UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

Facultatea de Drept
Retorica

Referat
Profesor univ. dr. Alexandru Țiclea
Noțiunea de retorică si importanța
studierii ei de catre viitorii juristi

București 2019
Studentă: Mihai Alexandra Gabriela
Cuprins
Ce este retorica?

La fel ca logica, retorica este știință, tehnică și, totodată, artă.

Retorica este arta oratorului (retorului) de a convinge auditoriul cu

privire la justețea ideilor sale. Într-o altă formulare, retorica este arta al
cărei obiectiv este elocvența (elocința). Despre retorică, romanii
spuneau că este fie arta de a vorbi bine (ars bene dicendi), fie arta de a
vorbi corect (ars recte dicendi).

Retorica este, în același timp, știința ce cuprinde totalitatea

conceptelor, principiilor și ideilor folosite pentru convingerea
auditoriului.

Retorica este, de asemenea, tehnica ce cuprinde ansamblul

metodelor sau procedeelor pe care le utilizează un orator pentru un
discurs persuasiv.

Retorica la români

Elemente de retorică pe tărâm romanesc pot fi identificate incă din

primele scrieri in care se manifesta existența unei conștiințe propriu-zis
artistice. Demne de analizat sunt « exercițiile de retorică » ale lui
Macarie, alaturi de alte letopisete in limba slavona, in care, alături de
termenul ce denumea această inaltă intelepciune, intalnim si sensul pe
care il avea retorica in epoca medievala - principala ei caracteristica era
aceea de ornament stilistic .

Deși neformulat in acești termeni, dar subinteles si asimilat, sensul

argumentativ iși face simtită prezența in diferite scrisori diplomatice sau
in discursurile pe care solii erau încredințașți sa le rosteasca in numele
domnitorilor români. Elocvent în susținerea acestei idei este
documentul politic si diplomatic reprodus de Ioan Tamblac Paleologul,
ruda a lui Stefan cel Mare, in fața Senatului Venetiei, la 8 mai 1477.
 Un alt discurs reprezentativ este acela al boierului Luca Carja,
trimisul lui Stefaniță - Vodă, in anul 1523, având misiunea de a obține
adeziunea regelui Poloniei la un front comun contra Imperiului Otoman.

De cele mai multe ori, deprinderea noțiunilor elementare de artă

oratorică se realiză la înaltele centre de cultură ale vremii, precum:
Școala Patriarhiei din Constantinopol, colegiile și universitățile de la Bar,
Lwow, Padova si alte centre de invatamant remarcabile ale timpului
respectiv.

Incercări de introducere a studiului retoricii au existat și înainte de

instaurarea domniilor fanariote. De exemplu, la « Schola latină » de la
Cotnari (1562-1563); dupa aproximativ un secol, la Targoviste, Paisie
Ligaridis predă, timp de cativa ani - 1646-1650 - retorica, in limbile
greacă și latină.

Cu ocazia unor evenimente speciale, boierii cărturari sau dascălii,

improvizau discursuri caracterizate prin deosebită solemnitate, pe care
le dedicau, de obicei, suveranului. Astfel, aceste cuvântări, fie ca aveau
un caracter laic sau religios, deveniseră tradiționale in cadrul
ceremonialului urcării pe tron a domnitorilor sau la moartea acestora,
fapt semnalat si de Miron Costin.

Cel care a utilizat pentru prima dată în cultura română termenii

retoricii clasice a fost Dimitrie Cantemir, personalitate remarcabilă a
culturii românești, caracterizat printr-o pregatire superioară. Scrierile sale
elogiaza reprezentanți de seamă ai oratoriei antice precum Aristotel,
Demostene, Cicero. Dimitrie Cantemir dovedește a avea o viziune și o
conștiință clară a responsabilității oratorului, motiv pentru care
condamna pledoariile fățarnice, artificiile stilistice, înșelătoare.

Dupa instaurarea domniilor fanariote, in a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea, retorică apare in programul de studii al gimnaziului
românesc de la Blaj. Clasa de retorică cuprindea, in 1786, un număr de
zece elevi, proveniți din diferite părti ale țării, aparținând categoriilor
sociale diferite.
 In școala de la Blaj, in gimnaziile laice precum si in cele
confesionale, românești sau străine, în instituțiile superioare din Roma și
Viena, tinerii români au deprins și au înțeles cum să utilizeze acest
instrument universal de comunicare și demonstrare a ideilor. Așa se
explică, in mare măsură, eleganța și claritatea gândirii, capacitatea
deosebită de ordonare a datelor, însusiri evidente in multe din
controversele purtate cu adversarii lor în lupta pentru recunoașterea
drepturilor națiunii romane din Imperiul Habsburgic. Nu poate fi trecută
cu vederea argumentarea impecabilă a dovezilor de natura lingvistică
sau istorică, teorii care, prin forța convingerii, iși pastrează valabilitatea
pană astăzi.

În ideologia Școlii Ardelene, necesitatea studierii retoricii a fost

enunțată deseori, aceasta fiind privită ca o continuare firească a
gramaticii. Raportul dintre normarea limbii si organizarea discursului se
păstrează în cele mai multe dintre proiectele si programele de
învățământ, apărute în celelalte principate in prima jumătate a secolului
al XIX-lea. Relația aceasta se menține, un rol deosebit având circulația
tipăriturilor, cât și actiunea directă a profesorilor veniți de peste munți la
școlile din București, Craiova, Iași.

Introdus in țara noastră, ca obiect de studiu, chiar de la

începuturile învătământului în limba română, “mestesugul vorbiri“ a avut
o situatie privilegiata nu numai in gimnaziile nationale, ci si in seminarii
ori institute particulare, contribuind astfel la educarea spirituala a
generatiei de scriitori sau oameni de cultura.

Necesitatea și imporțana retoricii rezid în momentele simple dar

concludente din cotidian, cum sunt de exemplu dezbaterile parlamentare
sau pledoariile juridice. În zilele noastre, retorica juridică presupune o
elocvență nouă, poate antitetică multor forme trecute, dar important și
necesară afirmării sale. Importanța însușirii tehnicii retorice rezidă și din
cunoașterea regulilor de construcție a discursului juridic, a regulilor de
retorică, a procedeelor oratorice elementare.

Această însușire a tehnicii retorice permite rezolvarea rapidă a

problemelor ridicate de pledoarie, evitarea pierderii de timp prin
inventarea mijloacelor de mult cunoscute, evitarea unor greșeli de
exprimare care pot avea consecințe grave, îl ajută pe orator (nefiind o
metodă constrângtoare) prin regulile sale șă-i pună în valoare calitățile,
șă-i corecteze greșelile și să-i dezvolte capacități native.

Există o îndoită intenționalitate a discursului: a convinge și a

persuada. Astăzi, mai mult ca oricând pe parcursul istoriei,
persuasiunea pătrunde în viața cotidiană. Schimbrile majore ale
revoluței trăite de umanitate antrenează persuasiunea ca una din
determinantele esențiale în modificrile survenite în noile modalități de
gândire, în noile modele comportamentale.

Alvin Toffler consemneaz în cartea sa “Al treilea val” implicarea

persuasiunii în toate schimbrile inițiate de marile inovații

Atât distincția dintre convingere și persuadare cu care ne-a

obinuit retorica tradițională, cât și cea contemporană ține de rezultatul la
care se ajunge sau de performanțele care se obțin prin intermediul
intervenției discursive. Procesul de persuadare ca o modalitate de
potențare a relației profesionale de influențare și dirijare eficientă apare
ca o acțiune valorizată în anumite maniere, lipsite de influențe masive.

Persuasiunea nu este inocentă. Se transmite numai ceea ce

trebuie știut, un adevăr pe care îl inoculezi și trebuie să i-l însușească. A
persuada eficient înseamnă a-l seduce pe interlocutor, pentru a urma un
traseu pe care eu îl cred bun pentru el. Persuadarea presupune un
anumit grad de artificialitate și teatralizare simulându-se o anumită
atmosferă și mimând relații afective, insinuând de fapt informații, idei,
stri. Cuvintele se transform în trucuri, în mijloace conștiente ale
transmisiei; corpul, hainele, non verbalul dau un anumit sens acțiunii
persuadante.

Contează cum, ce şi cât spui

Tonul vocii trebuie să varieze, gestica trebuie să fie relativ discretă,

iar conţinutul discursului trebuie să fie suficient de captivant.

În comunicare, tonul vocii (inflexiunile sau intonația vocii) este

mai important decât cuvintele rostite, deoarece i se atribuie (de către
specialiști) o pondere mare (30-40%) în ceea ce priveşte succesul
transmiterii mesajelor şi reușita persuadării. Un ton sobru reflectă
seriozitate și, de multe ori, justeţe şi profesionalism. În schimb, tonul
sarcastic sau ironic afectează negativ procesul de transmitere a
mesajelor către auditoriu. Intonaţia vocii celui care emite un mesaj ajută
la sublinierea cuvintelor importante din discurs şi evită plictiseala.

Limbajul trupului (gestica, mimica) este considerat de

specialişti că acoperă aproximativ jumătate din (50-55%) ceea ce
destinatarii receptează din conţinutul unei comunicări. Dacă vorbitorul
are o gestică obositoare sau plictisitoare mesajul pe care acesta doreşte
să-l transmită auditoriului este receptat numai parţial. Din contră,
gesturile personale (fireşti, naturale), în special dacă nu sunt accentuat
atipice, sunt recomandate, deoarece realizează o transmitere optimă a
informaţiilor. Excesul în folosirea gesturilor, în special dacă sunt ieşite
din tipare, estompează procesul comunicare. Gesturile sunt amprente
ale personalității fiecărui om și nu pot fi, de regulă, copiate de la modele
existente. Fiecare om are, însă, anumite calități pe care le poate pune în
valoare sau poate transforma defectele în calități. A. Einstein susținea
că toți oamenii sunt geniali, însă trebuie judecați diferit. El spunea:
„Dacă judeci un peşte după abilitatea sa de a se căţăra în copac, el va
trăi toată viaţa cu impresia că e un prost”. Într-o altă ordine de idei,
gestica mâinilor sau a altor părți ale corpului nu trebuie să fie obositoare,
să capteze mai mult atenția decât ceea ce spune cel care vorbește.
Vorbitorul trebuie să fie spontan, firesc și original, dar eventualele
defecte trebuie să fie ori acoperite, ori valorificate ca atuuri.

Chiar dacă se situează pe ultimul loc al ierarhiei modalităţilor

eficiente în comunicare, conţinutul mesajului are însemnătate proprie
(5-20%), în special în domeniile tehnice (domeniul juridic, medical,
economic etc.), şi se impune a fi atent ales. Cuvintele potrivite simplifică
transmiterea unui mesaj şi asigură receptarea acestuia. Vorbitorul
trebuie să facă o analiză atentă (meticuloasă) a termenilor folosiţi în
expunere. Însă, meticulozitatea exagerată se poate transforma
în preţiozitate sau pedanterie (aici, în sens peiorativ), situaţie în care
efectul mesajului nu va fi cel urmărit, deoarece poate irita sau supăra
audienţa.

Un aforism spune: „nu mult și prost, ci puțin și bine”. Prin alte

cuvinte, am putea spune: Nu mult cantitativ, ci mult calitativ.

Un adagiu latin cu semnificație similară este următorul: „Non

nova sed nove” (nu este vorba despre lucruri noi, ci despre o prezentare
a acestora în altă formă). Iar noi românii spunem: „Nimic nou sub soare”.
Sau, mai neaoș: „Aceeași Mărie cu altă pălărie”.

Metaforic spus, făcând trimitere la spusele lui Churchill,

discursul, pledoaria, mesajul sau orice comunicare în materie juridică
trebuie să fie precum fustele: suficient de scurte cât să capteze
interesul, dar nu mai lungi decât problema ce trebuie acoperită.

Respectarea eticii în comunicarea juridică

Scopul celui care susține un discurs sau vrea să transmită un

mesaj este acela de a convinge interlocutorii ori auditoriul. Dar mijloace
folosite trebuie să fie conforme eticii profesionale şi moralei.

Adevărul trebuie să fie prietenul celui care susţine un discurs. În

acest context capătă relevanță ceea ce a i-a spus Aristotel lui Platon:
„Amicus Plato, sed magis amica veritas” (Îmi e prieten Platon, dar mai
prieten îmi este adevărul).

Într-o altă ordine de idei, citatele folosite în discurs trebuie să fie

corect și în mod relevant reproduse. Un citat denaturat se poate întoarce
împotriva celui care l-a expus și în loc să-i fie de ajutor în demersul său
persuasiv va produce efectul contrar. Denumim acest efect prin
sintagma efectul de bumerang al discursului fără scrupule.

Există anumite limite. Spre exemplu, obligația morală a

practicianului în drept, de a recunoaște sau a spune adevărul, se
limitează la ceea ce legea glăsuiește în mod clar și la jurisprudența
obligatorie, fără a se extinde la valoarea de adevăr a probelor
administrate într-o cauză ori în ceea ce privește dispozițiile legale care
se pretează la interpretări diferite. Dacă legea nu este clară și nu există
o soluționare jurisprudențială unitară a problemelor de drept dezbătute,
juristul participant la activitatea judiciară are libertatea să susțină oricare
dintre soluțiile sau punctele de vedere posibile.

Cuvinte frumoase, cu multă substanță, despre avocați, a rostit

Doamna judecător Dana Gârbovan, Președintele UNJR, când a spus că:
„Avocații sunt cei ce fac ca un sistem de drept să funcționeze. Un
experiment istoric a demonstrat acest lucru, profesia fiind abrogată în
Prusia în 1780 și în Franța în 1789, pentru ca ulterior ambele țări să
realizeze că sistemele lor judiciare nu pot funcționa eficient fără
avocați”[11].

Incidentele între participanții la dezbateri este bine să fie evitate,

iar dacă acestea nu pot fi împiedicate atunci trebuie calmate și, în niciun
caz nu trebuie intensificate (inflamate).
 Winston Churchill: „Ce rost are să trăim, dacă nu pentru a lupta
pentru cauze nobile şi a face din lumea asta tulbure un loc mai bun de
trăit după ce noi ne-am dus?”.

Au mult tâlc aceste vorbe, deoarece ele transmit un imbold pentru

acțiuni bazate pe scopuri nobile.

Este o activitate nobilă apărarea exercitată de un avocat în

favoarea unei persoane care este acuzată că a comis o infracțiune
foarte gravă? De exemplu, a ucis oameni prin acte teroriste, a săvârșit
infracțiuni contra umanității etc.

În primul rând, simpla acuzare a unei persoane că a săvârșit

infracțiuni, fie ele dintre cele mai grave, nu schimbă sau
afectează principiul prezumției de nevinovăție, care poate fi infirmat
numai printr-o hotărâre de condamnare definitivă[12].

În al doilea rând, orice persoană, indiferent de gravitatea acuzației

ce i se aduce, are toate drepturile prevăzute de lege în favoarea
persoanelor suspectate sau inculpate. Prezumția de nevinovăție rămâne
în picioare, chiar dacă există dovezi clare de vinovăție și chiar dacă
acuzatul recunoaște comiterea faptelor ce constituie obiect al acuzațiilor,
până la data când hotărârea de condamnare rămâne definitivă