Comunicarea în spaţiul informatic şi provocările

sale pentru domeniul juridic

1. Introducere

Niciodata în istoria omenirii nu s-a vorbit atât de mult despre 

comunicare, ea acaparând în secolul vitezei toate domeniile de activitate:în
întreprinderi, în marketing, în mediile politice, în presa, învăţământ, în sfera
religioasa, în psihoterapii de grup etc. Mai nou, comunicarea în toate
aceste domenii nu poate fi analizată fără a avea în vedere componenta sa
de realizare prin intermediul reţelelor (deja şi aici lucrurile se diversifică)
web.
România nu se poate integra şi adapta noilor cerinţe europeane şi
globale, dacă nu are un sistem de drept corespunzător provocărilor
secolului XXI. Societatea informaţională sau Cyberspace, cu noile sale
oportunităţi de informare şi exprimare, are nevoie de un drept specific
evoluat (care a şi fost botezat provizoriu Cyberlaw) şi care să reunească
toate acele elemente ce ţin de tehnologie dar şi de comunicarea socială în
spaţiul internaut.

                
   2. Obiect şi scop

 Importanţa schimbării sistemului de drept actual şi adaptarea lui la cerinţele

Societăţii secolului XXI – societatea informaţiei.
 Relevarea principalelor aspecte legale implicate în desfăşurarea comunicării
sociale prin intermediul tehnologiilor informaţiei.
 Comunicarea informatică şi un nou domeniu de graniţă: dreptul comunicării
informatice

Dezvoltarea infrastructurii informaţionale, în curs de globalizare, în care se includ şi

structurile mediatice online genereaza posibilitati de comunicare din ce în ce mai
sofisticate. Acestea sunt dublate de platformele de bloguri şi cele de socializare. Oamenii
transmit informaţii într-un ritm tot mai aceelerat iar distanţele sau redus la o „aruncătură”
de mouse sau de monitor. Vedem cum predicţiile unor futurişti ca Marshall McLuhan şi
Alvin Toffler se adeveresc, iar lumea se transformă rapid într-un “ sat global “ unde
distanţele geografice, zonele orare şi frontierele naţionale nu mai reprezintă bariere
pentru comunicare, afaceri şi comerţ. Există o axiomă potrivit căreia societatea
informaţională bazată pe cunoaştere are un impact profund asupra componentelor
sistemului societăţii, adică economie, social, politic şi desigur şi cel juridic fără de care
ordinea socială ar fi grav prejudiciată. In mai puţin de o generaţie, revoluţia
informaţională şi introducerea spaţiului virtual în fiecare aspect al societăţii a schimbat
lumea.
Ceea ce preocupă acum toate societăţile moderne (şi ar trebui să preocupe şi
România) este nu numai cum să utilizeze mai eficient şi să dezvolte continuu domeniul
tehnologiei informaţiei, ci şi să stabilească cadrul legal în care să se dezvolte
interacţiunile în acest domeniu. Pentru că, ne place sau nu, boom-ul tehnologiei
informatice a prins total nepregătite statele în ceea ce priveşte sistemul de drept. Un mare
specialist în domeniul tehnologiei informaţiei remarca, cu o ironie dureroasă că, „e o
groază de tehnologie în societatea informaţională şi aşa de puţin drept”. Desigur, nu
putem vorbi de un vid juridic în ceea ce priveşte comunicarea şi tot ce se subsumează
acesteia în spaţiul virtual, dar legislaţia existentă, în mare preluată şi adaptată din alte
domenii, e departe de a oferi o viziune unitară asupra abordării şi instrumentele necesare
şi eficiente persoanelor din domeniul juridic. Pentru a vedea cum stau lucrurile ne-am
propus să facem o scurtă incursiune în tipurile de comunicare pe care le întâlnim în
spaţiul virtual.

3. Comunicarea informatică – un mix al tipurilor de

comunicare socială
  
Relaţiile fundamentale între indivizii aceleiaşi societăţi sau între societăţi, sunt
realizate cu ajutorul comunicării, în speţă a limbajului şi al altor coduri şi semne, prin
care au loc schimburi de informaţii, de opinii, de idei şi constituie prima şi cea mai largă
formă de experienţă socială. Numai cunoscând, respectând şi folosind legile specifice
fiecărei forme de comunicare putem să înţelegem corect, complet, la timp şi să
comunicăm eficient, operativ, legal, adecvat pentru a obţine rezultatul dorit.
În cadrul comunicării prin intermediul reţelelor informatice vorbim desigur de
comunicare socială, în ambele sale accepţiuni, în sens larg şi în sens restrâns. În sens
larg, în comunicarea socială includem comunicarea între formele organizării sociale ori
între acestea şi individ cum sunt: comunicarea familială, comunicarea pedagogică,
comunicarea ştiinţifică, comunicarea artistică, comunicare instituţională, comunicare
structurală, comunicarea culturală, comunicarea spirituală etc., precum şi comunicarea
socială în sens restrâns. Prin comunicarea socială în sens restrâns înţelegem schimbul de
informaţii între persoană, agentul media, autoritatea publică, societate şi alte structuri ale
acesteia. Comunicarea socială în sens restrâns diferă de alte forme ale comunicării
sociale, din punct de vedere al subiecţilor acesteia, conţinut, limbaj, natura şi calificarea
informaţiei, imaginii, regulile comunicării şi normele juridice care o reglementează.
Astfel, de pildă, comunicarea comercială este considerată o formă a comunicării sociale
în sens restrâns şi este reglementată atât de codul comercial, codul civil, iar când se
realizează electronic este reglementată de Legea privind comerţul electronic nr.
365/2002. De asemenea comunicarea audiovizuală (politică, culturală, spirituală etc.)
este reglementată de Legea nr.504/2002, de deciziile C.N.A, iar comunicarea scrisă de
Legea nr.3/1974. Iată însă că dacă în cazul comunicării comerciale realizate prin apelul la
tehnologia informaţiei există o lege şi prevederi clare, în cazul comunicării audiovizuale
prin intermediul altor platforme tehnologice decât cele tradiţionale, lucrurile nu mai stau
în acelaşi mod. Spaţiul virtual are propriile sale avantaje şi dezavantaje. Iar pentru jurişti
nu e simplu să creeze un cadrul legislativ în acest sens. Să ne amintim că potrivit DEX
prin virtual se înţelege „ceva care există numai ca posibilitate, fără a se produce (încă) în
fapt; al cărui efect este potenţial şi nu actual”. Eforturi se fac în acest sens iar chiar
companiile de top din domeniu cer insistent acest lucru, dovedindu-se uneori incapabile
să-şi gestioneze interesele fără o legislaţie în acest sens.
În comunicarea prin intermediul web vom întâlni deasemenea alte două componente
ale comunicării sociale: cea publică şi cea privată. Reglementate prin cadrul oferit de
domenii adiacente Dreptului comunicării (Drept public, privat - Legea privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Autoritătii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu
Caracter Personal -102/2005 şi Legea 161 din 19/04/2003 privind unele masuri pentru
asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in
mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei). Vom menţiona aici şi Legea nr.
8/1996 care asigură o mare parte din reglementările comunicării publice. Comunicarea
publică în audiovisual se supune cadrului legislative oferit de Legea nr. 504/2002 (în
cadrul căreia însă sintagma comunicare audiovizuală nu include comunicarea privată prin
audiovizual (de pildă comunicarea privată prin televiziune cu circuit închis sau prin
videotelefon) care are alt regim juridic. Comunicarea audiovizuală privată din mediul
online (prin mijloacele puse la dispoziţie de aproape majoritatea platformelor de
socializare) nu dispune încă de o reglementare proprie juridică ci doar de Regulamentele
de funcţionare ale companiilor în cauză. De fapt, autoreglementarea – ca un element
complementar al reglementărilor legale este tot mai des utilizată, cu precădere in SUA,
care de departe are cel mai avansat sistem de drept informatic, ceea ce duce, în situaţii
determinate, la devansarea legislaţiei statale. Intră aici, îndeosebi, reglementările pe care
diferitele comunităţi de furnizori de servicii Internet le elaborează şi le impun în
interiorul lor, mai cu seamă în interesul protecţiei consumatorilor.

4. Comunicarea informatică între Dreptul comunicării şi

Dreptul informatic
 
Dreptul informatic este un sistem unitar de reguli juridice aplicabile tehnologiilor
specifice informaticii, precum şi acelei părţi a comunicaţiei aferente transferului de
informaţie în reţelele informatice. După cum reiese chiar din definiţie, putem observa că
Dreptul informatic reglementează partea tehnologică a comunicării, sau mai exact
mijlocul de transmitere a datelor, a informaţiei dintre emiţător şi receptor.

Dreptul comunicării sociale constituie totalitatea normelor juridice care

reglementeazã relaţiile sociale cele mai importante ce se formează în cadrul comunicării
sociale în sens restrâns. Adică stă la baza constituirii cadrului legal a comunicării în
forma şi conţinutul său esential.

În domeniul Dreptului informatic ca şi în cel al Dreptului comunicării, informaţia este un

mesaj obiectiv care elimina nedeterminarea in legatura cu realizarea unui anumit
eveniment, avand caracter obiectiv şi de noutate. Se prezintă sub diferite forme ca de
exemplu: comunicarea prin telefon, radio, televiziune, sateliţi, articolele din ziare şi
reviste, rezultatele unor experimente etc. Conectarea calculatoarelor într-o reţea nu este o
noutate, acest lucru realizându-se încă din a doua jumatate a anilor '60. O reţea mondială,
a fost însă realizată numai în ultimii 15 ani. Se poate afirma că Internetul este, probabil,
cea mai importantă descoperire a secolului nostru. Aceasta reţea nu numai că reprezintă o
sursa inepuizabilă de informaţii, dar în acelaşi timp este şi o noua formă de comunicare
între oameni, graţie componentei de poşta electronică (e-mail) şi a platformelor online de
chat (messenger, my scape, face book). 
Sistemul informatic este acea parte a sistemului informaţional în care procedeele şi
mijloacele de prelucrare a datelor sunt automatizate. Din momentul apariţiei datelor şi
până în momentul în care se obţin informaţiile, se parcurg urmatoarele etape:
introducerea datelor, prelucrarea datelor, extragerea informatiilor. Sistemul informatic
este compus din: componenta fizica = hardware, formată din totalitatea echipamentelor
folosite, componenta logica = software, formată din programele sistemului de operare şi
ale aplicaţiilor definite, componenta de date sau baza de date, componenta umană formată
din personalul specializat pentru întretinerea şi exploatarea sistemului şi utilizatorii lui
direcţi, cadrul organizatoric al beneficiarului sistemului informatic. Când se lucrează într-
o reţea de calculatoare, la datele de pe un calculator oarecare pot să aibă acces foarte
multe persoane. Astfel pot apărea două categorii de probleme: pot sa aiba acces la date
persoane neautorizate sau pot sa aiba loc acte de distrugere (falsificare) a datelor. În timp,
s-a încercat rezolvarea acestor probleme prin construirea unui sistem de parole, pe mai
multe niveluri, care să controleze accesul la date. Exista totuşi riscul ca, prin încercări
repetate să se gasească parola corectă (spargerea parolei de către aşa numiţii “hackeri”).
Din acest motiv, unele sisteme de operare pentru lucru în reţea creează protecţie la
spargerea parolei, fie prin blocarea accesului după un număr de încercări, fie prin crearea
iluziei ca s-a găsit parola corectă şi că utilizatorul neautorizat ar avea acces la sistem,
furnizandu-i-se informaţii false. O alta metodă de a proteja datele este criptarea lor, şi
anume codificarea datelor după un anumit algoritm. Totuşi şansele companiilor de a se
apăra ar fi mult îngreunate fără existenţa prevederilor legale privind accesul neautorizat la
bazele de date din cyberspace. Pentru descurajarea acestui tip de infracţiuni, pedepsele
prevăzute de legea penală sunt extrem de aspre (mergând chiar până la 10 - 12 ani de
închisoare). S-a impus cu precădere necesitatea reglementării în primul rând a
transferului tehnologic de date deoarece web-ul, acest uriaş păienjeniş de reţele de
calculatoare care cuprinde întregul glob, conectează la un larg sistem electronic de
servicii, resurse şi informaţii atât instituţii guvernamentale, militare, educaţionale şi
comerciale cât şi persoane fizice ale căror drepturi trebuie protejate. Reţeaua web este
atât în prezentă în viaţa de zi cu zi şi în mod sigur şi în viitor va avea o prezenţă din ce în
ce mai mare în toate activităţile umane, indiferent că vorbim de comunicare media,
informare, divertisment, transfer de fişiere, stocare de date, acces la distanţă, servicii
comerciale, poştă electronică. Iar o parte din aceste domenii încă nu dispun de
reglementări specifice clare.

5. Necesitatea reglementărilor juridice în cadrul

comunicării informatice
 
Datorită specificităţii noilor forme de comunicare, noi reguli juridice se adaugă continuu
celor existente în domeniul tehnologiei informaţiei. Unele au legătură chiar cu
modalităţile de organizare a acestor activităţi de comunicare. Egalitatea de acces,
normalizarea, interconexiunea vor fi obiective greu de atins.
Poşta electronică este serviciul web cel mai vechi si cel mai răspândit. El permite
primirea şi trimiterea de mesaje de la/către o persoana aflata in orice alt loc, daca aceasta
persoana dispune de un cont de e-mail. Avantajele folosirii postei electronice: un mesaj
transmis prin posta electronica este mai ieftin decat un mesaj telefonic, un mesaj transmis
prin posta electronica este mai rapid decat un mesaj transmis prin posta obisnuita, textul
unei scrisori poate fi memorat intr-un fisier pe disc, poate fi pastrat atata timp cat doreste
utilizatorul si poate fi inclus intr-un alt document, se face economie de hartie, serviciul
este permanent, un singur mesaj poate fi transmis printr-o comanda simpla mai multor
persoane dintr-un grup. Desigur şi riscurile sau dezavantajele au partea lor. Poşta
electronică nu asigură inviolabilitatea corespondenţei 100%, şi aici atingem o zonă
sensibilă a comunicării informatice, cea referitoare la securitatea comunicării. Secretul
comunicaţiilor se referă la toate tipurile de comunicaţii interpersonale în societatea
informaţională. Pentru a asigura acest deziderat trebuie ca legislaţia să cuprindă norme
clare în acest domeniu, prevăzute cu sancţiuni pentru cei ce le încalcă.
Toţi cei ce produc, furnizează şi utilizează produse informatice sau care prestează
servicii informatice sunt obligaţi (prin lege) să asigure pe cei care le folosesc produsele
sau serviciile lor că ele nu sunt de natură să afecteze drepturile omului şi libertăţile
individuale, luând măsurile corespunzătoare. Însă în practică lucrurile nu stau chiar aşa,
dovadă fiind avalanşa de fraude informatice pe care oamenii legii trebuie să le
investigheze. Frauda informatică – reprezintă intrarea, alterarea, ştergerea sau
supraimprimarea de date sau de programe pentru calculator sau orice altă ingerinţă într-
un tratament informatic care îi influenţează rezultatul, cauzând chiar prin aceasta un
prejudiciu economic sau material în intenţia de a obţine un avantaj economic nelegitim
pentru sine sau pentru altul. Următoarele fapte infracţionale sunt cele mai frecvente şi ar
trebui, prin urmare, avute în vedere de legiuitorul penal român: frauda informatică, falsul
informatic, fapte ce prejudiciază datele sau programele pentru calculator, sabotajul
informatic, accesul neautorizat, intercepţia neautorizată, pirateria software, spionajul
informatic, defăimarea prin Internet, distribuirea de materiale photo, audiovideo cu
conţinut obscen, spam-ul, urmărirea/hărţuirea în reţea (cyberstalking).  
Pentru a se evita răspândirea fraudei informatice se urmăreşte armonizarea
legislaţiei internaţionale în societatea informaţională, vizând în principal: protecţia prin
drept de autor, falsificarea datelor în vederea manipulării sau a încălcării dreptului la
imagine, confidenţialitatea datelor şi a regulilor antitrust, prevenirea şi combaterea
criminalităţii informatice, precum şi promovarea standardelor tehnice care să asigure
intercomunicarea noilor reţele de comunicaţii.
Zilnic, individul este angrenat în diverse procese de comunicare cu semenii săi,
exercitându-şi astfel în mod activ libertatea de exprimare. Iar libertatea de exprimare în
spaţiul virtual nu trebuie să facă excepţie de la regulile juridice, sociale, comunicaţionale
deja existente. Desi garantată de Constituţie, libertatea de exprimare trebuie exercitată
între anumite limite. Delimitarea dintre libertate şi abuz de libertate, precum şi
delimitarea dintre drept şi abuz de drept, este în sarcina statului care prin intermediul
aparatului legislativ stabileşte limitele legale de exercitare a drepturilor şi libertăţilor,
precum şi răspunderea penală, contravenţională sau de alt tip care poate fi angajata în
cazul încălcării acestor limite legale.  Libertatea de exprimare a unei persoane nu trebuie
sa aducă, însă, atingeri unor drepturi şi libertăţi ale altor persoane, cum ar fi: dreptul de a
se bucura de onoare si demnitate; dreptul de a se bucura de secretul corespondenţei;
dreptul la viaţa intimă, familială şi privată; dreptul la propria imagine; dreptul de a fi
recunoscut ca autor al unei opere literare, artistice, ştiintifice. De exemplu, anul trecut în
Suedia, o persoană care a acuzat pe nedrept, prin intermediul presei online, compozitorul
unei piese muzicale că acesta şi-ar fi însuşit ilegitim opera respectivă, a fost obligată (în
solidar cu publicaţia în cauză), de către o instanţă de judecată să plătească daune-morale
autorului, iar statului o amendă. E un semn că şi în domeniul mass media online legea
începe să aibă un cuvânt de spus. Dar e departe de a spune că lucrurile au intrat pe un
făgaş normal, dacă ţinem cont de multitudinea de mizerii, acuze, zvonuri mincinoase,
injurii de natură să aducă prejudicii grave drepturilor şi libertăţilor altor persoane, inundă
la propriu forumurile publicaţiilor, toate sub mantia anonimatului, a pseudonimelor (nick
name-uri) sau chiar a numelor reale.
Mai mult, remarcăm faptul că platformele de bloguri (un mix de comunicare publică-
privată – blogurile sunt asociate ideii de jurnal personal) au devenit un concurent serios
al publicaţiilor media online, însă reglementările privind acest tip de comunicare lipsesc
cu desăvârşire. Cel mai repede îmi vine în minte chiar situaţia din ţara noastră, în care un
realizator de televiziune evită să calomnieze în emisiune, ştiind că altfel va încălca
Regulamentul CNA şi va suporta consecinţele aferente, însă acelaşi realizator,
metamorfozat în blogger câteva zeci de minute mai târziu, spune pe blogul personal toate
acuzaţiile care îi vin în minte, deoarece aici nu riscă nici un fel de pedeapsă. Furtul de
identitate e de asemenea o infracţiune gravă, dar platformele Face Book şi Twitter sunt
pline de profile prin care unele persoane se substituie unor personalităţi publice şi
comunică uneori fără scrupule în numele acestora. Uneori cei cărora li s-a
furat/împrumutat identitatea află în timp util, alteori nu, iar afirmaţiile făcute în numele
lor le pot aduce grave prejudicii morale, de imagine, demnitate sau chiar de afaceri. De
asemenea, oamenii de ştiinta au adus în atenţia legiuitorilor în ultimii ani o îngrijorare
legată de ceea ce se numeşte intimitate informaţională. Aceasta intimitate informatională
definită de Alan Westin - profesor de drept la Harvard University ca fiind dreptul
individului, a grupului sau instituţiei de a alege cum, unde şi către cine vor fi furnizate
sau comunicate informaţiile cu caracter personal; acest aspect pare să devină o foarte
semnificativă problemă apărută frecvent în dezbaterile pe marginea subiectului dreptul al
intimitate.
  Comunicarea, sub diversele ei forme, stă la baza activităţii de marketing
desfăşurată de agenţii economici. Insă, nici comunicarea comercială nu este absolut
liberă. Limitele comunicării comerciale încep acolo unde mesajul publicitar al unei părti
distorsioneaza concurenţa agentilor economici pe piata sau acolo unde mesajul publicitar
prejudiciaza interesele consumatorilor. Astăzi, comunicarea comercială trebuie raportata
si la mijloacele moderne de comunicatii prin intermediul carora pot fi transmise
informatii: internet, TV, radio, cablu sau telefon. De exemplu, în Franţa, o companie de
telefonie a folosit în cadrul unei campanii de promovare online un mesaj trunchiat în
propriul banner de publicitate, şi anume a anunţat reducerea tarifelor pentru apelurile
către alte reţele cu 20%. A fost sancţionata cu amendă pentru publicitate înşelătoare
deoarece în realitate reducerea se aplica numai convorbirilor mai lungi de 5 minute.
 In fiecare dintre formele ei, comunicarea influenţează dezvoltarea unei afaceri. Insă,
indiferent de viitorul tehnologiei informationale si indiferent de evolutia culturala,
comunicarea web/informatică trebuie să respecte drepturile individului. Astfel, un mare
producator de articole sportive a nesocotit drepturile de autor ale unui caricaturist chinez,
a preluat de pe internet şi introdus în logo-ul folosit într-o campanie de promovare un
desen al acestuia. Anul trecut, deoarece imaginea utilizată nu se afla între acele tipuri de
materiale pe care legea le stipulează că pot fi preluate fără acordul autorului, producătorul
a pierdut procesul intentat de caricaturist şi a fost obligat să-i plătească despăgubiri.
Pentru a evita neplăcerile rezultate dintr-o activitate de comunicare, orice firmă trebuie să
găsească acel echilibru optim între necesitatea de a comunica şi limitele legale ale
libertăţii de comunicare, adică să respecte drepturile şi libertăţile celorlalţi competitori,
ale clienţilor, partenerilor de afaceri şi ale cetăţenilor în general. De asemenea, nu putem
să nu remarcăm că Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe din 26 martie 1996,
arată că legiuitorul român a optat pentru considerarea dreptului de autor ca principal
sistem de protecţie pentru programele de calculator. Realitatea a dovedit că acest mod de
protecţie nu a dat rezultatele aşteptate, România continuând să se numere printre ţările cu
cea mai ridicată piraterie de software din lume. Desigur, în lumea întreagă, programele
pentru calculator sunt protejate în diferite moduri, căutându-se, în continuare, o protecţie
specifică. Pentru o adevărată eficacitate în domeniu, pe plan legislativ, România ar trebui
să completeze actuala reglementare cu una nouă, care pe lângă definirea unor concepte
specifice cum ar fi: cod sursă, cod obiect, mnemonice etc. (greu de înţeles de către cei
care aplică legea) să precizeze şi protecţia, pe lângă, programele de calculator a:
sistemelor informatice cu caracter de creaţie, a bazelor de date şi datelor informatice,
precum şi a operelor create cu ajutorul calculatorului.

6. Concluzii

Dreptul informatic îşi găseşte o prelungire firească într-un drept al informării şi

comunicării sociale. După cum am arătat, în mod tradiţional, dreptul informării este
conceput în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, iar obiectul său este limitat la
ceea ce devine public prin mijlocirea diverselor raporturi: scris, imagine şi sunet. Or,
informaţia, a cărei definire a ajuns una dintre dificultăţile timpului nostru din cauza
numărului mare de forme pe care le îmbracă, trebuie înţeleasă într-o manieră largă: ea
este cea pe care întrebările şi administraţiile o acumulează pentru propriile nevoi şi la
care au acces în anumite condiţii. Informaţia este sursa de bază a presei online. Tot ea
este şi cea care circulă între persoanele particulare sau publice în virtutea unor contracte
sau acorduri şi care nu este divulgată. La aceasta se adaugă faptul că, la rândul ei,
organizarea reţelelor informatice pe care circulă informaţia nu este neutră.
Aşa cum se observă, acesta este obiectul (foarte vast) al dreptului informării şi
comunicării, cel care înlocuieşte actualul sistem de drept public şi privat, şi căruia va
trebui să i se găsească în curând un ansamblu coerent.
Anexă

Acte normative în domeniul comunicării sociale

Legea privind liberul acces la informaţii de interes public nr. 544/2001.

Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Directiva UE 2000/31 privind comerţul electronic
Directiva UE 1999/93 privind semnăturile electronice

Acte normative in domeniul computere, IT, Internet

Legea 121/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 365/2002 privind comertul
electronic
Legea 365/2002 privind comertul electronic
Legea 51/2003 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 130/2000 privind regimul
juridic al contractelor la distanta
Legea 193/2000 privind clauzele abusive din contractele încheiate între comercianti si
consumatori
Legea semnaturii electronice - 455 / 2001
Lege privind regimul juridic al activitatii electronice notariale - 589/2004
Legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in
sectorul comunicatiilor electronice- 506/2004
Legea pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si
libera circulatie a acestor date - 677 /2001
Legea nr. 64 din 24/03/2004 pentru ratificarea Conventiei Consiliului Europei privind
criminalitatea informaticã
Legea 304/2003 pentru serviciul universal si drepturile utilizatorilor cu privire la retelele
si serviciile de comunicatii electronice
Legea 239/2005 privind modificarea si completarea unor acte normative din domeniul
comunicatiilor  
Bibliografie

1. DEX, Ed. Universul enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.491.

2. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995
3. Dabu Valerică, Dreptul comunicării sociale, Editura SNSPA, Bucureşti,
2001
4. Victor Valeriu Patriciu, Ioana Vasiu, Serban George Patriciu: Dreptul si
internetul. Ed. All Beck, Bucuresti, 1999;
5. Dr. Dumitru Titus Popa - Dreptul comunicării, Ed. Norma, Bucureşti,
1999.
6. Miruna Runcan - Introducerea în etica şi legislaţia presei.