REGLEMENTARE ȘI AUTO-REGLEMENTARE PRIVIND

COMERȚUL ELECTRONIC/AFACEREA ELECTRONICĂ

Acest material se bazează pe cartea: Albăstroiu Irina – e-Business: elemente fundamentale, Editura ASE, București, 2017

Aspecte legislative privind comerțul electronic și afacerea electronică

Implicarea statului în dezvoltarea comerțului electronic și afacerilor electronice se poate face în

trei direcții: elaborarea reglementărilor și ajustărilor legislative necesare creării unui climat propice
desfășurării acestora, susținerea părții de educație și, nu în ultimul rând, din pozitia de beneficiar direct
al acestor activități, odată cu trecerea la e-Government, ceea ce presupune ca majoritatea fluxurilor
informaționale și financiare ale administrației publice să folosească mijloacele electronice și Internet-
ul.
La baza creării unui sentiment de încredere al potențialilor utilizatori în mecanismele comerțului
electronic și afacerilor electronice stau acțiunile de reglementare în domeniu. În sens larg,
reglementarea presupune stabilirea unor reguli de conduită de către o autoritate recunoscută de cei
cărora li se adresează. Așadar, activitatea de reglementare propriu-zisă poate fi realizată inclusiv de
către organisme informale sau o comunitate, atâta vreme cât normele sunt asumate și respectate de către
acea comunitate. În sens restrâns, pe care îl vom folosi în continuare, noțiunea de reglementare este
sinonimă cu cea de legiferare, presupunând intervenția statului prin instituțiile sale pentru stabilirea
unor norme obligatorii și a sancțiunilor pentru încălcarea acestora. În anumite cazuri, o anumită
conduită este susceptibilă să afecteze întreaga societate sau un întreg domeniu de activitate, astfel încât
valorile care dau substanță normelor dobândesc un caracter public. Soluția cea mai potrivită într-o astfel
de situație este reglementarea prin lege, datorită aplicabilității sale generale și forței obligatorii. Interesul
general care se protejează prin acest tip de norme justifică intervenția statului, prin autoritățile sale, în
toate etapele de reglementare și aplicare.
Pentru a facilita dezvoltarea comerțului electronic și afacerilor electronice au fost elaborate
numeroase reglementări (norme și standarde) pe plan național și internațional. Totuși, legile și
reglementările, naționale și internaționale, adoptate pâna în prezent, nu pot asigura, în totalitate,
protecția dreptului de proprietate intelectuală privind, în principal, afacerile online cu bunuri digitale
(muzică, imagini video, e-books etc.), precum și dreptul privat al individului privind informațiile
personale și modul de utilizare a acestora în interes propriu.
În România există o legislație în domeniul IT&C și Internet privind comerțul electronic,
semnătura electronică, plățile electronice, dreptul de autor, publicitatea online etc, țara noastră având
astfel o legislație completă în domeniu, mai ales ca urmare a eforturilor de adoptare a acquis-ului
comunitar, la nivelul Uniunii Europene existând directive în acest sens, precum cele privind comerțul
electronic, semnătura electronică, serviciul universal, intimitatea și comunicațiile electronice, reținerea
datelor etc.
Principalele reglementări din România privind comerțul electronic se regăsesc în (Manolea,
2017):
- Legea comerțului electronic 365/2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 403 din 10 mai 2006;
- Hotărârea Guvernului nr. 1308 din 11/20/2002 privind aprobarea Normelor metodologice
pentru aplicarea Legii 365/2002 privind comerțul electronic;
- Legea 121/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul
electronic;
- Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor
încheiate cu profesioniştii (prin care se abrogă OG nr. 130/2000);
- Ordonanța nr. 85 din 19 august 2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare, republicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, modificată de OUG 65/2009 și Legea nr.196/2010;

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
 - Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și
consumatori, republicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 18 Aprilie 2008 și modificată de legea
160/2010;
- Ordinul nr.72/2010 al președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor
privind unele măsuri de informare a consumatorilor, publicat în Monitorul Oficial nr.164 din 15 martie
2010.
De asemenea, are implicații asupra comerțului electronic și legislația din România privind
(Manolea, 2017):
- documentele electronice (precum Legea semnăturii electronice nr. 455/2001, legea privind
marca temporală nr. 451/2004, Legea privind regimul juridic al activității electronice notariale nr.
589/2004, Legea privind arhivarea documentelor în formă electronică nr. 135/2007, Legea privind
înregistrarea operațiunilor comerciale prin mijloace electronice nr. 148/2012, alături de Ordinele
Ministrului Comunicațiilor și Societății Informaționale pentru stabilirea normelor metodologice și
tehnice de aplicare a acestor legi);
- plățile electronice (în special Regulamentul BNR nr.8/2011 privind instituțiile emitente de
monedă electronică și Regulamentul BNR nr. 6/2006 privind emiterea și utilizarea instrumentelor de
plată electronică și relațiile dintre participanții la tranzacțiile cu aceste instrumente, Ordinul MCTI nr.
389/2007 privind procedura de avizare a instrumentelor de plată cu acces la distanță, de tipul aplicațiilor
Internet-banking, home-banking sau mobile-banking și Legea nr. 127/2011 privind activitatea de
emitere de monedă electronică);
- comunicațiile electronice (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2011 privind
comunicațiile electronice, Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii rețelelor de comunicații
electronice, Ordinul MCSI nr. 461/2009 pentru aprobarea Strategiei naționale privind implementarea
serviciului universal în sectorul comunicațiilor electronice, precum și celelalte norme și reglementări
emise de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații - ANCOM);
- guvernarea electronică (mai exact, Hotărârea Guvernului nr. 195/2010 privind aprobarea
Strategiei naționale "e-România" și toate reglementările privind sistemele electronice de plată a taxelor
și impozitelor, punctul de contact unic electronic, achizițiile publice prin mijloace electronice, plata
contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, normele privind
specificațiile informatice ale sistemului national al cardurilor naționale de asigurări sociale de sănătate
și al cărții electronice de identitate);
- viața privată (Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii
de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice
destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea
datelor cu caracter personal și protecția vieții private in sectorul comunicațiilor electronice, Legea nr.
677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera
circulație a acestor date și Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și
protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice - modificată prin Ordonanța de Urgență nr.
13/2012 având în vedere normele UE privind utilizarea de cookies, precum și celelalte norme care
privesc activitatea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal);
- dreptul de autor (Legea nr. 329/2006 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului
nr. 123/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe precum și metodologiiile privind stabilirea remunerațiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe
pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț prin intermediul serviciilor online sau mobile
(publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 29 septembrie 2011), privind stabilirea remunerațiilor
cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru reproducerea și/sau
comunicarea publică a operelor muzicale prin servicii online sau mobile (publicată în Monitorul Oficial
nr. 273 din 27 Aprilie 2010), pentru utilizarea operelor muzicale ca tonuri de apel pentru telefoanele
mobile și drepturile patrimoniale cuvenite titularilor drepturilor de autor publicată în Monitorul Oficial
nr. 58 din 18 Ianuarie 2005) și protocolul din 10/04/2009 privind Lista suporturilor și aparatelor pentru
care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
înregistrări sonore sau audiovizuale, precum și cuantumul acestei remunerații (publicat în Monitorul
Oficial nr. 316 din 13 Mai 2009));
- publicitatea online (Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea
comparativă și Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, dar și reglementările privind spam-ul (mesajul
comercial nesolicitat) din Legea comerțului electronic și normele metodologice aferente acesteia,
precum și din Legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul
comunicațiilor electronice, precum și din Ordonanța privind protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor la distanță);
- criminalitatea informatică (Titlul III - Prevenirea și combaterea criminalității informatice din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților
publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și Legea nr.
64/2004 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind criminalitatea informatică).
Prin urmare, nu există o lege specifică unde să se regasească toate dispozițiile legislative care
sunt aplicabile unui comerciant online. De asemenea, pe lângă actele normative care sunt destinate în
mod specific domeniului de comerț electronic, unui magazin online îi vor fi aplicabile și celelalte acte
normative referitoare la comerț in general - adică, practic, întreg dreptul comercial și astfel Noul Cod
Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie
2011).
Potrivit legislației din România, comerțul electronic reprezintă o formă de vânzare la distanță.
Vânzarea la distanță reprezintă comercializarea bunurilor oferite consumatorilor folosind cataloage cu
comanda prin poșta, telefon sau e-mail, sau a bunurilor prezentate prin intermediul radioului și
televiziunii. Consumatorul beneficiază de flexibilitatea oferită de comerțul prin alte mijloace, dar
totodată, trebuie sa fie conștient de riscuri. Legea română protejează consumatorii în cazul cumpărării
de bunuri la distanță, garantând inclusiv dreptul de a returna bunurile care nu corespund cerințelor
cumpărătorului.
Pentru a desfășura o activitate comercială este clar că trebuie să existe o manieră acceptată de
lege, adică un comerciant (firmă, asociație familială sau persoană fizică autorizată care să aibă dreptul
de a vinde), iar la inființarea acestora se aplică regulile comune in domeniu. Cele mai importante
aspecte, din punct de vedere legislativ, pe care comerciantul din România prezent în mediul online
trebuie să le aibă în vedere sunt următoarele (Manolea, 2007):
➢ alegerea numelui de domeniu care să aparțină site-ului de comerț electronic are o
importanță deosebită, mai ales că întreaga promovare a magazinului se va lega de această adresă de
pagină web. De aceea este necesar ca, o dată ales numele de domeniu, să nu existe in viitor nici o
problemă juridică în legatură cu folosirea acestuia. Pentru aceasta se impune o cercetare documentară
cu privire la existența unei mărci protejate similare sau identice cu numele de domeniu ales. În
momentul în care o astfel de cercetare ar arăta că există o marcă similară existentă, cel mai simplu lucru
este alegerea unui alt nume de domeniu pentru dezvoltarea afacerii online. Este bine de verificat și dacă
numele de domeniu ales (de pildă, pe domeniul „.ro”) nu există cumva pe alte domenii (de exemplu, pe
domeniul „.com” sau „.net”) chiar dacă nu este utilizat pentru un magazin online. Dacă acesta există,
se pot ivi probleme ulterioare bazate pe concurența neloială sau chiar încălcarea dreptului la marcă.
Dacă acele domenii sunt libere, este bine ca și acelea sa fie înregistrate, pentru a fi în afara oricărui
pericol.
RoTLD (Romanian Top Level Domain - http://www.rotld.ro) din cadrul ICI - Institutul Național
de Cercetare-Dezvoltare în Informatică) este autoritatea statului român care se ocupă cu înregistrarea și
gestionarea domeniilor românești din Internet („.ro”). Administratorul unui domeniu cod de țară de
nivel înalt (country code Top Level Domain (ccTLD) registry), precum și firmele (registrar) care
facilitează înregistrarea propriu-zisă de nume de domenii au un rol primordial tehnic, de intermediari,
cu efect asupra funcționării corecte a Internet-ului românesc, neavând, practic, niciun rol în ceea ce
privește conținutul afișat pe o pagină web sau modul în care titularul numelui de domeniu îl folosește.
Un nume de domeniu poate fi deținut de către o persoană (fizică sau juridică) care există în
momentul solicitării înregistrării unui nume de domeniu „.ro”, astfel încât o firmă ce nu este încă
înființată nu poate deține un nume de domeniu „.ro”. Un nume de domeniu „.ro” poate fi deținut de

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
către o singura persoană, fizică sau juridică. Un nume de domeniu poate avea cel mult 63 de caractere,
excluzând sufixul (.ro, .com.ro, .info.ro, .store.ro etc). Caracterele acceptate pentru numele de domenii
sunt caracterele alfa-numerice (a-z, A-Z, 0-9) și semnul minus (-), însă un nume de domeniu nu poate
începe sau nu se poate tremina cu semnul minus (-). De asemenea, pot fi înregistrate și domenii cu
diacritice (domeniu IDN). Numele de domeniu este unic și nu poate fi modificat după ce a fost
înregistrat deoarece prin modificarea oricărui caracter dintr-un nume se obține un nou nume de
domeniu.
Dacă se dezvoltă propriile produse sau servicii, de asemenea, este bine să fie înregistrate și
numele lor comercial ca mărci.
➢ dreptul de autor asupra elementelor din site, atât partea partea software fiind protejată de
dreptul de autor, cât și celelalte opere de creație (layout-ul -design-ul- site-ului este o operă de creație
care face obiectul dreptului de autor, la fel și imaginile utilizate din cadrul site-ului). Chiar și descrierea
produselor sau alte texte realizate pentru promovarea magazinului pot să facă obiectul protecției dacă
sunt originale. Întreg conținutul de pe site trebuie să fie original sau magazinul să folosească resurse
(imagini de produs, specificații, video, text etc.) cu acceptul sursei (producător, furnizor etc.), făra să
încalce legea drepturilor de autor și alte legi conexe. Astfel, trebuie ca toate operele care sunt protejate
de drept de autor și sunt utilizate în cadrul site-ului să se afle în proprietatea firmei care gestionează
magazinul sau aceasta să aibă drept de utilizare fără restricții. Este posibil ca o parte a creațiilor să
aparțină unora dintre angajați din cadrul firmei, dar, pentru ca dreptul de autor să aparțină firmei, acest
lucru trebuie specificat în mod expres în cadrul contractului de muncă încheiat cu fiecare din aceștia. În
cazul operelor a căror creație se face în afara firmei, este deosebit de important ca acel contract dintre
firma care deține site-ul și cea care deține fie magazinul online, fie layout-ul, să cuprindă informații
precise referitoare la cesionarea tuturor drepturilor de autor a noii creații către firma ce le va utiliza. În
plus, este util a se include și o garanție din partea creatorului că toată opera pusă la dispoziție este una
originală. În afară de aceste elemente minimale, în practică contractul poate să fie extrem de complex
în functie de ce dorește o parte sau celalaltă, de cerințele tehnice impuse proiectului, de posibilitațile de
upgrade sau întreținere.
Din ce în ce mai des se folosesc în creațiile web fie programe de calculator, template-uri sau
alte opere protejate de drept de autor (imagini, text, sunete etc.) care sunt puse la dispoziție pe Internet
prin licențe speciale, care permit reutilizarea acestora în anumite condiții. Fie că vorbim de opere sub
licențe tip General Public License, fie licențe Creative Commons22, este foarte importantă citirea cu
atenție a licențelor, a drepturilor și obligațiilor avute ca urmare a utilizării acelor opere și, evident,
respectarea acestora. Faptul că o anumită operă are un regim mai permisiv lăsat de autorii săi, aceasta
nu înseamnă că este gratuită și poate fi folsită în orice condiții - chiar dacă este necesară doar
menționarea autorului sau a softului folosit, aceste obligații trebuie indeplinite.
➢ informarea consumatorului, acesta fiind unul dintre principalele elemente menționate atât
în legislația privind comerțul electronic, cât și în cea privind contractele la distanță. Consumatorul (în
cazul nostru cel ce vrea să cumpere de pe site) trebuie să afle in mod clar și direct principalele informații
cu privire la ce vede online. Adică, nu doar numele firmei care administrează o pagină (nu cea care o
găzduiește), ci și datele de contact, inclusiv adresă (sediul social, dar și puncte fizice de vânzare sau
showroom, dacă acestea există, precum și programul de funcționare și, eventual, o hartă), telefon, e-
mail, eventual și fax, capitalul social, codul unic de înregistrare și alte date publice (de pildă, numărul
de înregistrare la Registrul Comercial și Codul de Identificare Fiscală (CIF), iar în cazul magazinelor
online care operează în afara României, poate fi numărul de înregistrare de la autoritatea competentă a
respectivei țări), aceasta fiind o măsură creată pentru a crește încrederea în cei care vând diverse
produse/servicii online. Toate aceste informații trebuie menționate în limba română, în cazul
comercianților înregistrați în România, indiferent de piața vizată. Simpla menționare a acestor
informații pe pagina de contact ar fi suficientă, atâta vreme cât pagina de contact este direct accesibilă
de pe orice pagină a unui site. Așadar, înainte de efectuarea comenzii, consumatorului trebuie să îi fie
puse la dispoziție cât mai multe informații referitoare la comerciant, caracteristicile esențiale ale
produselor sau serviciilor, prețul total al produselor/serviciilor (inclusiv taxele), metodele și condițiile
de plată (se va mentiona și procesatorul de plăți în cazul celor online), livrare și retur, durata

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
contractului, menţiuni referitoare la condițiile de garanție și service (unde este cazul), precum și
serviciile post-vânzare (dacă există astfel de servicii suplimentare). În anumite cazuri, în functie de
produsele comercializate, magazinele online trebuie să se înregistreze și/sau să includă în cadrul site-
ului un link, conform legii, la autoritățile din domeniu (de pildă, în cazul în care comercializează
produse alimentare, aur, medicamente etc.);
➢ netransmiterea de mesaje comerciale nesolicitate, mesajele comerciale trimise prin e-mail
fiind interzise, atâta vreme cât nu există acordul explicit al destinatarului. Notiunea de „spam”
desemnează un fenomen ce constă în transmiterea masivă și uneori repetată a mesajelor electronice
nesolicitate, mesajele având de cele mai multe ori caracter comercial, de publicitate pentru produse și
servicii. Termenul de „spam” nu se reduce numai la comunicările comerciale nesolicitate (spam
comercial), ci se aplică și altor comunicări electronice, unele fiind chiar tentative de fraudă electronică
cu implicații grave (precum divulgarea unor date personale, numere de conturi bancare, coduri de
identificare etc.). Desi, spam-ul este asociat, de regulă, cu transmiterea de mesaje prin intermediul poștei
electronice, acest fenomen poate fi atribuit și forumurilor de discuții sau mesajelor instantanee
(ANCOM, 2017). Legea comerțului electronic, dar și legea privind prelucrarea datelor cu caracter
personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice interzic în mod explicit astfel
de mesaje, încălcarea acestei dispoziții reprezentând o contravenție. Dincolo de aspectul legal al
problemei, trebuie să remarcăm că, deși reprezintă o metodă de reclamă ce implică niște costuri reduse,
reacția din partea celor ce primesc mesajele, în special, precum și a industriei, în general, este negativă
în cea mai mare parte. Este important de precizat că în toate cazurile este interzisă trimiterea de mesaje
comerciale în care identitatea reală a persoanei în numele și pe seama căreia sunt făcute este ascunsă
sau în care nu se specificată o adresă valabilă la care destinatarul să poată transmite solicitarea sa
referitoare la încetarea efectuării unor asemenea comunicări.
Poate ați intâlnit în cadrul unor mesaje nesolicitate pe care le-ați primit o frază care încearcă să
disculpe expeditorul precizându-se că „Acest email v-a fost trimis pentru că adresa dvs. de e-mail apare
listată într-un catalog comercial sau într-o revistă de specialitate sau pe un site public” sau că „Acest
mesaj a fost trimis conform legislației internaționale privind SPAM-ul sau a legii CAN SPAM”. Ambele
afirmații sunt false deoarece: faptul că o adresă de e-mail este publică, nu înseamnă că persoana și-a dat
acordul pentru a primi mesaje comerciale, iar afirmația referitoare la legislația aplicabilă este, de
asemenea, greșită pentru că nu există nici o legislație internațională în domeniul spam-ului și nici nu se
va aplica legea americană (CAN SPAM Act) unor mesaje trimise având ca public țintă utilizatorul din
România și, de cele mai multe ori, chiar trimise de persoane fizice sau juridice române, ci se va aplica
legea română care interzice astfel de mesaje comerciale nesolicitate. Dacă primiți mesaje comerciale
prin e-mail fără acordul dvs. prealabil, puteți trimite o plângere către Autoritatea Națională de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (www.dataprotection.ro).
➢ includerea în contractul încheiat la distanță a tuturor elementelor esențiale ale unui
contract, toate dispozițiile pe care legile speciale (legea comerțului electronic și legea contractelor la
distanță) le impun (de exemplu, informația dacă prețul include toate taxele, precum și modalitățile de
primire a bunului). În afară de aceste obligații generale impuse de lege, comerciantul are o destul de
mare libertate în a specifica termenii contractelor, trebuind însă să țină seama și de prevederile
legislative privind clauzele abuzive. Interpretarea articolelor din legea comerțului electronic ne
demonstrează că un contract de tip „click-wrap” (adică acel buton de „Sunt de acord cu termenii” pe
care îl apăsăm sau acea casuță bifată atunci când suntem de acord cu termenii și condițiile generale)
este legal valabil și în România, atunci când se respectă condițiile impuse de lege. Înainte de plasarea
comenzii, magazinul trebuie să ofere posibilitatea consumatorului de a citi un Acord sau Termenii și
Conditiile de derulare a tranzactiei (considerate drept contract între vânzător și cumpărător) și să își
exprime acordul cu acestea bifând faptul că le-a citit și este de acord cu acestea (bifa pusă de consumator
reprezintă, conform legii, acceptarea contractului – de aceea este important să nu existe bifă pusă „by
default”). În principiu acceptarea înseamnă o acțiune din partea cumpărătorului, iar acțiunea poate să
fie apăsarea butonului aferent opțiunii „Accept contractul”, poate să fie bifarea unei casuțe lângă care
este scris „Accept termenii și condițiile” sau orice altă formă care înregistrează o acțiune neechivocă
din partea cumpărătorului. Pentru a avea un contract valabil legea cere doar ca această acceptare să

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
ajungă la cunoștința ofertantului. Aceasta se poate realiza printr-o anumită însemnare care să apară într-
o bază de date a ofertantului, un e-mail automat pe care îl primește ofertantul sau chiar un telefon sau
fax primit de ofertant (ultima opțiune este posibilă, dar improbabilă).
Dacă se încheie contractul pe Internet, ofertantul are și obligația de a-i confirma primirea
acceptării ofertei cumpărătorului. Momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul
confirmării, pe un suport durabil, de către profesionist a acceptării comenzii transmise de consumator.
Cum practic această confirmare se face în mod automat, acest termen nu ar trebui să reprezinte o
problemă. Aceasta se poate realiza prin trimiterea unui e-mail, alt mijloc de comunicare individuală sau
pur și simplu afișarea unei pagini web prin care clientul este înștiințat că acel contract a fost încheiat și
că ar fi bine să salveze și să printeze pagina respectivă - în cazul în care este un contract acceptat pe o
pagină web.
➢ termenul prevăzut de lege pentru livrarea produselor comandate online (deci, pentru
executarea contractului încheiat la distanță) este de 30 de zile (evident zile calendaristice), timp suficient
pentru orice magazin online, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel cu privire la momentul
livrării. Totuși, dacă acest lucru nu se poate întâmpla, atunci trebuie să fie informat consumatorul despre
acest lucru, precum și să returneze banii, dacă este cazul. Legea română mai prevede că, în cazul în care
profesionistul nu şi-a îndeplinit obligaţiia de a livra produsele în momentul convenit cu clientul sau în
termenul stabilit de 30 de zile, consumatorul îi poate solicita să efectueze livrarea într-un termen
suplimentar, corespunzător circumstanţelor. În cazul în care profesionistul nu livrează produsele în
termenul suplimentar respectiv, consumatorul are dreptul, după caz, la rezoluţiunea sau rezilierea
contractului.
➢ dreptul de denunțare unilaterală a contractului de către consumator este prevăzut, de
asemenea, în legea privind contractele încheiate la distanță. Consumatorul are dreptul de a denunța
unilateral contractul la distanță, în termen de 14 zile calendaristice (acest termen înlocuiește
reglementarea mai veche potrivit căreia clientul avea la dispoziție 10 zile lucrătoare), fără penalități si
fără invocarea vreunui motiv. Legea specifică un termen de 14 zile, însă firmele pot prelungi această
perioadă, considerându-se că aceasta este în favoarea consumatorului. Singurele costuri care pot cădea
în sarcina consumatorului sunt cheltuielile directe de returnare a produselor. Aceste precizări trebuie
postate pe site, iar aceste clauze trebuie scrise cu litere ingroșate. În cazul în care profesionistul nu a
transmis consumatorului informaţiile privind dreptul de retragere, perioada de retragere expiră la 12
luni de la sfârşitul perioadei iniţiale de 14 zile.
Potrivit reglementărilor din România, clientul are dreptul să returneze produsul în situația în
care comanda a fost realizat online, chiar dacă produsul a fost preluat de la sediul comerciantului, de la
un punct de lucru sau un magazin fizic al acestuia. Clientul poate alege orice manieră de retur dorește,
apelând la serviciile poștale sau ale oricărei firme de curierat, comerciantul neavând dreptul să oblige
clientul să alegă o anumită companie de transport/curierat pentru returnarea produselor. De asemenea,
produsul nu trebuie să fie trimis în ambalajul său original, dar trebuie însoțit de documentele primite de
client odată cu produsul.
Înainte de expirarea perioadei de retragere, consumatorul informează profesionistul cu privire
la decizia sa de retragere din contract. În acest scop, consumatorul poate alege una dintre următoarele
variante: de a folosi modelul de formular de retragere pus la dispoziție de comerciant sau de a face și
transmite orice altă declaraţie neechivocă în care îşi exprimă decizia de retragere din contract. Odată cu
decizia de renunțare, clientul trebuie să trimită bunurile înapoi comerciantului, tot în cadrul acestei
perioadei de 14 zile, însă operatorul economic nu poate solicita ca bunurile să fie primite tot in cadrul
acestei perioade.
Există, totuși, câteva excepții la dreptul de răzgândire: de exemplu, alimentele destinate
consumului zilnic, lenjerie intimă, bilete de tren, avion sau bilete la diverse concerte, rezervări la hotel,
soft pentru computer odata ce ambalajul original a fost îndepărtat, produse personalizate potrivit
cerințelor clientului, prestările de servicii, după prestarea completă a serviciilor etc.
De asemenea, legea menționează că, în situația în care produsul prezintă o defecțiune, în primele
6 luni se presupune că defectul a existat la data când a fost achiziționat produsul, cu excepția cazului în
care comerciantul poate dovedi altceva. Aceasta înseamnă că dacă bunurile sunt livrate cu defecțiuni

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
este răspunderea vânzătorului să dovedeasca contrariul, anume că bunurile nu au fost deteriorate când
clientul le-a primit.
După renunțarea la contract, comerciantul trebuie să ramburseze suma de bani plătită de client
în termen tot de 14 de zile calendaristice. Potrivit Ordonanţei de urgenţă nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, în astfel de situații (în care clientul
renunță în termenul legal la contract și returnează marfa) profesionistul (cel care încheie contracte la
distanță) trebuie să ramburseze toate sumele pe care le-a primit drept plată din partea consumatorului,
fără întârziere nejustificată şi, în orice caz, nu mai târziu de 14 zile de la data la care este informat de
decizia de retragere din contract a consumatorului (acest termen de 14 zile înlocuiește termenul de 30
de zile stipulat înainte în Ordonanta 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor la distanță).
➢ protecția datelor cu caracter personal, orice site de comerț electronic trebuind să aibă o
politică de confidenţialitate care să precizeze cine face prelucrarea datelor (denumirea firmei), scopul
prelucrării datelor respective (de obicei, efectuarea comenzii şi livrarea, dar şi marketing), drepturile
utilizatorilor și modalitatea de exercitare, cine sunt terţii care au acces la aceste date (de obicei,
companiile de livrare, procesatorii de plăti, serviciile de e-mail marketing). Datele cu caracter personal
sunt informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă. O persoană identificabilă
este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un
număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice,
psihice, economice, culturale sau sociale. Datele cu caracter personal se pot referi la nume, adresă, serie
și număr al cărții de identitate, CNP, numărul cărții de credit, contul bancar sau chiar o adresă de e-
mail. Toate prevederile legate de prelucrarea datelor cu caracter personal se regasesc, incepand din mai
2018, in cadrul Regulamentului european privind protecția datelor cu caracter personal (GDPR -
General Data Protection Regulation). De asemenea există discuții dacă și o adresă de IP poate fi
considerată o dată cu caracter personal (doar dacă aceasta poate fi corelată în mod neechivoc cu o
persoană), iar in unele state membre ale Uniunii Europene chiar s-au exprimat opinii care să confirme
această ipoteză. Precizările se referă doar la persoanele fizice, ca atare datele referitoare la persoanele
juridice (denumire, sediu, CUI etc.) nu fac obiectul legii și pot să fie prelucrate în mod liber, fără vreo
obligație.

Instrumente de auto-reglementare

Auto-reglementarea poate fi un complement al reglementării realizate de autoritățile statului

și instrumentele sale merită promovate și aplicate, autoreglementarea fiind un răspuns la reacția mai
lentă a autorităților față de dezvoltările tehnologice și dinamica schimburilor comerciale. Internet-ul și
tehnologiile informaționale și de comunicații au revoluționat societatea și activitațile, generând apariția
e-Activitaților. Însă, revoluția informațională nu înseamnă doar efecte pozitive, ci și negative.
Principalele pericole generate de trecerea la Societatea Informațională și a Cunoașterii sunt legate de:
diversificarea și sofisticarea criminalitatii (frauda informatică, falsul informatic, infecții virale, atacuri
asupra serverelor, a imaginii și a vieții private a persoanelor, spamming, spimming, phishing etc.)
promovarea violenței, a urii rasiale și a xenofobiei, difuzarea de informații cu impact negativ asupra
moralității publice și a minorilor (pornografia, pedofilia), transformări ale vieții idividului prin
depersonalizarea comunicării (izolare, sedentarism, frica de contacte interumane directe etc.).
Toate avantajele comertului electronic sunt dublate astfel și de o serie de riscuri, care limitează
încrederea consumatorului, datorate naturii specifice acestui nou tip de comerț, anume: efectuarea plății
înaintea primirii marfii, atunci când se realizează online, ci nu ramburs; intangibilitatea produselor
prezentate pe un site de e-Commerce față de cele din magazinul tradițional; riscul transmiterii datelor
financiare și personale; imposibilitatea de revenire asupra unei tranzacții, etc. Numeroasele fraude și
incidente nedorite suportate de clienții online, captarea de informații personale în scopuri comerciale
fără acceptul clientului, invadarea informațională a rețelelor cu reclame comerciale au scăzut de
asemenea entuziasamul consumatorilor. În mod esențal extinderea comerțului electronic este

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
condiționată de încrederea consumatorului și de protecția acestuia față de incidente nedorite, de aceea
măsurile ce privesc dezvoltarea domeniului trebuie să se îndrepte către aceste aspecte.
În acest context, intervenția statului pare a fi redusă însă la un nivel minimal - în principal în a
adapta legislația existentă la condițiile specifice ale Internet-ului. Această intervenție minimală este dată
de caracteristicile tehnice ale rețelei, în special natura sa globală și descentralizată. Autoritatea
legislativă a unui stat poate emite norme obligatorii numai în cadrul unui anumit teritoriu, însă Internet-
ul prin natura sa este transnațional și nu cunoaște granițe geografice, ceea ce creează dificultăți în
aplicarea legii. Această ineficiență în aplicarea unui control statal creează posibilitatea apariției unei
„concurențe” între normele aplicabile, cu câștig de cauză în favoarea celei mai flexibile, utilizatorii
rețelei alegând (cu destulă ușurință) jurisdicția care le convine cel mai mult pentru desfășurarea unei
activitați pe Internet. În acest sens, singurii care pot stabili și aplica în mod eficient regulile în rețea sunt
chiar utilizatorii acesteia, fie ei furnizori de servicii electronice, comercianți online sau consumatori
online.
Termenul de autoreglementare este, de fapt, o traducere a noțiunii de “self-regulation” din
limba engleza. Autoreglementarea este o activitate în general colectivă, implicând participanți dintr-un
anumit domeniu, care convin - voluntar și de comun acord - să se supună regulilor stabilite de
comunitatea din care fac parte. Scopul principal al autoreglementării este asigurarea unui anumit
standard de conduită care să crească nivelul de încredere al clienților în produsele și serviciile oferite.
Stabilirea încrederii este cu atât mai importantă în privința produselor și serviciilor oferite prin Internet,
întrucât mediul online s-a confruntat încă de la început cu suspiciunea și reticența unor consumatori,
fiind un nou mijloc de comercializare a produselor și serviciilor. De aceea multe inițiative de
autoreglementare dezvoltate la nivel internațional s-au axat pe activitatea comercială realizată prin
Internet (comerț electronic, afacere electronică, publicitate online, plată online etc.), pentru a ajuta
consumatorii să înteleagă mai bine particularitățile noului mediu de tranzacționare și să sporească
încrederea în acesta.
În mediul online se desfașoară o activitate asiduă de autoreglementare, în toată lumea
înregistrându-se un entuziasm evident îndreptat în special către adoptarea voluntară a unor coduri de
conduită aplicabile atât utilizatorilor cât și site-urilor. Pentru a face eficientă orice formă de control,
mecanismul respectiv trebuie să fie coerent și acceptat de către toate părțile implicate și suficient de
flexibil astfel încât să se adapteze noilor dezvoltări. Succesul practicilor de autoreglementare este
demonstrat, în primul rând, de limitarea nivelului activitaților ilegale prin Internet. Trebuie înțeles, însă,
că autoreglementarea nu poate exista fară o legislație corespunzătoare, nu poate înlocui reglementarea
și nici nu reprezintă un panaceu pentru problemele din comerțul electronic. Aceasta trebuie să apară ca
o reacție la insuficiența, ineficiența sau lipsurile măsurilor de reglementare. Printre cele mai importante
mecanisme de autoreglementare elaborate și implementate de comunități de afaceri sau asociații ale
utilizatorilor din întreaga lume, se numără (Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet, 2005; Albăstroiu
(Mărunțelu), 2008b):
- hotline-urile, care înlocuiesc monitorizarea activă a conținutului cu monitorizarea selectivă,
dată de plângerile înregistrate printr-un sistem care permite utilizatorilor să contacteze organizația (prin
telefon, e-mail, fax) în situația în care întâlnesc un anumit tip de conținut pe Internet care ar putea fi
ilegal, aceste inițiative fiind coordonate la nivel european prin intermediul INHOPE (Association of
Internet Hotline Providers în Europe). Rolul hotline-urilor este în primul rând unul de comunicare,
acționând ca un catalizator al primirii, procesării, verificării, evaluării și analizării plângerilor. Realizate
și administrate de o varietate largă de organizații, hotline-urile sunt o interfață între utilizator, furnizorul
de conținut/servicii și autoritățile menite să aplice legea. Unul dintre cele mai importante exemple de
hotline-uri este Internet Watch Foundation (IWF), dezvoltat în 1996 în Marea Britanie, ca organizație
independentă menită a înlesni comunicarea între industrie, guvern și autoritățile de aplicare a legii.
Organizațiile care gestionează astfel de hotline-uri s-au implicat recent în alte domenii de
autoreglementare, ca de exemplu promovarea unor inițiative de filtrare sau clasificare a conținutului sau
în procesul de informare a opiniei publice asupra problematicii protecției minorilor în mediul online.
Majoritatea hotline-urilor create au fost dedicate în timp depistării conținutului legat de pornografia
infantilă, pedofilie sau alte abuzuri pe Internet asupra copiilor;

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
 - sistemele de filtrare și clasificare a conținutului, apărute ca urmare a faptului că multe
organizații au înțeles că, spre deosebire de filtrarea conținutului vădit ilegal, cum ar fi pornografia cu
minori, filtrarea și limitarea accesului la conținutul controversat, chiar daca acesta este prejudiciabil
pentru unul sau mai mulți indivizi, poate să constituie, totuși, o amenințare la adresa libertații de
exprimare într-o societate liberă și democratică. Cel mai important serviciu de acest tip este cel
administrat până în anul 2010 de Internet Content Rating Association (ICRA). ICRA era o organizație
independentă, internaționalță care oferea marelui public un mecanism decizional asupra conținutului
electronic, prin intermediul unui sistem de etichetare a conținutului. Sistemul gândit de ICRA funcționa
astfel: proprietarii de site-uri completau un chestionar online în care descriau conținutul site-ului lor în
termeni simpli, cu o atenție deosebită pentru acele caracteristici care se regăsesc sau nu în conținut.
ICRA genera apoi o Etichetă de Conținut (Content Label = scurt fragment de cod) pe care ulterior
autorul îl adaugă site-ului său. Utilizatorii pot apoi să își seteze propriile browsere de Internet pentru a
permite sau a restricționa accesul la anumite website-uri pe baza etichetelor referitoare la conținut (de
exemplu, părinții pot restrictiona astfel accesul copiilor la anumite site-uri);
- mărcile de încredere (Trustmarks), sistem care are la bază plasarea mărcii de încredere pe un
anumit website, utilizatorul fiind astfel avizat asupra faptului că acesta respectă regulile impuse de
entitatea furnizoare a mărcii. Exemple în acest sens sunt Better Business Bureau, care realizează și
publică rapoarte asupra gradului de încredere oferit de diverse companii partenerilor de afaceri, întreține
o bază de date cu milioane de companii analizate și poate pune la dispoziția celor interesați rapoarte,
precum și TRUSTe, o organizație care activează în domeniul protecției datelor cu caracter personal și al
protecției intimității online. Ideea de bază în crearea mărcilor de încredere este aceea că un organism
care promovează și susține anumite reguli de comportament, organism în care publicul are încredere,
îsi poate transfera această încredere către fiecare dintre indivizii care aderă la regulile sale. Publicarea
mărcilor de încredere de la terți (Trust Seals) este recomandată atât în header, cât și în footer, pe fiecare
pagină a site-ului. Exemple de mărci de încredere în mediul online sunt: Trusted.ro, Verified by Visa,
MasterCard Secure Code, GeoTrust, PayPal etc. Cel mai important sistem de acest tip din România este
Marca de Încredere TRUSTED.ro. Pentru a obține Marca de Încredere TRUSTED.ro, magazinele
înscrise trebuie să dovedească faptul că îndeplinesc un set de standarde rezultate din dispozițiile legale
ce privesc comerțul electronic dar și din bunele practici din domeniu ca urmare a Galei Premiilor e-
Commerce din ultimii 15 ani.;
- serviciile de raportare și filtrare a spam-ului, scopul acestora fiind de a determina originea e-
mai-lurilor nesolicitate și de a realiza liste cu IP-uri de la care se trimit spam-urile. SpamCop este unul
dintre serviciile de acest gen. Scopul său este acela de a determina originea e-mail-urilor nesolicitate și
de a realiza liste cu IP-uri de la care se trimit mesaje spam. SpamHaus este o altă inițiativă de același
gen, care menține liste ale celor mai renumiți spammeri din lume;
- mecanismele alternative de rezolvare a disputelor, care privesc o modalitate practică de
îmbunătățire a comunicării dintre comerciant și consumator, astfel de metode fiind oferite în prezent de
majoritatea marilor website-uri de licitații online, precum www.ebay.com, www.ubid.com. Printre
primele mecanisme de acest tip, care s-a impus ca un model în acest sens, se numără Politica Uniformă
de Rezolvare a Disputelor privind Numele de Domenii, ce a fost adoptată de catre Internet Corporation
for Assigned Names and Numbers (ICANN) și care stabilește regulile după care se vor rezolva disputele
privitoare la înregistrarea și utilizarea unui nume de domeniu Internet. La această politică se poate apela
în cazul unor litigii privind numele generice de domeniu (TLD - top level domain).
În România, prin O.G. nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor (SAL) dintre
comercianţi şi consumatori, în vigoare din 7 septembrie 2015, apariţia unor proceduri alternative este
importantă pentru practicieni şi justiţiabili deopotrivă, prin această reglementare fiind introdusă
procedura SAL prin care consumatorii se pot adresa inclusiv online organismelor care aplică proceduri
de soluţionare alternativă, extrajudiciară a litigiilor. La nivel european există un sistem SAL, realizat de
Comisia Europeană și care oferă sprijin consumatorilor în soluţionarea problemelor legate de un produs
sau serviciu pe care l-au achiziţionat. Platforma europeană de soluţionare online a litigiilor reprezintă
un instrument digital creat de Comisia Europeană pentru a facilita soluţionarea independentă,
imparţială, transparentă, eficace, rapidă şi echitabilă, pe cale extrajudiciară, a litigiilor care privesc

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
obligaţiile contractuale rezultate din contractele de vânzare sau de prestare de servicii online dintre un
consumator care îşi are reşedinţa în Uniune şi un comerciant stabilit în Uniune. Procedura SAL
reprezintă un element de totală noutate pentru consumatorii români, care vor beneficia de posibilitatea
să prezinte online o reclamaţie şi documentele justificative necesare, pe site-ul unei entităţi SAL. În
cazul procedurilor SAL prin care se propune o soluţie, consumatorii au posibilitatea de a se retrage din
procedură în orice moment dacă nu sunt satisfăcuţi de funcţionarea sau de modul de desfăşurare a
procedurii. Entităţile de soluţionare alternativă a litigiilor (structuri care oferă soluţionarea unui litigiu
printr-o procedură SAL) pot funcţiona exclusiv în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor, în cadrul unei autorităţi publice centrale sau a unei autorităţi administrative autonome
cu responsabilităţi în domeniul protecţiei consumatorilor. Entităţile SAL pot propune şi/sau impune o
soluţie părţilor. Entităţile SAL pot derula ambele mecanisme cu condiţia de a elabora proceduri
specifice pentru fiecare mecanism în parte şi de a informa clar şi corect părţile cu privire la consecinţele
alegerii unuia dintre mecanisme. În cazul în care entităţile SAL derulează ambele mecanisme,
consumatorul este cel care alege unul dintre mecanisme. O.G. nr. 38/2015 fixează un termen legal
maxim de finalizare a procedurii, stabilind că procedurile SAL se finalizează în termen de 90 de zile
calendaristice de la data la care o entitate SAL a primit dosarul complet al reclamaţiei, cu precizarea că
în cazul unor litigii complexe, entitatea SAL poate să prelungească termenul de 90 de zile calendaristice.
- serviciile de Internet Family friendly, ce asigură accesul utilizatorului la conținut care a fost
selectat anterior de către furnizorul de servicii de Internet - ISP (Internet Service Provider). În acest caz,
utilizatorului nu i se permite accesul la Internet-ul liber, ci doar accesul la o lume online ale cărei granițe
sunt delimitate de ISP. O altă formă este aceea a conținutului filtrat, astfel că ISP-ul permite accesul la
conținut care a fost revizuit anterior, în concordanță cu anumite criterii alese de utilizator;
- tehnologiile de filtrare desktop, ce permit utilizatorului să controleze conținutul pe care îl
poate accesa de pe propriul computer. Cea mai întâlnită aplicație practică a acestui gen de filtrare este
controlul părinților asupra conținutului și serviciilor pe care le pot accesa copiii lor atunci când sunt
online. O statistică din SUA arată că peste 40% dintre familiile americane apelează la o astfel de soluție;
- codurile de conduită și de bune practici, numite și coduri organizaționale de etică, reprezintă
unul dintre pilonii de bază ai autoreglementării pentru că statuează acele reguli fundamentale pentru
soluționarea/abordarea unor probleme cu care se confruntă organizația. Deși nu sunt inițiative
legislative, codurile de conduită pot ajuta la întărirea încrederii consumatorilor în industria respectivă
prin stabilirea unor standarde la care aderă un grup de companii sau o ramură industrială. În 1997, CAIP
(Canadian Association of Internet Providers) a devenit prima asociație din lume a unor companii din
Internet care a elaborat un astfel de cod de conduită. Acest document stipulează că „membrii CAIP nu
vor găzdui în mod intenționat conținut ilegal și vor coopera cu autoritațile de aplicare a legii”. Există
astfel de coduri și la noi, precum cel propus de Asociația Națională pentru Comerț Electronic (ANEC),
dar și un cod de autoreglementare în mediul online privind instituirea și promovarea mărcilor de
încredere în publicitatea online și comerțul electronic elaborat de IAB (Interactive Advertising Bureau)
România, precum și un Cod de Bune Practici ale Magazinelor Online propus de ARMO - Asociatia
Română a Magazinelor Online sau Codul Etic Antidiscriminare pentru Spațiu Virtual - S.P.E.R., însă
nu toate aceste inițiative sunt popularizate. Netiquette, de pildă, este cel mai cunoscut cod al bunelor
maniere din întreaga lume online, aplicabil prin aderarea voluntară a membrilor comunitații online, un
cod de conduită universal la care unele comunitați online fac trimitere atunci când stabilesc normele
comportamentale aplicabile propriilor membri.
În privința auto-reglementarii în România, printre instrumentele utilizate se mai numără:
- site-urile de monitorizare a audienței și traficului pe web, precum www.trafic.ro, primul și
cel mai important site românesc ce prezintă datele statistice rezultate ca urmare a analizei permanente
a site-urilor românești înscrise. Lansat în anul 2000, trafic.ro este liderul actual în monitorizarea
audienței online din Romania și auditează în timp real peste 51.000 de site-uri autohtone active, oferă
statistici relevante pentru întreg Internet-ul românesc, constituind, astfel, cea mai reprezentativă
imagine de ansamblu a acestui mediu;
- utilizarea siglelelor VISA si Mastercard - siglele Verified by Visa și MasterCard SecureCode
fiind folosite de magazinele online ca o marcă de încredere în ceea ce privește sistemele de plată cu

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.
aceste carduri, dar și a siglei de securizare a serverului utilizat pentru comerțul electronic - de obicei
cu certificat Verisign sau Geotrust;
- respectarea standardelor din cadrul Programului Național pentru Certificarea Magazinelor
Online, proiect implementat în cadrul Galei Premiilor e-Commerce și susținut de Trusted.ro, Legi-
internet.ro și Asociația pentru Protecția Consumatorilor din România și obținerea astfel a mărcii
Trusted.ro - Magazin de Încredere. Magazinele online înscrise în competiția GpeC (singura de acest
tip și de o astfel de amploare din România) trebuie să întrunească integral criteriile de preselecție
(majoritatea fiind obligații conform legislației în vigoare). Odată cu acceptul în Competiție, magazinele
primesc Marca de Încredere TRUSTED.ro. Juriul GPeC, format din experți în e-Commerce și marketing
online, va analiza site-ul prin prisma a peste 150 de criterii de evaluare esențiale pentru un business
online, privind aspecte legate de usability, design, customer experience, SEO, securitate, optimizare
pentru dispozitive mobile și aplicații dedicate, social media, aspecte juridice, e-mail marketing până la
calitatea serviciilor magazinului și loializarea clienților, va audita fiecare magazin și va emite un raport
în care sunt semnalate problemele identificate, precum și recomandări pentru remedierea acestora.
Fiecare magazin înscris în Competiția GPeC primește individual și confidențial raportul de audit
conținând punctajele și recomandările ;
- respectarea standardelor IAB - Interactive Advertising Bureau, ce sunt măsuri luate - de
obicei, cu titlu de recomandare - de către acest organism. IAB România este asociația industriei de
marketing și publicitate online din România. Fondată în anul 2006, membru al asociației IAB Europe,
aceasta reunește în prezent agenții de publicitate, regii de media, publisheri autohtoni și companii
prestatoare de servicii dedicate industriei de publicitate online. Este o asociație profesională, fără scop
lucrativ, neguvernamentală, apolitică și autonomă care își propune să protejeze și să promoveze
interesele profesionale și investițiile realizate pe piața de publicitate online din România astfel încât să
susțină dezvoltarea acestui mediu, să furnizeze know-how celor care activează în acest domeniu, să
elaboreze standarde ale industriei și să creeze cadrul pentru autoreglementare. IAB Romania a elaborat
un ghid de recomandări și bune practici pentru campaniile de direct response și, alături de IAB Europe,
un cadru de autoreglementare pentru publicitatea targetată comportamental, standarde pentru mobile și
social marketing etc.
- respectarea regulilor și principiilor ce trebuie îndeplinite de un magazin online potrivit acelui
Cod de Bune Practici amintit anterior al Asociației Române a Magazinelor Online (ARMO), ce
conferă un plus de încredere utilizatorului. Asociația Română a Magazinelor Online în parteneriat cu
Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), Asociația Pro Consumatori (APC) și
Centrul European al Consumatorilor România (ECC) va elabora o versiune optimizată a ghidului de
bune practici pentru magazinele online care să creeze un standard pentru serviciile oferite de operatorii
economici cu profil e-Commerce, și, implicit, să sporească încrederea clienților în comerțul electronic.
ARMO va introduce și un program de certificare de tip Marcă de Încredere (Trustmark) care să
garanteze la nivel european nivelul serviciilor oferite de magazinele românești. Ghidul de bune practici
împreună cu certificatul Trustmark vor crește încrederea și vizibilitatea magazinelor românești la nivel
local, dar și pe piața unică europeană;
- hotline-urile, precum hotline-ul Safernet.ro, care acceptă sesizări anonime de la publicul care
descoperă accidental pe Internet conținuturi ilegale sau dăunătoare copiilor (precum, pornografie
infantilă, pornografie adultă accesibilă copiilor etc). Opţional în aceste sesizări, expeditorul poate oferi
datele sale de contact. Sesizarea către Hotline se poate face în regim non-stop, utilizând formularul
online de raportare de pe site, prin e-mail sau prin intermediul aplicației mobile Safernet pentru
smatphone şi tabletă. Hotline-ul se străduieşte permanent să se ocupe de sesizări cu profesionalism şi
eficienţă, respectând codul INHOPE.

Copyright © Irina Albăstroiu

Toate drepturile asupra acestui material aparţin autorului. Se interzice reproducerea integrală sau parțială și
distribuirea acestui material, fără acordul autorului.