e-ECONOMIE. e-AFACERE.

e-COMERȚ
Acest material se bazează pe cartea: Albăstroiu Irina – e-Business: elemente fundamentale, Editura ASE, București, 2017

Societatea informaţională și a cunoaşterii (SI-SC)

Societatea agricolă, societatea industrială şi societatea informaţională au aceste denumiri

deoarece, în perioade istorice distincte, agricultura, industria şi respectiv informaţia reprezintă, pentru
fiecare dintre acestea, elementul caracteristic al evoluţiei societăţii. Apariţia industriei nu a înlocuit
agricultura, după cum trecerea informaţiei pe primul plan nu înlocuieşte nici industria şi nici
agricultura, dar informaţia are un efect de antrenare asupra acestora spre performanţe superioare.
Conceptul de revoluţie informaţională a devenit o realitate din momentul exploziei Internet-
ului, principalul instrument TIC (Tehnologia Informa țională și de Comunica ții). Astăzi, se utilizează
formularea Tehnologii Informaţionale şi de Comunicaţii (TIC sau IT&C, fiind folosite ambele
formulări şi în această lucrare), ce înglobează o mare diversitate de instrumente de procesare a
informaţiilor şi o mare utilizare a acestor prelucrări în toate domeniile de activitate. Aceste tehnologii
permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea, memorarea, accesul, procesarea, stocarea,
prezentarea şi transformarea informaţiei sub orice format (grafică, text, voce, video şi imagine) (Boar,
2001). Aceste acţiuni/mişcări pot avea loc între oameni, între oameni şi echipamente şi între
echipamente.
Creşterea exponenţială a utilizatorilor de Internet și a dispozitivelor mobile, contribuţia
sectorului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC) la creșterea economică, dezvoltarea
accelerată a comerţului electronic, redefinirea mediului de business etc., toate acestea susţin   tranziţia
de la  societatea industrială la cea post – industrială și, astfel, trecerea la „noua economie”, în care
informaţia şi cunoaşterea reprezintă principalii factori ai progresului economic.
J.A. O’Brien (1999) consideră că omenirea, pentru a ajunge la stadiul de societate global
informaţională, trebuie să parcurgă mai multe stadii.
Cele patru stadii, în viziunea autorului menţionat, sunt:
- stadiul întreprinderii informatizate, perioada 1970-2010, primul val, în care atenţia a fost
canalizată către organizaţii, ca element cheie în obţinerea de profit şi de creştere a productivităţii;
- stadiul oamenilor cunoscători interconectaţi, ce a început din anul 1980, al doilea val, când
atenția se îndrepta către performanţele individuale într-un mediu informatizat, în care productivitatea
este determinată de cunoştinţele de care dispun indivizii şi de gradul de interconectare între aceștia ;
- stadiul societăţii global interconectate, ce a început din anul 1991, al treilea val, când se
punea accent în mod deosebit pe realizarea conectivităţii la nivel global în cadrul societăţii, în care
activează „muncitorii cunoaşterii”;
- stadiul societăţii global informaţionale, care a început după 2010, este al patrulea val, când
informatizarea societăţilor se consideră terminată, ceea ce înseamnă că, asemenea telefonului sau
televizorului, şi calculatorul a devenit un instrument obişnuit. Va fi stadiul când se va generaliza
conceptul de „system-on-chip” (arhitectură „all-in-one” - totul în unul - pentru dispozitive electronice
avansate şi performante, care oferă nivelul de flexibilitate necesar pentru livrarea de servicii cu
valoare adăugată mare).
Analizând această abordare şi modul în care se succed valurile societăţii, constatăm că, după
anul 2010, moment de maturitate al societăţii global interconectate, a început să se construiască
societatea informaţională globală. Potrivit evoluţiei schiţate anterior, lumea se află astăzi în faza de
maturitate a unei interconectări globale, conceptul prin care se poate defini societatea de astăzi fiind
mai degrabă „network-society”. Aceasta se bazează pe informaţie şi pe elemente de ordin cultural,
economic şi social, interconectate prin mass-media şi telecomunicaţii. Dijk van Jan (1999, p.19)
consideră că „informaţia este substanţa societăţii contemporane”, dar că „reţelizarea”, în sens de
interconectare, „modelează formele organizaţionale şi infrastructura societăţii actuale”.

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
 Totusi, procesele de formare și de desăvâr șire a noilor paradigme și a modelelor cognitive
adecvate nu s-au finalizat încă. Există, astfel, şi alte abordări privind etapele viitoare în evoluţia
societăţii. De exemplu, Mihai Drăgănescu, înscriindu-se armonios în opera sa filosofică originală,
fundamentează teoretic o societate a conştiinţei, care urmează societăţii informaţionale şi societăţii
cunoaşterii, ca o a treia treaptă în evoluţia societăţii. În sfera conceptului de societate a conştiinţei sunt
cuprinse conştiinţa omului contemporan, conştiinţa omului modificat prin mijloace biotehnologice,
conştiinţa artificială obţinută prin mijloace pur tehnologice şi Conştiinţa Fundamentală a Existenţei
(Drăgănescu, 2002). Important este ca procesele evolutive biologice, biotehnologice, tehnologice şi
sociale să conducă la preluarea rolului determinant în societate de către conştiinţă, ea fiind cea mai
sigură purtătoare a viitorului. Dacă pentru societatea cunoaşterii, inteligenţa artificială va fi unul
dintre factorii majori tehnologici, pentru societatea conştiinţei, însă, inteligenţa artificială va trebui să
se ridice la nivelul conştiinţei, să devină o conştiinţă artificială. Defini ția cea mai simplă a inteligen ței
artificiale este: „o mașină care se comportă într-un mod ce ar putea fi considerat inteligent, dacă ar fi
vorba despre un om” (McCarthy,1956 apud Skillings, 2006). Inteligenta artificiala actuală nu știe că
știe, poate numai găsi ceea ce știe și poate utiliza ceea ce știe, infirmând astfel punctul de vedere strict
mentalist al cunoașterii. Aceasta nu micșorează cu nimic importan ța lui „a ști că știi” pentru mintea
umană care așeaza oricum cunoașterea pe un plan superior.
Revenind la evoluţia societăţii potrivit teoriilor lui Drăgănescu, societatea cunoaşterii va fi o
perioadă interimară între societatea informaţională şi societatea conştiinţei. Potrivit acestei abordări,
această primă perioadă interimară va dura până cândva după momentul în care inteligenţa artificială
va egala inteligenţa naturală structurală a omului, respectiv a părţii care nu poate poseda intuiţie,
creativitate şi spiritualitate.
Prin urmare, ideile prezentate anterior conduc la concluzia că următorul val, care nu figurează
în teoriile lui O’Brian, ar putea debuta în jurul anilor 2040, când se va plasa în centrul atenţiei
exploatarea informaţiei în vederea atingerii nivelului de inteligenţă dorit pentru o entitate oarecare. Va
fi perioada când se vor atinge într-o oarecare măsură capacităţile creierului omenesc, când se va
generaliza conceptul de bio-tehno-sistem, adică sisteme hibride între sistemele biologice şi sistemele
tehnice.
Revenind la abordările lui O’Brien şi Drăgănescu, acestea nu sunt antagonice, ci se pot
completa reciproc, în ciuda defazării în timp (prima teorie prefigurează atingerea maturităţii societăţii
informaţionale globale undeva în perioada 2040- 2050, pe când a doua teorie apropie mult mai mult în
timp ideea de egalitate dintre inteligenţa artificială şi inteligenţa naturală structurală, considerând ca în
anii 2020-2030 aceasta va fi fost deja atinsă). Astfel, putem considera că evoluţia societăţii nu se
opreşte, prin prisma teoretizărilor existente, la societatea inteligentă, ce are ca suport societatea
cunoaşterii, ci continuă până în faza în care inteligenţa nu înseamnă doar inteligenţă artificială, ci şi
conştiinţă, nu doar umană, ci şi artificială (Albăstroiu (Mărunțelu), 2010).
Într-o altă abordare, cea a lui Mannermaa (2007), se consideră că, după societatea
informaţională, care îşi va atinge maturitatea înainte de 2020, urmează biosocietatea (biosociety), iar
apoi societatea fuzionării (fusion society).
Biosocietatea va fi societatea în care biotehnologiile vor fi catalizatorul marilor descoperiri
economice şi ştiinţifice. Biotehnologia se referă la mulţimea metodelor şi tehnologiilor folosite în
cadrul proceselor biologice industrial-productive sau proceselor biogenetice controlate în scopul
regenerărilor vegetale, animale sau umane. Clonarea, efectul de amplificare al detergenţilor,
modificarea genetică a plantelor etc., toate acestea intră în sfera biotehnologiei. „Noul val va însemna
implicaţii majore asupra medicinei, ingineriei genetice, producţiei alimentare, producţiei industriale,
explorării mediului, ştiinţei vieţii etc” (Ahlqvist, 2005, p.503). Direcţia pe care o va urma apoi
societatea va fi a combinării creative a tehnologiilor existente, adică a contopirii tehnologiilor
(amalgamation, fusion), nu a înlocuirii, ci a găsirii unei soluţii mai bune decât suma părţilor („în
fuziunea tehnologiilor 1+1=3” (Kodama, 1992, p.73)), dând naştere societăţii fuziunii, societate
caracterizată de natura sa sistemică, anume interacţiunea complexă dintre tehnologie, economie,
mediu şi societate.

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
 Totuşi, având în vedere teoriile deja prezentate, putem aprecia că, deşi în fază embrionară,
esenţa acestor societăţi viitoare (biosociety şi fusion society), este deja înglobată în societatea
informaţională şi a cunoaşterii (de pildă, există deja cercetări legate de posibilităţile de a schimba
viaţa oamenilor prin tehnologii emergente, precum biotehnologiile şi nanotehnologiile; un exemplu în
acest sens sunt nanopiezoelectronicele, ce ar putea fi folosite pentru a detecta cele mai mici modificări
la nivel molecular în cazul unei boli). De altfel, în abordarea sa, Drăgănescu menţionează
nanotehnologia ca vector al societăţii informaţionale şi a cunoaşterii.
Ceea ce indică indubitabil toate teoriile prezentate este faptul că suntem astăzi în faza
construirii unei societăţi informaţionale globale, văzută ca succesoarea societăţii industriale.
Concepte strâns legate de aceasta sunt societatea post-industrială, societatea post-fordistă, post-
modernă, societatea cunoaşterii, societatea telematică, societatea reţelelor. În sens restrâns,
societatea informaţională se poate defini ca societatea bazată pe informaţie. În sens larg, se poate
vorbi despre o societate bazată pe informaţii dintotdeauna, la nivelul fiecărui stadiu de dezvoltare a
societăţii omeneşti existând o fundamentare pe informaţie, totu și, astăzi se utilizează intensiv
informaţia în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu impact economic şi social semnificativ.
Societatea informaţională este societatea în care producerea şi consumul de informaţie este cel mai
important tip de activitate, informaţia este recunoscută drept resursă principală, iar tehnologiile
informaţiei şi comunicaţiilor sunt mijloacele, instrumentele sau „uneltele” de bază.
În acelaşi timp, societatea cunoaşterii, următoarea treaptă în evoluţia umanităţii potrivit
teoriilor lui Drăgănescu, nu este posibilă decât grefată pe societatea informaţională şi nu poate fi
separată de aceasta, deoarece cunoaşterea însăşi, caracteristica principală a societăţii de mâine, este
informaţie cu înţeles şi informaţie care acţionează. Societatea cunoaşterii este mai mult decât
societatea informaţională prin rolul major care revine informaţiei transformate în cunoaştere în
societate. De aceea, Mihai Drăgănescu (2003) consideră că cel mai bun înţeles al societăţii cunoaşterii
este acela de Societate Informaţională şi a Cunoaşterii (SI –SC), iar această sintagmă va fi cea
utilizată şi în cadrul acestei lucrări.

Noua Economie - economia SI-SC

Având în vedere consideraţiile din subcapitolul precedent, se poate afirma că „Noua

Economie” este, de fapt, economia Societăţii Informaţionale şi a Cunoaşterii (SI-SC). Contextul
istoric ce impune SI–SC este acelaşi şi pentru noua economie, doar că noua economie proprie SI-SC
trebuie să se bazeze pe mijloace, noi sau mai vechi, aflate însă la un alt stadiu al cunoaşterii, care, fără
îndoială, vor da o nouă configuraţie societăţii.
Acestei noi societăţi îi va fi proprie o activitate economică (sau mai precis, o economie) mult
schimbată faţă de cea de odinioară, şi faţă de cea actuală, pe care o denumim „noua economie”,
sintagmă care ne atrage atenţia că ceea ce este nou va fi atât de important şi semnificativ, încât va
justifica însăşi denumirea respectivă.
Însă, există o bogată terminologie cu privire la noua economie, astfel încât pe cât de inedit
este fenomenul ca atare, pe atât de dezarmantă este varietatea termenilor (net-economia, economia
digitală, economia virtuală, e-Economia, economia inovaţiei, economie sintetică (synthetic economy)
sau economie „fără greutate“ (weightless economy) (Cohen, Zysman și DeLong, 2000)), astfel că
orice încercare analitică pare sortită eşecului. Denumită nuanţat şi variat, noua realitate economică şi
socială are ca specific influenţa Internet-ului şi recunoaşterea importanţei valorii bunurilor (activelor)
intangibile, în special a cunoaşterii. Multitudinea de termeni prin care se încearcă definirea acestui
fenomen indică faptul că ceea ce încă nu s-a conturat şi aşezat în forme stabile nu poate fi etichetat
clar şi univoc. Procesele de formare şi de desăvârşire a modelelor cognitive adecvate vor aduce după
sine şi cristalizarea terminologiei proprii acestui fenomen.
Deși, sintagma folosită astăzi, „noua economie”, nu pare a fi fericit aleasă (pentru că
termenul a mai fost folosit de-a lungul timpului şi poate genera confuzii, fiecare etapă în dezvoltarea
societății având economia sa şi aceasta este o nouă economie în raport cu cea aparţinând etapelor
trecute din evoluția societăţii), încercând o definirea acestui termen, putem considera „noua

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
economie” drept economia care extinde posibilităţile economiei tradiţionale prin satisfacerea nevoilor
naturii umane, tot mai multe şi mai diverse, prin potenţarea celei mai importante resurse regenerabile
de care dispune societatea astăzi, informaţia, care prin potenţialul ei de a fi transformată în cunoaştere
de către om, astăzi mai mult ca oricând ajutat de tehnologie, impune ca modalitate firească de
dezvoltare orientarea spre schimbare şi inovare, creează valoare şi devine factor determinant în
atingerea avantajului competitiv al oricărei entităţi economice, dar şi a oricărei naţiuni.
Indiferent de termenul utilizat, economia aferentă societăţii aflate în formare va impune noi
activităţi, noi reguli, noi principii. Având în vedere ideile desprinse prin studierea literaturii de
specialitate (Albăstroiu (Mărunțelu), 2010; Ghiţă-Tănase, 2001; Kotler, Jain și Maesincee, 2009;
Niculescu, 2006; Tapscott, 1996; Turban, McLean și Wetherbe, 2003), regulile şi principiile noii
economii se referă la: flexibilitatea organizării; accelerarea ritmului tranzacţiilor şi operaţiunilor
economice; modificarea naturii muncii; supremația valorilor non-corporale; trecerea de la posesia
bunurilor la dobândirea accesului; rețeaua de colaboratori înlocuiește lanțul liniar - ca model de
funcționare a unui lanț de aprovizionare-livrare; ofertele de produse și servicii ale companiilor devin
preponderent dematerializate (nepalpabile), digitale și virtuale (acestea sunt formate în mare parte din
bunuri și servicii conexe domeniului informațiilor, cum ar fi serviciile financiare, cele de știri,
produsele multimedia și cele destinate petrecerii timpului liber, serviciile de distribu ție a programelor
informatice etc.); personalizarea produselor și individualizarea ofertelor de produse/servicii ale
compaiilor; ofertele de produse devin grupate, ci nu mai sunt concentrate și omogene;
dezintermedierea - scurtarea lanţului logistic, de la producător la consumator, prin eliminarea
intermediarilor şi realizarea unei legături directe între furnizori şi clienţi etc.
Noua economie, în fapt economia societăţii informaţionale şi a cunoaşterii, aşa cum am arătat
în subcapitolul anterior, are o componentă predominantă, anume e-Economia. Deşi există în literatura
economică a ultimilor ani păreri contrare cu privire la asocierea dintre cei doi termeni, în viziune
proprie, noua economie nu este termenul sinonim pentru e-Economie, care este doar o parte, cea mai
importantă componentă de altfel, a noii economii aflate în formare. e-Economia este acea parte a noi
economii „care se bazează în primul rând pe infrastructura IT&C în organizarea producţiei,
distribuţiei şi consumului bunurilor şi serviciilor” (Budd și Harris, 2005, p.2). Procesele principale
care au loc sunt următoarele: dezvoltarea accelerată a comunicaţiilor avansate, „explozia” Internet,
dezvoltarea comerţului electronic, apariţia unor noi modele de realizare a afacerilor şi restructurare a
firmelor pe această bază, promovarea de noi reguli şi forme de organizare, extinderea formelor de
activitate şi de muncă la distanţă. Trei principii sunt definitorii: „acces (şi răspuns) instantaneu,
servicii personalizate, prezenţa simultană în mai multe locuri (ubicuitate)” (Sterpu, 2005, p.52).
Astfel, noua economie se referă la toate aceste aspecte în conexiune cu alte procese de mare amploare
şi impact cum sunt inovarea, globalizarea, dezvoltarea durabilă, diversitatea culturală şi dezvoltarea
inovativă, restructurarea industriei şi a mediului de afaceri, fiind, aşa cum am arătat în altă secţiune a
acestei lucrări, mult mai mult decât indică definiţia de mai sus a termenului „e-Economie”.
Pe de altă parte, conceptual, nici economia digitală (economia care include doar acele bunuri
şi servicii a căror dezvoltare, producţie şi vânzare sunt dependente de tehnologia digitală, aşa cum o
defineau Robert Kling şi Roberta Lamb în 1999, sau, mai simplu, „trecerea de la atomi la biţi”, aşa
cum metaforic caracteriza această economie Nicholas Negroponte în 1995) nu se suprapune decât
până la un punct peste noţiunea „e-Economie”, pentru că trebuie avute în vedere toate acele produse şi
servicii ce nu sunt digitale şi toate acele activităţi care sunt afectate, indirect, de procesele şi
tehnologiile digitale, inclusiv prin dezvoltarea de noi modalităţi de organizare a producţiei şi muncii.
Astfel, economia digitală are drept caracteristici: transformarea informaţiei într-un bun economic,
codificarea cunoaşterii, utilizarea intensivă a Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţionale
(Sharma, 2005, p.3), integrându-se astfel, dar nu suprapunânduse total, în sfera e-Economiei.
Economia ce s-a dezvoltat cel mai mult şi continuă să se dezvolte în prezent este însă
economia Internet-ului. Aceasta este doar o parte din ceea ce presupune termenul de e-Economie, dar
această parte preocupă cel mai mult în lucrarea de faţă pentru că aceasta constituie baza piramidei e-
commerce. Economia Internet-ului, la rândul său, nu se referă doar la comerţ electronic şi afaceri
electronice. În anul 1999, CISCO Systems şi CREC (Center for Research and Electronic Commerce -

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
Universitatea din Texas) au elaborat un cadru conceptual privind Economia Internet, punând accentul
pe modalităţile ştiinţifice de evaluare a fenomenului comerţ electronic, dar nu au avut în vedere doar
tranzacţiile online, aceasta justificându-se prin faptul că sporirea reţelei Internet a generat creşteri
extraordinare şi în alte domenii, legate direct sau indirect de comerţul electronic. Pornind de la această
premisă au fost identificate patru componente ale economiei Internet-ului, anume (CREC, 1998 apud
Bucur, 2002):
- infrastructura (care cuprinde furnizorii de servicii Internet, producătorii de calculatoare şi
echipamente de reţea, de fibre optice şi de sisteme de securitate etc.);
- aplicaţiile (adică, firmele de consultanţă prin Internet, aplicaţiile pentru comerţ online,
aplicaţiile multimedia, programele pentru dezvoltarea de site-uri, pentru motoare de căutare, baze de
date utilizabile pe Internet, instruire online etc.);
- intermediarii (mai exact firmele ce există pe Internet, dar nu câştigă direct din tranzacţii, ci
din reclamă, taxe de membru, comisioane, precum brokerii online, agenţii de publicitate online);
- comerţul online (însemnând comercianţi cu amănuntul, producători ce vând direct pe
Internet, furnizori de servicii online, divertisment online, diverse alte servicii).
Alţi specialişti, precum cei din cadrul IDC - International Data Corporation, structurează
economia Internet-ului pe trei componente, unind ultimele două componente, astfel rezultând
infrastructura Internet-ului - suportul desfăşurării tranzacţiilor, infrastructura comercială - suportul
comerţului pe Internet şi comerţul online propriu-zis.
Economia Internet-ului este, deci, o economie care dezvoltă forme specifice acesteia,
comerţul electronic fiind cea mai folosită formă aplicativă a tehnologiei Internet. În condiţiile în care
Internet-ul a devenit parte integrantă din societate, acest mediu nou nu putea să scape atenţiei
comercianţilor. Creat iniţial pentru schimbul de informaţii şi pentru poşta electronică, a devenit cel
mai dinamic mediu de afaceri.

Internet și Web - concepte de bază

Internet-ul, „reţeaua reţelelor”, poate fi definit ca mulţimea tuturor reţelelor IP interconectate,

colecţia a milioane de calculatoare gazdă ataşate, comunitatea mai multor zeci de milioane de
utilizatori (Bob, Vişean și Felea, 2003).
Istoria Internetul-ui începe cu inventarea transmiterii informaţiei pe liniile de
telecomunicaţii, prin comutaţia pachetelor de date. Comutaţia de pachete de date a fost inventată
simultan, independent, de Paul Baran (Rand Corporation) în SUA şi Donald Davies (National
Physical Laboratory) în Anglia, în anii 1964 - 1965. Prima reţea de amploare bazată pe comutaţia de
pachete a fost realizată de ARPA (Advanced Research Projects Agency), aparţinând Departamentului
Apărării al SUA şi este cunoscută sub denumirea ARPANET.
În conceperea Internetul-ui, un rol major l-au avut doi cercetători de la ARPA, Robert Kahn şi
Vincent Cerf, care au găsit soluţii pentru interconectarea reţelelor de calculatoare. Internet-ul a fost
conceput inițial ca un mediu de comunicare în domeniul militar, a evoluat apoi într-un mediu de
informare la scară academică. A urmat apoi etapa comercializării Internet-ului, care a dus la
expansiunea mondială a acestuia și a devenit, în final, un mediu de informare pe scară largă, un spa țiu
de manevră comercial, dar și educațional. Transformarea ARPANET în Internet s-a produs în decurs
de mai mult de 10 ani, încheierea acestei activităţi având loc în 1990. În 1995, când Fundaţia
Naţională de Ştiinţe din SUA a încetat să gestioneze reţeaua, Internet-ul cuprindea 22 000 de reţele
din afara SUA, circa 40% din total, devenind cu adevărat o reţea internaţională.
Începând din anul 1990, Internet-ul avea să cunoască cea mai profundă transformare şi
extindere prin tehnologia World Wide Web, o aplicaţie a Internet-ului, care l-a schimbat fundamental
prin introducerea unor aplicaţii noi. Web-ul a fost creat la Laboratorul de Fizică al CERN (Centrul
European de Cercetări Nucleare) din Geneva, de către Tim Berners-Lee. Informa ția în Internet a
evoluat începând cu transferul de fișiere binare la distan ță, ulterior în servicii de tip e-mail, apoi a
urmat transferul de informație textuală, iar următorul pas a fost trecerea de la text liniar la Hypertext,
prin introducerea hiperlegăturilor, apoi Hypertextul s-a transformat în Hypermedia odată cu apari ția

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
sistemelor de operare cu interfață grafică și a primelor browsere care suportau elemente multimedia.
Componentele dinamice au extins paginile Web transformându-le în aplica ții Web. Poşta electronică
şi Web-ul, care au dat un nou conţinut Internet-ului, sunt exemple de aplicaţii ce nu au rezultat dintr-
un obiectiv planificat, ci prin deciziile spontane a mii de utilizatori independenţi. Astăzi, Internet-ul a
devenit o resursă internaţională şi o piaţă internaţională.
În prima fază de dezvoltare a Web-ului, denumită sugestiv faza Web 1.0, utilizatorul
consuma conţinut creat de altcineva, iar în faza a doua, epoca Web 2.0, conţinutul este creat de
utilizator. Crearea conţinutului unui website de către utilizatori este astăzi o tendinţă care face parte
din sistemul Web 2.0., prin mutarea responsabilității creării de conţinut către utilizatori.
Web 2.0. desemnează web-ul dinamic, interactiv și colaborativ. Termenul se referă, în primul
rând, la puterea comunicatiei, la democrație în rândul comunicaţiei şi la mai puţine limitări din punct
de vedere al structurii web, astfel încât structura finală a site-urilor se dezvoltă organic după
comportamentul utilizatorilor. Tim O’Reilly a făcut acest termen cunoscut în 2005 (deşi, termenul a
fost folosit prima dată de Darcy DiNucci în 1999) când a organizat prima conferinţă Web 2.0
descriind acest termen ca fiind Web-ul ca o „platformă” (O'Reilly, 2005). Conceptul Web 2.0
înseamnă comunicare în timp real prin site-uri open-source, wikis, mashups, blog-uri, podcast-uri,
comunităţi şi reţele sociale. Web 2.0 presupune căutare (search), legături, conexiuni (links), creaţie
(authoring), indexare, taxonomie (tags sau folksonomy), extindere (extension), transmitere (signals),
adică SLATES (McAfee, 2006). Web 2.0 înseamnă acţiune, interacţiune, transformare, iar utilizatorii
trebuie să fie pregătiţi să-şi accepte condiţia de „prosumatori” (producători şi consumatori de
conţinut, în acelaşi timp).
Poate imperceptibil pentru unii dintre cei aflaţi în mediul online, Web 2.0 a ajuns în faza
maturității și evoluția continuă către Web 3.0., încă o formă abstractă a Internet-ului, dar considerată
parte integrantă a ceea ce va însemna Internet-ul Viitorului, care va fi definit, în principal, de două
evoluții (sau revoluții), anume dezvoltarea Web-ului semantic și a „Internet-ului obiectelor”.
Trecerea la Web 3.0. poate fi interpretată și ca o condi ție pentru adoptarea u-Commerce, viitorul e-
Commerce. Această trecere va afecta mediul de afaceri şi de lucru, oferind noi oportunităţi industriale
şi noi soluţii pentru comerţul electronic şi ocuparea forţei de muncă, îmbunătăţind astfel echilibrul
între viaţa profesională şi viaţa privată, amplificând, de asemenea, rolul utilizatorilor ca inovatori, fapt
care este deja evident în explozia de conţinut creat de aceştia.
O evolutie majoră în anii următori va fi conectarea progresivă a calculatoarelor, mașinilor și a
numeroase obiecte fizice, dând astfel na ștere „Internet-ului Obiectelor” sau „Internet-ului
Lucrurilor” („Internet of Things”), o viziune asupra unui Internet al obiectelor conectat la „marele
Internet”, Internet ce va conţine toate obiectele folosite zi de zi, începând de la electrocasnice, mobilă,
haine, alimente, medicamente, autovehicule, străzi, clădiri etc., aceste obiecte putând fi reperate,
identificate, adresate şi controlate prin intermediul Internet-ului (Comisia Europeană, 2010). Acestea
pot fi simple obiecte din viaţa de zi cu zi, de exemplu borcane de iaurt care înregistrează temperatura
de-a lungul lanţului de aprovizionare-livare, două medicamente prescrise care avertizează pacienţii cu
privire la o posibilă incompatibilitate, frigidere care iau legătura cu supermarket-ul, clanţa care
deschide uşa stăpânului casei, telefoane care decid singure dacă să facă legatura sunt doar câteva
dintre exemple. Internet of Things este un concept și o paradigmă care implică omniprezen ța în mediu
a unui număr mare și divers de dispozitive inteligente și obiecte active care, prin conexiuni cu fir și
fără fir și scheme de adresare unice, sunt capabile să interac ționeze și să coopereze cu alte dispozitive
și obiecte în scopul creării de servicii și aplica ții adaptate nevoilor utilizatorilor. În principiu,
indiferent de tehnologia folosită, IoT se referă la transpunerea activităţilor pe Internet, „Internet-ul
Obiectelor” realizând o fuziune a lumii fizice cu cea digitală.
Maşinile vor deveni, într-un viitor nu foarte îndepărtat, principalii utilizatori ai Internet-ului,
într-o lume a senzorilor electronici, a dispozitivelor „inteligente” care urmăresc mişcările şi
obiceiurile utilizatorilor, prezicea încă din 2005 raportul UIT - Uniunea Telecomunicaţiilor
Internaţionale intitulat „Internet-ul obiectelor”. Această explozie tehnologică nu mai este deloc
improbabilă, în prezent existând dispozitive electronice fixate pe frecvenţe radio de joasă intensitate
(RFID - Radio-Frequency Identification) care permit identificarea şi urmărirea obiectelor sau senzori

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
care detectează chiar şi bacteriile. „Smart” sau „inteligent” sunt termeni adopta ți din ce în ce mai mult
pentru a descrie lucruri sau procese ce au capacitatea de a calcula, a conecta și comunica pentru a se
diferenția de mașinile și echipamentele care lucrează în mod izolat. De aici și comunicarea M2M
(machine-to-machine), care permite dispozitivelor de același tip să comunice. Procesele industriale s-
au extins prin comunicarea M2M pentru a include legături cu interfe țele umane, denumite uneori ca
„Internet-ul Obiectelor Industriale”. Companiile au îmbrăţisat această tendinţă foarte repede, deoarece
mizele sunt mari: conectivitate mai mare, acces facil la date, ecosisteme interconectate. Toate acestea
se traduc în costuri mai mici şi în eficienţă în optimizarea resurselor. Proiectele IoT de tip M2M,
adresate companiilor, sunt variate - de la optimizări de fluxuri de producţie până la implementare de
soluţii inteligente pentru zona de office. În segmentul destinat consumatorilor, soluţiile IoT care se
află în prezent în plină dezvoltare sunt dispozitivele „smart home“ (care automatizează o serie de
procese din casă, precum închiderea/deschiderea geamului, aprinderea/stingerea luminii, pornirea sau
oprirea curentului electric) și dispozitivele purtabile („wearables“), precum brăţările de fitness şi
ceasurile inteligente.
Web-ul semantic, un alt concept asociat fazei a treia în dezvoltarea WWW-ului, o extensie a
Web-ului la care Tim Berners-Lee, inventatorul Web-ului actual, se gânde ște de mai bine de 15 ani, ar
permite mașinilor să înțeleagă semantica, (adică sensul, semantica ocupându-se, ca ramură a
lingvisticii, cu studierea sensurilor cuvintelor) informațiilor de pe World Wide Web. Web-ul semantic
permite descrierea formală a resurselor existente pe Internet (pagini Web, documente text şi
multimedia, baze de date, servicii etc) și identificarea rapidă și precisă a resurselor relevante pentru
utilizator. Principala aplicabilitate ar putea fi în cadrul motoarelor de căutare. De pildă, prin
executarea unei căutări a unei sintagme într-unul dintre motoarele de căutare cunoscute astăzi, se
returnează documentele în care au fost identificate cuvintele sintagmei introduse în interogare,
deoarece motoarele de căutare actuale funcţionează pe bază de string matching - adică, identifică
cuvinte specificate în sintagmă într-un corpus de documente ţintă, astfel că sunt returnate documentele
în care se găseşte cel puţin unul dintre cuvintele din sintagmă. În schimb, un motor de căutare
semantic ar lua în considerare sensul întregii sintagme, prin urmare ar în țelege conceptul, ci nu string-
ul corespondent şi ar returna doar rezultatele care sunt relevante pentru utilizator. Putem duce acest
raţionament şi mai departe şi să ne imaginăm un motor de căutare semantic care să răspundă, de fapt,
la întrebările utilizatorilor.

Comerțul electronic și afacerea electronică - delimitări conceptuale

În literatura de specialitate (Turban și colab., 2004; Laudon și Traver, 2002), comerţul

electronic (e-Commerce, eCom, e-Comerţ) este prezentat ca fiind acea activitate ce permite
efectuarea electronică a tranzacţiilor între organizaţii şi indivizi, iar afacerea electronică (e-Business,
e-Afacere) se referă, în principal, la efectuarea electronică şi administrarea electronică a tranzacţiilor,
dar şi a tuturor activităţilor şi proceselor unei afaceri. Astfel, în timp ce comerţul electronic este
procesul de cumpărare, vânzare sau schimb de produse, servicii sau informaţii prin intermediul
reţelelor de calculatoare, afacerile electronice nu se limitează la cumpărarea şi vânzarea de bunuri
sau servicii, ci includ şi facilităţi pentru servirea cumpărătorilor, menţinerea contactelor cu furnizorii,
cu clienţii, cu posibilii parteneri de afaceri, dar şi promovarea produselor/serviciilor oferite sau
administrarea activităţilor unei organizaţii prin mijloace electronice. Deci, afacerea electronică
înseamnă mai mult decât a vinde şi a cumpăra prin canale electronice. Comerţul electronic este astfel
parte a afacerii electronice sau, altfel spus, e-Business înglobează e-Commerce.
Definirea şi delimitarea conceptuală a celor două noţiuni a devenit o preocupare şi pentru
diverse organizaţii şi instituţii, astfel: termenul de „e-Business" a fost utilizat pentru prima dată de
IBM pentru a defini utilizarea tehnologiilor Internet pentru îmbunătăţirea şi transformarea proceselor
cheie dintr-o afacere. În definiţia dată de IBM, e-Business reprezintă o modalitate de „acces securizat,
flexibil şi integrat pentru desfăşurarea diferitelor afaceri prin combinarea proceselor şi sistemelor care
execută operaţii de bază ale afacerilor cu cele ce fac posibilă găsirea informaţiilor pe Internet”
(Gerstner, 2002, p.172).

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
 În privința comerțului electronic, în accepţiunea Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică acesta semnifică „realizarea unei tranzacţii prin reţele deschise, precum Internet-ul”, în
timp ce tranzacţia electronică se referă la „cumpărarea de produse şi servicii prin mijloace
electronice, livrarea şi plata putând avea loc online sau offline” (OCDE, 2000, p.3).
În literatura din România, comerţul electronic apare ca o modalitate de vânzare fără
magazine, alături de vânzarea prin poştă, cataloage, televiziune, telefon sau automate şi este definit ca
o formă de vânzare prin Internet ce se realizează cu ajutorul serviciilor computerizate ce pun în
legătură consumatorii cu vânzătorii prin mijloace electronice (Săseanu, Albăstroiu și Grosu, 2015).
Deși o bună parte a practicienilor consideră că linia de demarca ție dintre cei doi termeni nu mai este
astăzi atât de evidentă, dat fiind faptul că multe dintre organiza țiile prezente online nu se mai rezumă
la realizarea tranzacțiilor prin intermediul Internet-ului, valorificând și celelalte oportunită ți oferite de
această rețea globală pentru comunicare, men ținere și consolidare a rela ției cu partenerii de afaceri,
promovare, coordonare logistică, prospectare a pieței etc., transformându-se în adevărate afaceri
electronice, totuși, din punct de vedere conceptual, aceste no țiuni sunt distincte, deoarece comerţul
electronic utilizează tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii în tranzacţiile intra-organizaţionale
şi inter-organizaţionale, precum şi în tranzacţiile dintre firme şi consumatorii individuali, dar şi între
aceştia din urmă, pe când afacerea electronică utilizează aceleaşi mijloace pentru administrarea
organizaţiei, adică pentru toate procesele și activităţile organizatiei. Pe de altă parte, reţinem că e-
Commerce nu se referă doar la folosirea Internet-ului pentru efectuarea tranzacţiilor, ci şi la utilizarea
altor rețele electronice.

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.