Dreptul, în general, este un ansamblu de norme de conduita si
principii adoptate sau recunoscute de autoritatile publice,
sanctionate si garantate de stat, care reglementeaza relatiile
sociale esentiale la un moment dat, în scopul asigurarii ordinii
sociale si a determinarii libertatilor si drepturilor membrilor
comunitatii în raport cu puterea politica.
În societatile cu organizare democratica, ordinea sociala tinde sa
realizeze un echilibru între autoritate si libertate, între interesele
generale si drepturile si libertatile individuale.
Definitiile dreptului comunicarii formulate în literatura de
specialitate, precum si, unele precizari de termeni din legislatie ne-
au condus la concluzia pe care o mentionam mai jos.
Dreptul comunicarii este constituit din acele norme, principii si
valori juridice care reglementeaza relatiile de transmitere publica,
si continutul mesajelor unor informatii , prin scris, sunet, imagini si
alte limbaje, precum si receptionarea acestora de catre un public
nedeterminat.
Difuzarea informatiilor nu are caracterul unei corespondente
private. Dreptul comunicarii reglementeaza si garanteaza, în
primul rând, continutul mesajelor transmise public în temeiul
drepturilor fundamentale ale omului privind libertatea de exprimare
si accesul la informatie.
Profesorul Nicolae Popa apreciaza ca, „dreptul este ansamblul
regulilor asigurate si garantate de stat, care au ca scop
organizarea si disciplinarea comportamentului uman, în
principalele relatii din societate, într-un climat specific coexistentei
libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si statornicirii
spiritului de dreptate”, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami
1998, p. 97.
În opinia noastra, informatiile pot fi considerate conventional
entitati care subsumeaza cunostinte, convingeri, idei, opinii,
sentimente, sugestii care încorporeaza mesaje, în domenii diverse,
cum ar fi cel politic, comercial, cultural, educational, de
divertisment etc.
Profesorul Valerica Dabu considera ca: „Prin dreptul comunicarii
sociale… întelegem totalitatea normelor juridice care
reglementeaza relatiile sociale ce se formeaza în cadrul
comunicarii directe si indirecte între oameni, respectiv individ,
agentul media, autoritatea publica, societatea”.
Charles Debbasch, Hervé Isar, Xavier Agostinelli, apreciaza ca
„Dreptul comunicarii reglementeaza toate formele de difuzare a
ideilor, a informatiilor, a cunostintelor prin scris, prin imagine, prin
sunet, sau prin orice alta tehnica destinata unui public
nedeterminat”, Droit de la communication, Dalloz, 2002, p. 1.
Prin urmare, o prima caracteristica a acestui drept consta în faptul
ca reglementeaza aspectele publice ale comunicarii, indiferent de
formele si mijloacele prin care se transmite si receptioneaza
(tiparire, afisaj, internet, multimedia)
Aceasta trasatura se poate sugera mai bine prin sublinierea ca
difuzarea publica nu are caracterul unei corespondente
private. Exista unele dificultati pentru a distinge comunicarea
publica de cea privata, întrucât unele mijloace tehnice moderne
pot avea utilizari variate. Internetul de ex., poate folosi atât
comunicarii publice, cât si celei private. Pentru a stabili caracterul
public sau privat al comunicarii, este necesar sa se tina seama în
fiecare caz de mai multe elemente, cum ar fi, natura locului unde
se desfasoara, formele si conditiile de utilizare a unui mesaj sau a
suportului
sau, intentia diferitilor subiecti etc.
O alta subliniere legata de caracterul public al comunicarii consta
în faptul ca nu se confunda cu locul în care se face receptia
informatiilor.
Aceasta se poate realiza în locuri deschise pulicului sau în locuri
private. În comunicarea publica conteaza în special destinatia
informatiilor care se poate face prin mijloace tehnice care permit si
receptia individuala în locuri care nu sunt publice. Totusi, definitia
data comunicarii publice de Legea dreptului de autor, cu toate ca
reflecta unele îmbunatatiri, dupa ce a fost modificata, pune accent
în special pe locurile deschise publicului.
În art.15, alin 1, Legea precizeaza: „ Se considera comunicare
publica orice comunicare a unei opere, direct sau prin orice
mijloace tehnice, facuta întrun
loc deschis publicului sau în orice loc în care se aduna un numar
de persoane care depaseste cercul normal al membrilor unei
familii si al cunostintelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenica,
recitarea sau orice alta modalitate publica de executie sau de
prezentare directa a operei, expunerea publica a operelor de arta
plastica de arta aplicata, fografica si de arhitectura, proiectia
publica a operelor cinematografice si a altor opere audiovizuale,
inclusiv a operelor de arta digitala, prezentarea intr-un loc
public, prin intermediul înregistrarilor sonore sau audiovizuale,
precum si prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricaror
mijloace, a unei opere radiodifuzate.
De asemenea, se considera publica orice comunicare a unei opere
prin mijloace cu fir sau fara fir, inclusiv prin punerea la dispozitia
publicului a operelor, astfel încât orice membru al publicului sa
poata avea acces, din orice loc sau în orice moment ales în mod
individual.”
Definitia, a fost îmbunatatita prin modificarea Legii , dar fiind
extrem de complicata, ni se pare ca nu este nici operationala.
O a doua caracteristica a dreptul comunicarii consta în faptul ca
reglementeaza aspectele publice ale comunicarii din
perspectiva Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile
conexe, modificata si completata de Legea nr
285/2004 continutului mesajului informatiei transmise si
receptionate.
În comunicareapublica, îndeosebi continutul mesajului pe care-l
implica informatia a fost si este în centrul preocuparilor care
reclama dreptului sa permita o libertate de comunicare mai larga
sau mai restrânsa, sa stabileasca masura libertatii de comunicare
si limitele ei. Societatile democratice actuale, avâd în vedere unele
experiente ale trecutului si evolutia mijloacelor de comunicare în
masa, au încredintat monitorizarea continutului mesajelor unor
autoritati publice de reglementare astfel încât acestea sa nu fie
supuse nici presiunii monopolului statului, nici subiectelor care
asigura difuzarea si care functioneaza în general dupa principiile
economiei de piata. În tara noastra o astfel de autoritate este
Consiliul National al Audiovizualului, autoritate publica autonoma
sub control parlamentar, garant al interesului public în domeniul
comunicarii audiovizuale.
În exercitarea acestei atributii, aceasta institutie, printre altele, a
adoptat si Codul de reglementare a continutului audiovizual. În
domenii ale comunicarii mai sensibile, cum ar fi Presa si Internetul,
exista unele rezerve referitoare la introducerea unor reglementari
juridice sau cu privire la interventia unor autoritati publice în
monitorizarea mesajelor transmise, datorita preocuparilor de a nu
a afecta libertatea de exprimare si implicit accesul la informatie în
aceste zone mai complexe. Pe plan international si national se
avanseaza timid norme deontologice si de
autoreglementare, a caror forta juridica este însa redusa.
Prin urmare, din perspectiva dreptului comunicarii transmiterea si
receptionarea informatiei se întemeiaza în primul rând
pe libertatea de comunicare care este un drept fundamental al
omului.
În Declaratia drepturilor omului din Franta, 1789, se afirma ca
„Libera comunicare agândurilor, a opiniilor este unul din drepturile
cele mai pretioase aleomului”.
Libertatea de comunicare corespunde celor doua aspecte
complementare ale dreptului la informatie. Este vorba mai întâi de
libertatea de a informa, care cuprinde atât difuzarea cât si
continutul mesajului.
În al doilea rând, mai presupune si posibilitatea de a primi fara nici
o piedica
mesajul informativ. Consacrarea acestui principiu reprezinta
fundamentul si
sinteza drepturilor si libertatilor afirmate de-a lungul timpului în
domeniul comunicarii.
Dreptul si în acelasi timp principiul libertatii de exprimare a fost
revendicat alaturi de alte drepturi fundamentale în societatile care
au evoluat spre o organizare democratica. Ele au fost mai întâi
valori potentiale care sau afirmat treptat în raporturile cu puterea.
Având în vedere ca nu exista libertate de comunicare absoluta,
dreptul comunicarii prin normele si principiile sale are menirea sa
realizeze un echilibru între exigente contradictorii, sa asigure
respectarea drepturilor si obligatiilor si, la nevoie sa restabileasca
ordinea sociala, remediind, nlaturând sau reprimând abuzurile.
Libertatea comunicarii publice se exercita în prezent potrivit
reglementarilor juridice interne si internationale si a principiilor de
drept, în limitele si restrictiile statornicite expres de ele.
 
2. Principiile dreptului comunicarii
 
Principiile dreptului comun si al fiecarei ramuri de drept sunt repere
valorice exprimate într-o forma sintetica, abstracta, generalizata
care orienteaza legiuitorul în adoptarea normelor juridice, pe cei
care interpreteaza si aplica legea, precum si pe cei carora li se
aplica legea.
Daca principiile au o anumita continuitate în timp, ceea ce asigura
o anumita
autonomie dreptului în raport cu societatea si puterea în miscare,
în schimb aplicarea lor depinde uneori de natura sistemului social-
politic. Din acest punct de vedere exista unele diferente si în
sistemele democratice (pluraliste sau liberale), în functie de
interventia mai mult sau mai accentuata a statului în unele
domenii, de natura si impactul mijloacelor de comunicare asupra
publicului.
Principiile sunt exprimate în documente internationale, în
dispozitiile constitutionale sau legislative; ele sunt formulate fie
expres, fie decurg din esenta sau continutul acestora.
 

1. Principiul Pluralismuluui si impartialitatii.

 
Constitutia României considera pluralismul o conditie si o garantie
a democratiei. Pluralismul presupune admiterea existentei unei
deosebiri între oameni, si a unei diversitati de conceptii si
convingeri filozofice, religioase, politice etc. Într-o societate
democratica pluralismul înseamna acceptarea, manifestarea si
exprimarea acestora si crearea conditiilor de coexistenta.
Libertatea de exprimare a credintelor, convingerilor, conceptiilor,
opiniilor, apartine în egala masura tuturor persoanelor si este una
din conditiile de realizare a pluralismului.
Principiul pluralismului si impartialitatiiorienteaza mai multe
forme de manifestare a comunicarii publice, atat din punct de
vedere al continutului mesajului cât si al conditiilor de difuzare si
receptie. Acest principiu consta în respectarea exprimarii pluraliste
a ideilor si opiniilor, în luralismul surselor de informare, precum si
încurajarea liberei concurente.
               Legea audiovizualului, care este una dintre cele mai
semnificative legi din domeniul comunicarii cuprinde mai multe
prevederi care ilustreaza principiul enuntat. Printre acestea
mentionam: „ Prin difuzarea si retransmisia serviciilor de programe
se realizeaza si se asigura pluralismul politic si social, diversitatea
culturala, lingvistica si religioasa, informarea, educarea si
divertismentul publicului, cu respectarea libertatilor si a drepturilor
fundamentale ale omului,” Exprimând necesitaea realizarii unui
echilibru între elementele mentionate, Legea
audivizualului precizeaza: „Pentru a proteja pluralismul si
diversitatea culturala, concentrarea proprietatii si extinderea cotei
de audienta în domeniul audiovizualului sunt limitate la dimensiuni
care sa asigure eficienta economica, dar care sa nu genereze
aparitia de pozitii dominante în formarea opiniei publice.” (Art.
44,.alin.1)
De asemenea, din perspectiva accesului la informatie, principiul
presupune un raport echilibrat între sursele de difuzare nationale,
regionale si internationale, atât din punct de vedere teritorial, cât si
al continutului tematic.
Reglementarile juridice au asimilat acest principiu în mai multe
domenii în care are loc comunicarea publica. Tot în Legea
audiovizualului se prevede: „ Pentru încurajarea si facilitarea
exprimarii pluraliste a curentelor de opinie radiodifuzorii au
obligatia de a reflecta campaniile electorale în mod echitabil,
echilibrat si impartial.”          Legea obliga Consiliul National al
Audiovizualului sa emita norme pentru respectarea acestor
prevederi. (Art.42, alin. 1,2.)
Astfel, în Codul de reglementare a continutului audiovizualului se
prevede: „În programele de stiri în problemele de interes public, de
natura politica, economica, sociala si culturala.
 

1. Informarea obiectiva, corecta si cu buna credinta.

 
Acest principiu se aplica tuturor formelor de comunicare publica.
Constitutia României, referindu-se la mijloacele de comunicare în
masa, publice si private, consacra faptul ca, „sunt obligate sa
asigure informarea corecta a opiniei publice”. (Art..31.alin.4.)
Subiectele poarta raspunderea pentru informarea incorecta, facuta
cu rea credinta în diferite forme si cu diferite scopuri. Prin urmare,
respectarea acestui principiu presupune verificarea corectitudinii
informatiilor, respingerea informatiilor îndoielnice, a zvonurilor sau
folosirea unor informatii pentru manipulare.
În cazul presei scrise sau audiovizuale, legiuitorul permite
confidentialitatea surselor de informare, în schimb, cere „asumarea
raspunderii pentru corectitudinea informatiilor furnizate”.
În Codul de reglementare a continutului audiovizualului sunt
stabilite o serie de reguli în cadrul emisiunilor cu caracter
informativ pentru prezentarea corecta a faptelor si evenimentelor.
Printre acestea se numara:
a)      rigoare si acuratete în redactarea si prezentarea stirilor;
b). între subiectul tratat si imaginile ce însotesc comentariul sa
existe o conexiune reala;
c) . sa se asigure o distinctie clara între reconstituirea faptului cu
ajutorul altor
persoane si imaginile si/sau sunetul înregistrate la evenimentul
real;
d) în cazul prezentarii de materiale audiovizuale provenind din
surse externe
redactiei, sa se precizeze acest lucru; fac exceptie materialele
audiovizuale
provenite de la agentiile de presa;
e) în enuntarea unor ipoteze sau a unor relatii de cauzalitate
privind producerea unor eventuale catastrofe, sa se solicite si un
punct de vedere al unei persoane cu competenta în domeniu;
f) sondajele de opinie prezentate sa fie însotite de informatii, care
sa dovedeasca autencitatea si competenta institutiilor care le
efectueaza.(Vezi,art.78)
Într-o apreciere cu caracter general, cuprinsa în Codul de
reglemetare a continutului audiovizualului, se arata: „Radiodifuzorii
trebuiesa respecte drepturile si libertatile fundamentale ale omului
si sa nu profitede ignoranta sau buna credinta a persoanelor.” (s.n.
) (Art.30)
Reglementarea care apreciaza ce se întelege prin „interes public
justificat”, în sensul ca trebuie sa se refere „la fapte si evenimente
locale ori nationale, cu semnificatie pentru viata comunitatii”, este
însotita de prevedrea potrivit careia, dreptului la informare nu
poate justifica invadarea vietii private”.
Consideram ca, o alta conoatie a acestei prevederi în afara de
aceea a protejarii vietii private a persoanei si care este legata de
buna credinta a emitatorilor, are în vedere si responsabilitatea
acestora în ceea ce priveste satisfacerea unor curiozitati primitive,
degradante ale unor categorii de public.
 

1. Îndependenta libertatii de comunicare

 
Este necesar ca subiectele comunicarii, fie în calitate de emitatori,
fie în calitate de receptori, sa fie independente în raport cu
autoritatile publice, cu centrele de putere
economica sau politica. Interzicerea cenzurii s-a impus o data cu
libertatea de exprimare în constitutiile democratice si într-o serie
de documente internationale care au promovat drepturile omului.
S-au împiedicat, astfel, autoritatile publice nu numai sa opreasca
aparitia unor publicatii, dar sa le si controleze.
Constitutia României interzice cenzura de orice fel, iar „libertatea
presei implica si libertatea de a infiinta publicatii”. De
asemenea, Legea fundamentala prevede: „Nici o publicatie nu
poate fi suprimata.”(Art. 30, alin.2,3,4.)
În prezent, desi în societatile democratice, statul nu mai exercita
monopolul asupra unor mijloace de comunicare, totusi datorita
impactului acestora, exista anumite forme de control prealabil, în
special de natura tehnica.
În Legea audiovizualului din România se prevede: „ Cenzura de
orice fel asupra comunicarii audiovizuale este interzisa.” ( Art. 6)
Totusi În Conventia europeana de aparare a drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale, în articolul 10, se arata ca, principiul
libertatii „nu împiedica statele sa supuna întreprinderile de
radiodifuziune, de cinema sau de televiziune la un regim de
autorizare”.
Principiul independentei de comunicare nu este contrazis sau
dezmintit de un regim de sanctiune a abuzului de libertate; din
contra, reprezinta o garantie a acestuia, întrucât exista si limite ale
libertatii de exprimare care protejeaza drepturile altor persoane.
 

1. Egalitatea în drepturi a emitatorilor de a transmite

informatii si a

persoanelor de a le receptiona.
Acest principiu rezulta si din reglementarile cu caracter general dar
si din normele care se refera la diferite aspecte si conditii de
realizare ale comunicarii.
De ex., Legea audiovizualului recunoaste si garanteaza dreptul de
difuzare si retransmisie a unor servicii de programe tuturor
radiodifuzorilor sau distribuitorilor de servicii care se afla sub
jurisdictia României în aceleasi conditii.
Pe de alta parte, acelasi act normativ, precizeaza ca, orice
persoana are dreptul de a primi informatii pe cale audio sau
audiovizuala cu privire la orice problema sau eveniment de interes
public.
Pentru a permite accesul egal al tuturor
persoanelor Legea permite utilizarea extraselor în cadrul
buletinelor informative. În acest scop întinderea dreptului de
exclusivitate dobândit prin contract de un radiodifuzor primar este
limitata de dreptul oricarui alt difuzor secundar de a difuza extrase
cu privire la un eveniment.
De asemenea, un alt ex., selectat aleatoriu, se reflecta si în eea ce
priveste pozitia legiuitorului fata de evenimentele de importanta
majora care pot fi difuzate în exclusivitate daca nu priveaza o parte
importanta a publicului din România de a le urmari direct sau
decalat.
Principiul egalitatii presupune si nediscriminarea. Atat conditiile de
difuzare, cât si continutul si modul în care se face transmiterea
informatiilor trebuie sa aiba în vedere excluderea oricarei forme de
discriminare pozitiva sau negativa.
Codul de reglementare a continutului audiovizualului, prevede:
„Este interzisa în programele audiovizuale orice discriminare pe
considerente de rasa, religie, nationalitate sex, orientare sexuala
sau etnie.”
Este interzisa, de asemenea, orice forma de manifestare
antisemita sau xenofobie. ( Art. 46, alin. 1,2) Ilustram si cu o alta
reglementare: „este interzisa orice referire peiorativa,
discriminatorie la originea etnica, nationalitatea, rasa sau religia
copilului, precum si la un eventual handicap.”( Art. 12.)
 

1. Principiul transparentei în difuzarea publica a

informatiilor.
Legea liberului acces la informatiile de interes public, a stabilit
reglementari juridice care au obligat autoritatile publice si institutiile
sa creeze compartimente de relatii publice. Prin intermediul
acestora se pun la dispozitia publicului o serie de informatii
referitoare la identificarea institutiilor sau autoritatilor, precum si cu
privire la activitatea lor.
Aceasta lege precum si alte legi, care reglementeaza accesul la
informatii, permit
numeroase forme de acces al publicului, începând de la afisare la
sediul institutilor si pâna la folosirea unor forme de comunicare pe
internet. În Raportul asupra implementarii Legii 544/2001 privind
liberul acces la informatii de interes public în anul 2006 – Judetul
Vâlcea, se mentiona printre concluzii: „Prin lege si normele de
aplicare a acesteia se urmareste transparenta sporita a activitatii
institutiilor si autoritatilor publice si un control mai eficient al
cetateanului contribuabil asupra activitatii administratiei publice.”
Un pas înainte în ceea ce priveste adâncirea acestui proces
democratic îl reprezinta Legea privind transparenta în
administratia publica.
În primul articol al acestei legi se prevede: „ Prezenta lege
stabileste regulile procedurale minimale aplicabile pentru
asigurarea transparentei decizionale în cadrul autoritatilor
administratiei publice centrale si locale, alese sau numite, precum
si al altor institutii publice care utilizeaza resurse financiare
publice, în raporturile stabilite între ele cu cetatenii si asociatiile
legal constituite ale acestora.”
Titlul II al Legii nr. 161/2003, intitulat Transparenta în
administrarea informatiilor si
serviciilor publice prin mijloace electronice, precizeaza în art. 6
urmatoarele:
„(1) Prezentul titlu stabileste obiectivele, principiile, termenii si
conditiile de utilizare a procedurii electronice de acces la
informatiile si serviciile publice si furnizarea acestora, precum si
regulile generale de asigurare, prin mijloace electronice, a
transparentei informatiilor si serviciilor publice ca parte integranta a
reformei administratiei publice.\
(2) Autoritatile administratiei publice vor furniza informatiile si
serviciile publice prin mijloace electronice concomitent cu
procedurile traditionale. ”
 

1. Accesul liber la justitie .

Este o garantie a apararii drepturilor si libertatilor, inclusiv din

domeniul comunicarii. Orice persoana se poate adresa liber
justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor lor
legitime.
Se pot adresa instantelor judecatoresti atât persoanele fizice cât si
cele juridice, în conditiile si în formele prevazute de lege. Apararea
drepturilor si intereselor legitime din domeniul comunicarii, prin
folosirea altor mijloace de contestare a deciziilor unor autoritati
publice sau private nu exclude posibilitatea persoanei de a se
adresa si justitiei.
Nimeni nu are dreptul sa împiedice accesul cetatenilor români,
straini sau fara cetatenie la justitie.
De-a lungul timpului s-au decantat o serie de reguli de functionare
a justitiei care-i asigura transparenta, echilibrul si impartialitatea.
Printre acestea se numara: publicitatea, oralitatea,
contradictorialitatea, obligatia de motivare a hotarârilor,
posibilitatea exercitarii cailor de atac etc. Observam ca publicitatea
si oralitatea sunt forme publice de manifestare a principiului
general a accesului la justitie. Ele fac parte din procedura actului
de justitie si numai în mod exceptional pot fi restrânse pentru
protectia unor drepturi ale persoanei. În Constitutia României se
prevede ca „sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile
prevazute de lege”.
Accesul liber la justitie nu se reduce numai la posibilitatea de a te
adresa instantelor judecatoresti.
Subiectele comunicarii îsi pot apara drepturile adresându-se Curtii
Constitutionale – institutie independenta de orice alta autoritate si
care nu se înscrie în sistemul instantelor judecatoresti.
Jurisprudenta Curtii Constitutionale din tara noastra în domeniul
drepturilor legate de comunicarea publica, prin exceptiile de
neconstitutionale, este foarte bogata.
Aderarea tarii noastre la Conventia Europeana a creat posibilitatea
persoanelor de a se adresa Curtii Europene a drepturilor omului,
dupa epuizarea cailor interne de atac, împriva unor decizii
considerate nedrepte.
 
1. Legatura dreptului comunicarii cu alte ramuri ale
dreptului

Dreptul comunicarii sociale este o ramura relativ tanara a dreptului

public care s-a impus in ultimul timp in societatea informationala.
“Avem in vedere, aici, obiectul de cercetare si functiile
socioreglatoare specifice ale dreptului comunicarii de masa sau –
in termenii utilizati de doctrina juridica- un obiect propriu
(inconfundabil si nesubstituibil, dincolo de oricate posibile
asemanari/similaritati de context ar exista) ; un demers normative
ce-i defineste aria competentei normativ-comportamentale ; in
sfarsit o finalitate ordonator primitiva (in acelasi timp distincta si
complementara in raport cu celelalte ramuri si discipline juridice)
[1].
Privit ca ramura a dreptului public, dreptul comunicarii sociale
constituie totalitatea normelor juridice ce reglementeaza relatiile
sociale ce se creeaza in cadrul comunicarii interumane.
Dreptul comunicarii sociale se afla in corelatie si cu celelalte
ramuri de drept (drept civil, drept administrativ, dreptul proprietatii
intelectuale, dreptul penal etc.), dar izvorul principal, ca si
celelalte ramuri de drept mai sus mentionate, si-l are in dreptul
constitutional. De aici rezulta ca toate normele juridice ale
dreptului comunicarii sa fie in conformitate cu normele juridice
fundamentale ale dreptului constitutional, iar cele ce nu izvorasc
din acestea sa nu fie contrare normelor constitutionale[2] .
Constitutia prevede o serie de drepturi ce constituie obiectul de
studiu al dreptului comunicarii, ca de exemplu :
¨      dreptul la informatie (art.31);
¨      dreptul la libertatea de exprimare (art.30);
¨      dreptul la invatatura (art.32) etc.
 
Dreptul comunicarii sociale aprofundeaza drepturile fundamentale
prevazute in Constitutie, cum ar fi :
¨      dreptul la viata intima, familiala si privata ;
¨      dreptul la propria imagine;
¨      dreptul la confidentialitate (secretul corespondentei);
¨      dreptul de a informa si de a fi informat etc.
 
Multe din notiunile dreptului administrativ se regasesc in studiul
dreptului comunicarii cum ar fi : functionarul public, autoritatea
publica, functiile acestora etc, precum si cele ale dreptului penal :
infractiune, calomnie, insulta, obiectul infractiunii, raspunderea
penala etc.
Astfel putem spune ca exista o profunda interdependenta intre
notiunile dreptului comunicarii cu cele ale celorlalte ramuri de drept
fara de care dreptul comunicarii sociale nu s-ar fi putut constitui.