I.

Elemente de teoria comunicării

1. Perspective asupra societăţii informaţionale

Secolului XX i s-au dat diverse denumiri, "secolul ideologiilor", "secolul vitezei",

marcându-se în acest fel rapiditatea, dar şi profunzimea schimbărilor economice, politice,
sociale, culturale pe care societatea omenească le-a cunoscut. Ultimele sale decenii, precum si
debutul secolului al XXI-lea au adus o dezvoltare fără precedent a tehnicilor şi tehnologiilor, a
sistemelor informaţionale, atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Acest proces se amplifică
continuu, astfel încât folosirea tot mai frecventă a expresiilor "Societatea comunicării",
"Societatea informaţională", "Societatea cunoaşterii", pentru a desemna societatea în care trăim,
nu mai surprinde pe nimeni.
Putem spune că există la ora actuală o ideologie a comunicării, adică o formă de gândire
împărtăşită de toţi, exprimată prin enunţuri precum: «Totul este comunicare şi comunicarea
trebuie să ne salveze», «dacă aceasta nu se va întâmpla este pentru că nu am comunicat». Din
această perspectivă, comunicarea devine mai importantă decât mesajul însuşi, indiferent ce ar
conţine acesta.
Această ideologie răspunde unei nevoi ivite după cel de-al doilea război mondial şi
propune o viziune asupra lumii construită pe transparenţă, cunoaştere pentru toţi şi participarea
tuturor. "Ideologia comunicării" propune o lume mai puţin tehnicizată, protejarea împotriva
exceselor tehniciste şi remedierea pagubelor produse de aceste tehnici. Deşi ea pretinde că
repară distrugerile produse de alte tehnici sau corijează excesele, de fapt, prin chiar propriile
tehnici participă din plin la aceste excese1.
"Explozia comunicării" s-a declanşat plecând de la cercetările privind telecomunicaţiile
şi informatica aflată în stadiul incipient, pentru a demonstra rolul jucat de un "discurs explicit
şi coerent, centrat pe tema comunicării", apărut la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XX-
lea. Acest discurs a fost conceput ca un răspuns pozitiv la o situaţie trăită tragic şi impus ca "o
adevărată alternativă la ideologiile politice, percepute în epocă şi în aceste medii ca incapabile
să asigure gestionarea treburilor umane". Ideologie fără adversar, "ideologia comunicării"
instaurează, graţie tehnicilor, "o normă consensuală în raporturile sociale"2.
Majoritatea definiţiilor asociază societatea informaţională cu o serie de transformări
societale ce indică trecerea la un nou tip de societate, dependentă de informaţia electronică şi

1
Alex Mucchielli, Les sciences de l'information et de la communication, Hachette, Paris, 2001, p. 7.
2
Philippe Breton, Serge Proulx, L'Explosion de la communication, La Découverte, Paris, 1989, pp. 13-14.
de reţelele de comunicare şi care alocă importante resurse activităţilor informaţionale şi
comunicaţionale.
Societatea informaţională bazată pe cunoaştere înseamnă "mult mai mult decât
progresul tehnologiilor şi aplicaţiilor informaticii şi comunicaţiilor, ea integrând şi dimensiunile
socială (cu impact asupra îngrijirii sănătăţii, solidarităţii şi protecţiei sociale, muncii, educaţiei
şi formării continue etc.), ambientală (cu impact asupra utilizării resurselor şi protecţiei
mediului), culturală (care priveşte conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural,
promovarea pluralismului cultural, dezvoltarea industriei multimedia şi a producţiei de
"conţinut informaţional") şi economică (referitoare la dezvoltarea unor noi paradigme ale
economiei digitale şi ale noii economii bazate pe cunoaştere, inovare, cultură antreprenorială şi
managerială, educarea cetăţeanului şi a consumatorului). În procesul de construire a societăţii
informaţionale un rol important îl au organismele guvernamentale şi instituţiile publice, care,
prin strategiile, politicile adoptate şi prin acţiunile concrete întreprinse, au menirea de a asigura
cadrul de reglementări specifice noului tip de societate, dezvoltarea infrastructurii naţionale,
informaţionale şi de comunicaţii, accesul nediscriminatoriu la informaţia publică şi, totodată,
să ofere un model de utilizare eficientă a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (T.I.C.) în
propriile instituţii şi în serviciile publice (sănătate, educaţie, cultură, transporturi etc.)3.
Creşterea cererii de servicii publice, restricţiile bugetare, costurile de personal şi noile
facilităţi oferite de tehnologiile informării şi comunicării (T.I.C.) constituie provocări
generatoare de noi concepte: "e-government", "guvernare on-line", "democraţie electronică"4.
Construirea "e_government" reprezintă un nou tip de relaţie între guvern şi cetăţean ce constă
în furnizarea în format electronic de servicii adresate cetăţenilor, utilizarea comunicaţiilor şi
tehnologiei informaţiilor pentru a spori eficienţa actului de guvernare. Aceasta presupune
existenţa unui spaţiu virtual în care cetăţenii pot interacţiona şi face tranzacţii on-line cu
guvernul. E_government poate accelera modernizarea şi integrarea principalelor sisteme şi
procese ale administraţiei (procesarea electronică a plăţilor, administrarea cheltuielilor bugetare
etc.). Obiectivele principale ale e_government sunt: îmbunătăţirea calităţii serviciilor oferite
cetăţenilor, transparenţa actului de guvernare şi eliminarea corupţiei, eficientizarea
angajaţilor prin accesul acestora la informaţie, reducerea costurilor la nivel guvernamental şi
optimizarea relaţiei sectorului public cu cel privat.

3
Florin Filip, Elaborarea unei viziuni privind "Societatea Informaţională - Societatea Cunoaşterii" în coordonarea
Academiei Române, în Mihai Drăgănescu (coord), Societatea Informaţională - Societatea Cunoaşterii , concepte,
soluţii şi strategii pentru România, Ed. Expert, Bucureşti, 2001, p. 15.
4
Dan Nica, Guvern, cetăţean, societate informaţională, Ed. Semne, Bucureşti, 2001.
 «Societatea informaţională» poate fi abordată din perspectiva structurii economice, a
consumului de informaţie, a infrastructurii tehnologice. De asemenea, asupra societăţii
informaţionale pot fi întreprinse un demers critic, precum şi un altul multidimensional5. Prima
perspectivă pune în evidenţă deplasarea forţei de muncă dinspre sectorul industrial spre cel al
serviciilor sau spre sectorul colectiv.
Consumul de informaţie şi serviciile informaţionale sunt constitutive celei de-a doua
perspective. Criteriile după care se poate preciza gradul de informatizare al unei societăţi sunt
găsite în: ponderea cheltuielilor legate de informaţie în bugetul unei familii, cantitatea de
informaţie (numărul anual de convorbiri telefonice pe persoană, tirajul ziarelor la 100 de
locuitori, numărul de cărţi publicate la 1000 de locuitori, densitatea populaţiei ca indice al
comunicării interpersonale), gradul de penetraţie al mijloacelor de comunicare (telefon, radio,
televiziune) şi calitatea activităţilor informaţionale (ponderea sectorului de servicii în totalul
populaţiei active şi ponderea studenţilor în cadrul categoriei lor de vârstă).
Infrastructura tehnologică este cea de-a treia perspectivă asupra societăţii
informaţionale şi se referă la numărul disponibil de reţele digitale. Şansele de dezvoltare ale
unei societăţi interconectate (wired society) par a fi direct proporţionale cu numărul reţelelor
digitale. Din această perspectivă fazele de dezvoltare ale «societăţii informaţionale» sunt:
a) firmele mari şi mici contribuie la realizarea infrastructurii tehnologice;
b) dependenţa mărită a sectorului privat şi a sectorului public de tehnologia şi
infrastructura informaţională;
c) tehnologia şi serviciile informaţionale se folosesc la scară de masă, oferind garanţia
unui acces pe viaţă la informaţie.
Dincolo de perspectivele optimiste prezentate, există şi puncte de vedere critice la
adresa «societăţii informaţionale». Astfel, se consideră că tehnologiile, deci şi tehnologia
informaţională, sunt produse ce servesc interesele celor aflaţi la putere, «societatea
informaţională» fiind doar un slogan comercial folosit pentru a spori vânzările de hard şi soft-
ware. Adepţii acestei perspective critice consideră că prin apelul la viitorul spectaculos nu se
încearcă decât o înfrumuseţare a imaginii societăţii contemporane. Sporirea locurilor de muncă,
un mai mare acces la informaţie, reducerea "privilegiului informaţional", reducerea birocraţiei
şi creşterea nivelului de bunăstare reprezintă pentru adepţii acestei perspective doar o simplă
iluzie.

5
J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 57-
66.
 Cea de-a cincea perspectivă evidenţiază o analiză a relaţiilor dintre aspectele
economice, politice, sociale, culturale şi tehnologice. Se consideră că “mai degrabă tehnologiile
sunt un produs cultural şi ideologic decât invers“, ajungându-se la ideea că nu se poate vorbi de
un tip unic de «societate informaţională». În acest sens, utilizarea tehnologiei informaţionale
poate duce într-o anumită ţară sau societate la întărirea mecanismelor coercitive, iar aceeaşi
tehnologie într-o altă ţară şi altă societate poate produce alte efecte (avantaje comerciale, de
exemplu).
Paradigmele la care se raportează literatura despre societatea informaţională sunt
paradigma tehnico-economică şi paradigma socio-economică. Prima are în vedere implicaţiile
economice generate de schimbările tehnologice corelate cu antreprenoriatul creativ şi cu alte
aspecte ale procesului de inovare, accentuând determinismul tehnologic. Cea de-a doua
evidenţiază aspectele ce integrează schimbările sociale, culturale, instituţionale, considerându-
se că abordarea componentei tehnologice poate fi făcută şi prin prisma negocierii, a conflictelor
şi a învăţării sociale ce stucturează întreaga traiectorie a schimbării istorice6. Alţi autori, fără a
o denumi ca atare, folosesc paradigma socio-tehnică pentru a justifica o tipologie a
transformărilor pe care le implică societatea informaţională:
a. schimbări tehnologice şi economice: apariţia de structuri globale, restructurări şi
reţele economice, noi tehnologii de informare şi comunicare şi noi practici de
comunicare mediatică;
b. schimbări instituţionale: apariţia reţelelor societale, criza instituţiilor moderne,
declinul comunităţilor şi al relaţiilor sociale tradiţionale, crearea unor noi tipuri
de comunităţi şi a unui spaţiu public;
c. schimbări ideologice şi valorice: neo-individualism, noi valori şi coduri
culturale, practici postmoderne în viaţa cotidiană.
Lucrarea care stă la baza curentului de gândire consacrat societăţii informaţionale
este The Coming of Post-Industrial Society, aparţinând lui Daniel Bell. Autorul dezvoltă şi
impune în 1973 conceptul de «societate post-industrială», punct de plecare pentru ceea ce
numim astăzi «societate informaţională». Bell evidenţiază caracteristicile acestui tip de
societate: trecerea de la o activitate economică axată pe producerea de bunuri materiale la o
economie orientată spre servicii; preponderenţa, în structura populaţiei active, a clasei
profesionale şi tehnice; importanţa decisivă a cunoştinţelor teoretice ca sursă de inovaţie
şi management (acesta fiind un principiu director); orientarea spre implementarea şi

6
Paschal Preston, apud Camelia Beciu, Spaţiul public în societatea informaţională. Impactul noilor tehnologii de
comunicare, în Mihai Drăgănescu (coord), op. cit., pp.165-166 .
desprinderea tehnologiei; apariţia unei noi "tehnologii intelectuale". Important este faptul
că «societatea post-industrială», spre deosebire de societatea industrială, se bazează pe
cunoaştere şi nu pe muncă; " aici cunoaşterea şi informaţia devin resursele strategice şi de
înnoire ale societăţii, aşa cum capitalul şi munca au constituit resursele strategice şi de
dezvoltare ale societăţii industriale. Caracteristica principală a fiecărei societăţi rezidă (vezi şi
Tabel 1 pentru diferenţierile operate între societăţile agrară, industrială şi postindustrială, n.n.)
în potenţialul cercetării fundamentale şi în resursele ei ştiinţifice şi tehnologice – în
universităţile, în laboratoarele sale de cercetare, precum şi în capacitatea sa de dezvoltare
ştiinţifică şi tehnologică. În această privinţă, noua tehnologie informaţională devine baza unei
tehnologii intelectuale, în care cunoaşterea teoretică şi noile tehnici (…) dependente de
calculatoare sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea industrială şi militară "7.
Tabel nr. 1: Societatea postindustrială în perspectivă istorică
Caracteristici Societatea agrară Societatea Societatea
industrială postindustrială
Mod de producţie cultivare fabricaţie servicii
Sector economic primar secundar terţiar
agricultură, producţie de bunuri transport, servicii civile
minerit, pescuit, materiale; sectorul patru
sector forestier, consum îndelungat comerţ, finanţe, asigurări
petrol şi gaze sau scurt; industrie bunuri imobiliare
grea sectorul cinci
asistenţă medicală,
cercetare ştiinţifică, recrea-
ţie, învăţământ,
administraţie de stat

Motorul inovator energiile naturale descoperirea de noi informaţie*

(energie eoliană, surse de energie calculatoare şi sisteme de
hidroenergie, energie (petrol, gaz, cărbune transmitere a informaţiilor
musculară) şi energie nucleară)
Mijloace materie neprelucrată capital cunoaştere**
strategice
Tehnologie Artizanat tehnologie maşinală tehnologie intelectuală
Ocupaţia de bază muncitor agricol sau muncitor om de ştiinţă, profesiuni
muncitor manual semicalificat, tehnice de înaltă calificare
tehnician
Metoda de lucru bun simţ, a încerca şi empirism teorii şi abstracţiuni,
a învăţa din erori, din experimente modele, simulări, teoria
experienţă deciziilor, analiza de
sisteme
Orizont temporal orientarea spre trecut adaptările ad-hoc orientarea spre viitor,
scenarii şi planuri de viitor
Finalitate lupta cu natura lupta cu natura lupta între persoane
modificată

7
Daniel Bell, The Coming of Post-Industrial Society,N.Y., Basic Books, 1973.
 Principiul director Tradiţionalism creştere economică codificarea cunoştinţelor
teoretice
*În sens larg, procesarea datelor, înmagazinarea, regăsirea şi procesarea datelor devine resursa esenţială a tuturor
schimburilor economice şi sociale.
**Un set organizat de afirmaţii sau de acţiuni ale ideilor, prezentând o analiză raţională a rezultatelor experimentale,
care este transmis printr-un mijloc de comunicare într-o formă sistematică".

Trecerea de la societatea industrială, la societatea post-industrială, în cele din urmă, la

societate informaţională presupune şi următoarele: societatea informaţională este o realitate
economică, nu o abstracţie intelectuală; inovaţiile în sistemul de comunicare şi tehnologia
computerelor accelerează ritmul schimbării, diminuând sau chiar înlăturând "privilegiul
informaţional", adică cantitatea de timp în care informaţia străbate canalul informaţional;
"tehnologii informaţionale vor fi aplicate mai întâi la vechile sarcini industriale, apoi în mod
treptat vor da naştere unor activităţi, procese şi produse noi; în această societate care presupune
o instruire intensivă avem nevoie mai mult ca oricând de deprinderea de a scrie şi a citi;
tehnologia noii ere informaţionale nu este absolută, ea va avea succes sau va eşua conform
principiului înaltă tehnologie – înalte reacţii"8. Dezideratul este de a pregăti şi a avea specialişti
cu o înaltă calificare care să facă faţă noilor provocări. Observaţiile şi previziunile lui John
Naisbitt făcute acum douăzeci de ani s-au dovedit a fi viabile şi valabile pentru ceea ce este
astăzi «societatea informaţională».
Noua tehnologie a îmbunătăţit şi schimbat într-o anumită măsură procesul comunicării
– a deschis noi canale de informaţii cu o capacitate mai cuprinzătoare şi un grad mai mare de
complexitate, a scurtat distanţa dintre emiţător şi receptor, a sporit viteza fluxului informaţional
în folosul atât al emiţătorului, cât şi al receptorului. Ceea ce este şi mai important, a diminuat
"privilegiul informaţional". Acest fapt a condus la schimbări economice, politice, sociale,
culturale mai rapide în societate. Diminuarea "privilegiului informaţional" a atras după sine
ceea ce numim "democratizarea informaţiei", care se referă la asigurarea accesului liber al
tuturor cetăţenilor la toate informaţiile de interes public sau care sunt necesare formării
intelectuale a persoanei, exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Societatea informaţională se caracterizează prin cunoaştere, interacţiune, supremaţia
informaţiei, prin posibilitatea accesării unor noi servicii şi activităţi bazate pe noile tehnologii
ale ştiinţei şi informării în economie, administraţia publică, în viaţa socială şi culturală a
indivizilor. «Societatea informaţională» desemnează o realitate (vizează locul informaţiei în
societate) şi un proiect (ansamblul de obiective de atins pentru beneficiul tuturor), construind
«autostrăzi ale informaţiei» pentru oamenii politici şi funcţionarii supranaţionali şi

8
John Naisbitt, Megatendinţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1989, p. 50.
internaţionali. Documentele electronice, Internet-ul şi serviciile sale, biroul electronic,
bibliotecile electronice şi virtuale, centrele de informare şi documentare, învăţământul deschis
la distanţă (I.D.D.), comerţul electronic, telefonia mobilă sunt câteva dintre achiziţiile
«societăţii informaţionale», ce i-au transformat radical pe oamenii celui "de-al treilea val".
Tehnologiile comunicării şi informării îşi pun amprenta şi asupra vieţii politice şi , mai ales,
asupra comunicării politice. Noile direcţii impuse de T.I.C. şi schimbările în suporturile tehnice
influenţează comunicarea politică în privinţa fluxului informaţional, a transmiterii, receptării şi
pot fi redate de următoarele modele:
a. modelul alocuţiunii, în care traseul informaţiei este de la centru către o pluralitate de
puncte (de exemplu televiziunea);
b. modelul conversaţiei, în care interacţiunea este directă (poşta electronică, telefonul
mobil etc.);
c. modelul consultării, în care utilizatorul apelează la un centru pentru a obţine
informaţii (Internet, bancă de date);
d. modelul înregistrării, în care un centru supraveghează şi primeşte informaţii de la
participanţi.
Internetul este un mijloc de informare în sine, dar şi un mijloc auxiliar de informare în
sprijinul dezvoltării suporturilor clasice, ziarul şi televiziunea, de exemplu ediţiile electronice
ale ziarelor. Internetul este locul de întâlnire al experţilor, dar şi al publicului larg, în care
informaţia se află la dispoziţia tuturor. Internetul poate avea o utilizare strict practică, de
divertisment sau educativ-culturală.
Utilizat ca instrument de cunoaştere, Internetul e o "mare vastă pe care e pasionant să
navighezi […], dar o mare pe care, după câteva zile de mic cabotaj, e de preferat s-o priveşti
fără să te mai mişti din port". Ca instrument cultural i se prevede un viitor modest9, văzându-se
în acesta o continuă asamblare şi dezasamblare în imagini, forme, figuri (morphing).
În viaţa politică, interacţiunea sporită şi participarea sunt coordonatele democraţiei.
Dezbaterile asupra şanselor tehnologiei informaţiei de a mări şi îmbunătăţi participarea
cetăţenilor la viaţa politică sunt tot mai numeroase10. În statele lumii contemporane şi în toate
sistemele de guvernare, îmbunătăţirea calitaţii deciziei colective şi a implementarii politice a
acesteia este posibilă şi dezirabilă, noile tehnologii având un aport semnificativ la aceste

9
Giovanni Sartori, Homo videns, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 32.
10
Michael Macpherson, "Citizen participation in politics and the new communication media", Psichologia
Política, No.14 (May) 1997b, 77-119, site: http://www.snafu.de/~mjm/CP/cp.html.
transformări. În acest sens se vorbeşte de realizarea "net-democracy" sau a "democraţiei
digitale". Avantajele sunt considerate a fi următoarele:
a) facilitarea accesului spre informaţia şi analiza politică;
b) participarea la dezbateri colective asupra problemelor de natură politică, cu ajutorul
poştei electronice, chat-ului, a e_grupurilor, a sondajelor electronice de opinie;
c) suport pentru mesajul politic, site-urile oficiale ale autorităţilor publice, discursuri
integrale ce pot fi lecturate pe Internet;
d) influenţarea sferei relaţiilor internaţionale dintre state; le repoziţionează de o manieră
egalitară, deoarece au aceeaşi pondere pe world wide web.
Limitele sunt regăsite în efectele greu de măsurat asupra publicului şi în păstrarea
"privilegiului informaţional". Internetul, precum şi celelalte noi tehnologii introduc în dezbatere
problema libertăţii de expresie, ca o provocare pentru normele juridice actuale. În acest context,
constatăm o reorientare în ceea ce priveşte protecţia vieţii private şi a dreptului la intimitate.
Există voci care afirmă că accesul şi folosirea Internetului, ca şi a celorlalte media,
produc o ruptură, creează o breşă digitală11, adâncind polarizarea socială şi economică. Cauzele
inegalităţilor în accesul şi folosirea Internetului sunt găsite în diviziunea globală între societăţile
industrializate şi cele în curs de dezvoltare, în diviziunea socială din interiorul statelor, în
interiorul democraţiilor, în modul de a concepe şi aplica politicile informaţionale.
Dacă pentru societatea industrială resursa strategică era capitalul, pentru societatea
informaţională esenţială este informaţia. Nu este singura resursă, dar este la fel de importantă
ca materiile prime sau energia. Considerarea informaţiei ca bun economic reprezintă obiectul
disputei pentru diverşi autori. Perspectiva neoclasică asupra economiei consideră bunurile
economice disponibile în mod limitat, consumul putând duce la epuizarea lor, ca atare şi
informaţia poate fi epuizată. Un alt punct de vedere este exprimat de J. Naisbitt, care consideră
că “o dată cu ivirea societăţii informaţionale, avem pentru prima oară o economie bazată pe o
resursă-cheie care este nu numai reînnoibilă, dar şi autogenerabilă“12. Pentru D. Bell, informaţia
nu este un bun economic, ci este un bun colectiv, deoarece „o data creată, informaţia este prin
natura sa accesibilă tuturor“13. Informaţia poate fi un bun economic, dar unul cu proprietăţi
specifice:

11
Pippa Norris, Digital Divide. Civic Engagement, Information Poverty, and the Internet Worldwide, Harvard
University, Massachusetts, 2001; vezi şi Pippa Norris,. ‘The Emergent Internet Age in Europe: A New North-
South Divide? The Harvard International Journal of Press-Politics, 1999.
12
John Naisbitt,op.cit., p. 55.
13
Daniel Bell, op. cit., p. 64.
  informaţia poate circula între oameni, dar a oferi informaţie nu înseamnă că nu mai ai
acea informaţie (deci nu poate fi preschimbată);
 informaţia poate fi multiplicată;
 consumul poate duce la creşterea cantităţii de informaţii;
 informaţia nu necesită materii prime sau surse de energie;
 informaţia poate fi transportată relativ simplu;
 informaţia pretinde un alt tip de administrare decât bunurile materiale; este dificil să
se impună recunoaşterea drepturilor de autor asupra informaţiilor, care nu pot fi totuşi
monopolizate.
Dincolo de valoarea sa economică, informaţia are o valoare culturală, dar şi o valoare
politică, deoarece constituie noua sursă de putere (alături de bani, de violenţă şi persuasiune).