisnuit.
Fire conteplativa, meditativa, el rosteste ca un adevarat profet: ,,Toti ne nastem morti. Toti venim
pe lume si strabatem timpul ce ne e dat, in interiorul unui chit, al unei inchisori, caci trupul e
inchisoare a spiritului”, cuvintele sale surprinzand imposibilitatea, incapacitatea omului de a
transcende materialitatea cosmosului in care se afla prizonier. El insa a considerat ca este
posibila o astfel de evadare prin sinucidere, idee sustinuta de finalul ambiguu al piesei de teatru.
Prin disparitia dialogului traditional in piesa lui Sorescu dispar intriga si conflictul,
monologul dand impresia unei asa-zise actiuni statice, o actiune in care nu se intampla nimic.
Un alt argument care sustine ideea de teatru modern in privinta piesei ,,Iona” este cel
referitor la reperele spatio-temporale care nu mai sunt clar definite, asa cum se intampla in teatrul
traditional. Aici spatiul si timpul apar in mod simbolic. Iona apare fie langa ,,un mic acvariu”, fie
in interiorul pestelui urias, in interiorul chitului, fie pe o plaja murdara, de fiecare data pe baza
unei metamorfozări.
Prin urmare, spatiul, in mare parte situat in obscuritate, este definit in functie de traseul
personajului, de etapa experientei sale de cunoastere, în timp ce timpul este nedefinit, vag, el
putand fi presupus doar in privinta primului tablou: se pare ca aici apare momentul de inceput al
zilei. Aceasta caracteristica a timpului este una dintre urmarile faptului ca personajul principal
este marcat de pierderi de memorie, iar amintirile sunt difuze, pentru ca Iona este un instrainat,
un inadaptat, un alienat cu memorie lacunara.
Al treilea argument care sustine inovatia piesei lui Sorescu este structura sa care nu mai
este de factură traditionala, clasica. Piesa nu este impartita in acte si scene, ci este alcatuita dintr-
o succesiune de patru tablouri in care ni se prezinta evolutia personajului principal de la ipostaza
de ,,pescar fara noroc” la aceea de om capabil sa isi invinga temerile si desinul in gestul suprem
al sinuciderii.
In fiecare tablou apare un alt context in care pesonajul este incadrat: in timp ce în primul
tablou se afla la intersectia pamantului cu marea pentru că, fiind pescar fara noroc, se
metamorfozeaza in peste, in umatoarele trei tablouri apare in interiorul unor pesti, intr-un orizont
inchis din care doreste sa evadeze. Daca la inceput Iona are strania experienta a pierderii ecoului,
a pierderii identitatii, in finalul piesei el isi reaminteste cum se numeste, acest act echivaland cu o
iluminare spirituala, cu dobandirea constiintei de sine.
 Un alt argument, al patrulea, care vine in sprijinul ideii de modernitate este cel al
valorificarii si parodierii poveștii biblice, M. Sorescu impunand in literatura moderna un nou mit:
mitul încarcerării. Prin intermediul autoanalizei, al tonului comic asociat cu registrul grav al
reflectiilor, al dedublarii si al problemelor fundamentale ale existentei de care este preocupat
personajul principal, M. Sorescu ofera mitului biblic al lui Iona o noua semnificatie, simbolurile
si metaforele folosite plasand piesa de teatru in zona teatrului poetic, alegoric.
Ultimul argument enuntat in favoarea incadrarii piesei ,,Iona” in categoria creatiilor ce
apartin teatrului modern este tipul inovator de teatru pe care-l ilustreaza. Piesa ,,Iona” se aproprie
de teatrul-parabolă (parabola-comparatie, lb. latina) prin persiflarea marilor teme ale umanitatii,
prin comentariile personajului principal care au in vedere relatiile semn-moarte, viata-moarte,
timp-moarte, prin reflectiile sale referitoare la nastere, moarte, singuratate, cautarea identitatii de
sine.
Prin urmare, Iona s-a transformat dintr-un personaj biblic intr-un om de oriunde si de
oricand care este preocupat de marile probleme existentiale si care doreste sa devina stapanul
propriului sau destin. Iona este personajul emblematic pentru omenire care vrea sa se defineasca
total, in raport cu universul, cu ceilalti si cu sine. El evidentiaza esenta duala a fiecarui om
prezent pe scena cunoasterii, de aceea piesa are un caracter general-uman.
Iata de ce piesa lui Marin Sorescu poate fi inscrisa in tiparele inovatoare ale teatrului
modern, prin această piesă autorul demonstrand ca poate arunca o privire noua asupra altor
lucruri vechi.

Subiectul operei
Tabloul I cuprinde expozițiunea și metaintriga și ne prezintă scena care „e împărţită în
două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. [...] Iona stă în gura peştelui,
nepăsător, cu năvodul aruncat [...]. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii
peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.”
Incipitul este ex abrupto, deoarece personajul este prezentat direct în gura
peştelui, fără a se oferi o explicaţie în legătură cu motivul pentru care se află acolo, de aici
rezultând exprimarea încă din debutul piesei de teatru a nevoii personajului de libertate, de
deschidere spre un orizont nelimitat. El este un om obișnuit, un conformist, un pescar ghinionist
care își dorește să prindă peștele cel mare, dar care stă nepăsător, „întors cu spatele”, ignorând
pericolul, în gura unui monstru marin ce urmează să-l înghită. Totuşi, prin prezenţa acvariului şi
a lipsei ecoului, sugerată în replica „Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul. [...]
Gata şi cu ecoul meu.”, se anticipează situaţia-limită în care se va afla personajul în curând şi,
prin urmare, tema piesei, respectiv singurătatea ființei umane, asupra căreia se reflectează. La
început, Iona ignoră pericolul şi nu realizează situaţia în care se află. Aici se declanșează
conflictul tragic dintre individ și destin: spre deosebire de prorocul al cărui nume îl poartă,
personajul lui Marin Sorescu se află de la început prizonier în gura unui pește, fără a fă săvârșit
vreun păcat și fără șansa de a fi salvat de divinitatea care nu se arată ca lui Iona, ci se comportă
ca un Deus absconditus. Iona devine astfel reprezentantul omului modern care se supune
principiului metaforic al lui Nietzsche, respectiv „Solitudinea m-a înghițit ca o balenă.” Pentru că
prinde numai „fâțe” dintr-o mare bogată în „nade frumos colorate”, Iona este precaut, se joacă cu
destinul și își ia cu el un acvariu, care este un avertisment pentru inconştienţa cu care se poartă
omul în faţa piedicilor pe care i le oferă viaţa. Însă lumea peştilor nu este acvariul, în fond o
închisoare a spiritului, dar ei „dau veseli din coadă”, părând a se fi adaptat pe deplin la situaţia
anormală în care se află. În momentul în care este înghiţit de „gura imensă de peşte” pe care o
ignorase atâta vreme, Iona strigă după ajutor, însă gestul său disperat din finalul acestui tablou,
când încearcă să oprească fălcile este tardiv: „Se apleacă peste acvariu şi în clipa aceasta gura
peştelui uriaş începe să se închidă. Iona încearcă să lupte cu fălcile, care se încleştează
scârţâind groaznc.) – Ajutor! Ajutoooor! – Eh, de-ar fi măcar ecoul!” De fapt, această scenă
poate fi considerată și pseudo-intriga piesei de teatru, pentru că piesa nu are o intrigă propriu-
zisă. Acest tablou este guvernat de metafore cu valoare de
simbol, care oferă textului ambiguitate, dintre acestea amintind: „marea” de care este fascinat
personajul simbolizează atât libertatea, cât și moartea, iminenta scufundare, „nadele” sugerează
capcanele sau tentațiile vieții, atrăgătoare, dar și periculoase pentru existența umană, visul către
care tinde orice om, în timp ce „peștii” evidențiază dubla ipostază a ființelor în genere, respectiv
cea de vânat și vânător, de jucărie a destinului și destin. La acestea se adaugă „ecoul”, simbol al
identității, regăsirea sa semnificând chiar regăsirea de sine, și „acvariul”, care este o reprezentare
a inconștienței cu care se comportă omul în fața iminentei produceri a unei situații-limită.
Tabloul II prezintă pornirea personajului într-o aventură a cunoașterii,
într-o călătorie inițiatică de regăsire a sinelui. Odată ajuns în burta peştelui I, Iona nu realizează
situaţia în care se află şi încearcă să se adapteze noului mediu, la fel ca şi peştii din acvariu.
Timpul şi spaţiul nu mai au coordonate reale şi încep să-şi piardă din concreteţe, intervenind un
timp interior: „Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în
salcâmul din faţa casei.” Captiv într-un mediu claustrant și incapabil de a comunica cu cineva,
Iona începe să comunice cu sine însuși, meditând asupra morții și asupra timpului. Logosul
devine acum expresia supraviețuirii sale, el exprimându-și convingerea că este liber, chiar dacă a
fost înghițit: „Pot să merg, uite, pot să merg încolo. ... Şi pot să merg şi încoace. ... Pot să merg
unde vreau. Fac ce vreau. Vorbesc. Să vedem dacă pot şi să tac. Să-mi ţin gura.” Deși afirmă că
nu-i e frică, realitatea este chiar opusă: din cauza fricii, el începe să invoce lucruri familiare
precum „salcâmul din fața casei”, „papucii de lângă pat”, „cuierul”, „tablourile”. Presimțirea
întunericului total, presimțirea morții îl face să-și dorească să împartă întregul său univers cu
ceilalți oameni: „Universul întreg să fie dat lumii de pomană”.
Meditația sa capătă note existențialiste. El constată ferm că nu-i e somn, prin
întrebările existenţialiste pe care Iona începe să şi le pună anticipând sfârşitul piesei: „De ce
trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”. Încearcă să-şi continue şi activitatea de
pescar şi să prindă peştii care se află în burta peştelui, dar îşi dă seama că deşi acesta este rostul
unui pescar „nu mă simt eu aşa de bine. Să-l pot gusta după pofta inimii.”
Găsind asupra sa un cuțit, îşi propune să facă o fereastră în burta
peştelui, dar nu cu scopul de a evada, ci pentru a lua aer, pentru a comunica cu lumea exterioară.
Pentru că a înșelat vigilența peștelui, intrând cu cuțitul în burta acestuia, Iona meditează profund
asupra dorinței oricărui om de a avea discernământ în momentul în care intră în contact cu alți
oameni, pentru a evita eventualele dezamăgiri. În acest sens, el afirmă: „Ar trebui să se pună un
grătar la intrarea în orice suflet”. Constată că o soluție de eliberare este sinuciderea, pe care nu
o agreează încă, deși în final va recurge la ea.
De asemenea, devine visător și își conturează propriul ideal,
gândindu-se că ar putea face un refugiu spiritual, o bancă de lemn în mijlocul mării, gest pentru
care să-l aprecieze şi să-l ţină minte întreaga omenire, nu pentru utilitatea practică a băncii, ci
pentru cea spirituală. Astfel, omenirea ar gândi: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această
bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” Tocmai de aceea își planifică: „Dacă aş avea
mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie
grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de
istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar
putea aşeza acolo, din când în când. ... M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.
Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”
În tabloul III, ne este prezentat personajul în burta peștelui II, care
înghițise peștele I. Pe fundal este așezată o „mică moară de vânt”, aflată în burta celui de al
doilea peşte, de care Iona se simte „atras ca de un vârtej”. Aceasta constituie şi ea un
avertisment simbolic, sugerând zădărnicia existenței umane. Eroul „se va feri tot timpul să nu
nimerească între dinţii ei de lemn”, dar nu se va gândi că singurul gest normal în această situaţie
ar fi să o înlăture din calea sa. Atitudinea lui este specifică omului care refuză să îşi
conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze: el se resemnează, purtându-și în continuare
crucea. Acum începe să-şi pună întrebări legate de viaţă şi de moarte şi se gândeşte dacă nu
cumva este mort şi trebuie să se nască încă o dată: „Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se
întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...”. El face o analogie între
situația în care se află și cea a copilului în pântecele mamei, ajungând la concluzia că omul
trebuie să comunice cu ceilați în orice împrejurare, așa cum „copiii nenăscuți vorbesc între ei”
când „femeile însărcinate se strâng la un loc-să mai stea copiii de vorbă.” Deși simte că este
„geamăn”, din nevoia de a nu mai înfrunta singurătatea, nu-l vede pe celălalt și se învinuiește că
a neglijat să-și pună ochelari. El se gândește că omul în general, fiind copleșit de problemele
vieții, își uită frații, pierde din vedere că este înconjurat de semenii lor și își neglijează de multe
ori relațiile firești cu cei apropiați sau posibilitatea unor sentimente profunde.
Apariţia celor doi figuranți surzi și muți, Pescarul I și Pescarul II nu
schimbă starea de izolare şi solitudine în care se află personajul deoarece ei nu îi răspund la
întrebări, nu comunică, ci cară neîncetat o bârnă, fără să se frământe că duc o povară de care ar
putea să scape dacă ar găsi o soluție. Aceștia simbolizează oamenii care își acceptă cu resemnare
destinul. Pescarul ar dori să-i însoțească, însă sunt atât de diferiți încât destinele lor nu pot
coincide: el este claustrat, ei sunt liberi, el o fire idealistă, iar cei doi sunt firi practice, care
preferă să acționeze și să înceteze total comunicarea.
Iona nu încetează să fie optimist și are încredere în el, afirmând: „O scot eu la cap într-un
fel și cu asta, nicio grijă”, apoi scapă cuțitul și, pentru că dorința sa de eliberare devine foarte
aprigă, începe să se închipuie o unghie „ca de la piciorul lui Dumnezeu”, cu care hotărăște să-și
pună în practică un gând anterior: „Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate.” Cu această
unică armă de luptă împotriva unui destin neprielnic, el începe să spintece burțile peștilor,
despărțind „interiorul peștelui doi de interiorul peștelui trei”, cu intenția de a ieși la lumină. Însă
încercarea sa nu are succes, el rămânând captiv în burta peștelui trei, care-l înghițise pe peștele
doi.
Meditând în continuare, Iona își aduce aminte de mama sa, așa cum face orice om aflat
într-o situație limită, el dorind să comunice cu ea, chiar prin asumarea unor sacrificii speciale. El
îi scrie un bilețel, o scrisoare, pe o bucată de piele, scrisă cu propriul sânge și așezată în bășica
peștelui. Ghinionist din fire, Iona calcă pe bășică și aceasta se sparge, scrisoarea neajungând la
nimeni și pentru că singurătatea este totală: „Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un
deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. [...] Pe omenire o doare-n fund de
soarta ta.” Comunicarea cu exteriorul devine astfel doar o utopie. Pentru că viața sa este supusă
eșecului, el o roagă pe mamă să îl nască mereu, idealismul său justificându-se prin ideea
repetabilității existențiale a omului.
Finalul tabloului este dominat de o spaimă venită din senin: Iona se simte privit de
o mulțime de ochi ai „puilor monstrului cel mare”, „cei nenăscuți, pe care-i purta în pântec”. Are
coșmarul că aceștia vin spre el pentru a-l devora.
Tabloul IV îl surprinde pe Iona într-o „gură de grotă, spărtura ultimului peşte
spintecat”, în care îşi face apariţia barba sa, „lungă şi ascuţită”, semn că a trecut o viaţă de când
încearcă zadarnic să găsească o soluţie pentru a depăşi limitele. Eroul respiră acumalt aer, nu mai
vede marea, ci plaja, însă nu este fericit, pentru că și afară este întâmpinat de aceeași pustietate.
Așadar, este din nou singur, cu excepția câtorva secunde cât trec prin scenă cei doi pescari
„muți”, purtându-și în continuare bârnele.
Privind în zare, Iona vede „orizontul”, care nu e altceva decât „o burtă de pește”, după
care urmează „alt orizont” și altă „burtă de pește uriaș”. Această imagine a orizonturilor
concentrice care-l conțin nu poate fi interpretată decât ca punct culminant al piesei. Eliberarea nu
fusese decât o iluzie, pentru că lumea apare ca o imagine „a unui șir nesfârșit de burți. Ca niște
geamuri puse unul lângă altul.”, iar Iona se simte „închis între toate aceste geamuri”. În această
situație, el compară destinul său individual cu cel al lui Dumnezeu, desacralizându-l, făcându-l
un muritor obișnuit: „Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia.”
În final, descoperă că soluţia era în el însuşi şi că tot ce trebuia să facă era să-şi
redescopere trecutul şi identitatea. „Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la
noi când eram mic? ... Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi
caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? Iona. Ionaaa! Mi-am
adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Acum este momentul în care personajul își amintește trecutul
și își redescoperă identitatea, anulând astfel sentimentul tragic al înstrăinării. Iona îşi dă seama că
a greşit drumul spre cunoaştere, care a luat-o în altă direcţie şi că adevărata soluţie se afla în
sine: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia să o ia în partea cealaltă.”
Gestul sinuciderii trebuie înţeles tot din puct de vedere simbolic: Iona a găsit calea, iar
aceasta se afla în sine, el căutând în moarte o eliberare, de aceea își spintecă propria burtă cu
cuțitul. Astfel se explică şi metafora luminii din ultima propoziţie a piesei: „Răzbim noi cumva la
lumină.” , lumina semnificând eliberarea din propriul destin, din propria captivitate. El părăsește
voluntar lumea înconjurătoare și se retrage în sine însuși ca unică șansă de salvare a sufletului
încarcerat. El își exprimă prin lumină încrederea că, într-o altă formă de existență, își va
redobândi libertatea spirituală.

Caracterizarea personajului

Iona este un personaj-simbol, un „personaj-idee”, care reprezintă omul prins fără voia
sa într-o capcană din care încearcă să scape, în mod alegoric el întruchipând singurătatea și
căutările omului modern. El reprezintă figura speranței eterne, actul de a puescui semnificând
nevoia de cunoaștere și autocunoaștere. Tocmai de aceea motivul central al piesei
este labirintul care simbolizează drumul cunoaşterii de sine. Iona intră în labirint accidental şi
această intrare echivalează cu „spargerea ghinionului, forţarea norocului”, pentru că Iona
sfidează norocul pescuind în acvariu, dar şi cu instituirea unui ghinion permanent, consumat
zilnic. Dar conştientizarea propriei condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o
soluţie de salvare nu vin de la sine. Iniţial, faptul că se află izolat nu îi stârneşte panică,
întâmplarea fiind considerată firească, urmată de o încercare de adaptare. Dar, treptat, Iona
devine conştient de rostul său şi trece de la starea de inconştienţă la un demers lucid: „Un sfert
de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf.
Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat.”
Prototip al umanității moderne înstrăinate, Iona este caracterizat în mod indirect
prin felul său de a se comporta și a vorbi: vorbeşte cu sine, se strigă, se ipostaziază în Iona cel
fără noroc la pescuit şi Iona cu noroc la nori şi se întreabă: „Dacă sunt geamăn?”, „Sunt ochii
mei aceia care mă privesc?” El îşi creează un „însoţitor” de drum, pentru că, suferind de
singurătate şi încercând să o depăşească, trăieşte iluzia comunicării. Vorbeşte fără să i se
răspundă cu cei doi pescari, scrie o scrisoare pe care nu o citeşte nimeni, aceasta fiind condiţia
omului într-o lume a muţeniei universale şi a surzeniei: „Pe omenire o doare-n fund de soarta
ta.” Deşi este singur, multe din gândurile lui se îndreaptă spre ceilalţi. Unul dintre visurile
pescarului Iona era să instaleze o scândură în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul
neobosit al apelor, popas pe care să se odihnească pescăruşii sau vântul: „Dacă aş avea mijloace,
n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de
stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. ...M-am gândit bine, lucrul
ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufleteului.” Pornit pe un drum simbolic, pe un traseu al
devenirii, el este conformist și autoiluzionat, ignorând realitatea și preocupându-se de aparențe,
pentru ca, ulterior, ideea căutării unei soluţii să se insinueze treptat în mintea lui. Primele sale
acţiuni sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în
capcană, el doar încearcă să scape. Iona spintecă burta peştelui care l-a înghiţit şi se trezeşte în
burta altuia, mai mare decât a primului. Burţile sunt o metaforă pentru limitele existenţei umane:
acţiunea de încercare, de eliberare, rămâne zadarnică pentru că ieşirea dintr-un peşte înseamnă
intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul, într-o
succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea din limite vechi
înseamnă intrarea în limite noi, după cum observă cu luciditate şi Iona: „Toate lucrurile sunt
peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru.” Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare dată
cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva nu este suficientă: „Doamne, câți peşti unul într-
altul! Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?”
Înţelegerea şi găsirea soluţiei se va produce abia în final.
Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea adevărată, singura posibilă, se află
înlăuntrul nostru: „Trebuia s-o ia în partea cealaltă. [...] E invers. Totul e invers.” Această
evoluţie de la starea de inconştienţă a lui Iona, când stă în gura chitului şi nu se gândeşte nicio
clipă că va fi înghiţit, la cea de luciditate din final reprezintă un drum al cunoaşterii. Ieşit în
sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul
care i se arată îl înspăimântă din nou, pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de
burţi de peşte. Iona nu e doar un caracter, ci un personaj generic, un
„personaj-idee”. Scopul său este acela de a ieşi din labirint, de a se naşte din nou spre a deveni
alt Iona, spre a-şi asuma destinul, spre a afla mereu o altă şansă. Cuvântul care marchează clipa
descoperirii propriei identităţi este „eu”: „Eu sunt Iona!”. Tot mai lucid, Iona realizează că nu e
liber şi că drumul adevărat este cel „invers”, spre centru, adică spre spirit. Vrând să-şi prezică
trecutul, el rememorează propria existenţă, eliberându-se astfel de acţiunea timpului. Iona află o
definiţie a vieţii: „drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din
ani pe care am trăit-o eu”, caută un nume pentru sine: „Cum mă numeam eu?”, îşi descoperă
identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” şi înţelege că a greşit drumul. Îşi strigă
numele din depărtarea în care rătăcise şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei
libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în sine
deplina libertate: „Totul e noroc? E greu să fii singur. – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi
spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.”Gestul de a-şi spinteca burta nu trebuie înţeles ca
o sinucidere, ci este tot un act simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se află în sine. O nouă
naştere este posibilă numai prin eliberare totală, prin moarte. Singura soluţie, sinuciderea, este
unica posibilitate de a ieşi din labirint. Prin iluminarea finală, Iona înţelege că trebuie să-şi
găsească propriul drum. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la
lumină.”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.
În ceea ce privește efectiv mijloacele de caracterizare a
eroului, acestea sunt specifice personajului dramatic: este caracterizat direct de către autor prin
intermediul didascaliilor, şi indirect prin limbaj, gesturi, acţiuni simbolice, redate prin
intermediul introspecției și monologului interior, dar și prin solilocviu, așa cum am demonstrat
anterior. Caracterizarea directă este obținută prin notațiile autorului,
prin didascalii, acestea individualizând drama existențială a personajului. Prin indicațiile scenice
sunt obținute mișcările sufletești ale eroului. El este când „explicativ ” și „înțelept”, când
„mirat”, „vesel” și „curios”, când „nehotărât” și „făcându-și curaj”. Fiecare tablou surprinde
eroul în altă etapă a călătoriei sale. De aceea, didascaliile oscilează între portretul moral și cel
fizic. Astfel, precizările de la începutul tabloului IV surprind portretul fizic al lui Iona, un
personaj îmbătrânit de căutările depășirii limitei existențiale: „La gura grotei răsare barba lui
Iona. Lungă și ascuțită-vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona nu se
vede.” Personaj complex, Iona trece printr-o gamă variată
de trăiri: reflecție, acțiune reverie, veselie, tristețe, nădejde, dezamăgire, spaimă, calm, în
concordanță cu acestea limbajul său oscilând între diverse registre. Acesta este când colocvial,
când metaforic, alteori fiind ironic și tragic.

În opinia mea, Iona este simbolul întregii umanități care luptă cu un destin nefavorabil,
el având iluzia că poate alunga solitudinea și poate să-și depășească limitele, astfel găsindu-și un
punct de stabilitate în mijlocul etern al mișcătoarei mări. El este cel care oferă piesei de teatru
valoare gnomică, având semnificația aspirației umane spre cunoaștere și libertate.