https://wildefined.

com/

Cyberlaw

3. Norme uniforme și norme conflictuale aplicabile în activitatea comercială online

Normele uniforme și normele conflictuale prezintă relevanță în activitatea comercială online

transfrontalieră, care prezintă, deci, un element de extraneitate.

Normele uniforme sunt întotdeauna preferabile normelor conflictuale. Ele exhibă înțelegere și forță
extinsă.

Normele uniforme sunt uzanțe codificate.

Utilizarea uzanțelor în comerțul internațional este firească, întrucât în acest domeniul nu există norme
juridice, pentru că nu există o autoritate de reglementare la nivel mondial, care să edicteze legi
aplicabile pretutindeni. În ce privește forța juridică în România a uzanțelor codificate, trebuie
menționat că ea se naște chiar din Codul civil, care le recunoaște caracterul de izvor de drept, ba
chiar un izvor de drept privilegiat. Potrivit art. 1 Cod civil, alături de lege, aplicarea ei la situații
asemănătoare și principiile generale ale dreptului, și uzanțele sunt izvoare de drept civil. Uzanțele
sunt fie obiceiuri, fie uzuri profesionale. Obiceiurile sunt reguli de comportament și interpretare care
au intrat în tradiție, sunt acceptate ca atare de către membrii unei comunități. Uzurile profesionale
sunt reguli de desfășurare a activității profesioniștilor. Uzanțele sunt uneori codificate, consemnate în
materiale scrise, utilizate în activitatea lor de către profesioniștii cărora li se adresează, cum este
cazul, la care ne vom referi în continuare, INCOTERMS. În cazurile neprevăzute de lege, uzanțele au
o forță mai mare decât cea a dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare. Cu alte cuvinte,
interpretarea extensivă a normelor de drept civil se face, în materiile nereglementate prin lege, numai
dacă o astfel de interpretare nu contravine uzanțelor. Această forță remarcabilă acordată uzanțelor de
legea română, imediat după lege, provine din art. 1 alin. 2 Cod civil: “În cazurile neprevăzute de lege
se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când
nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.”

Cele mai cunoscute norme uniforme în activitatea comercială sunt regulile și uzanțele INCOTERMS
(acronimul sintagmei "International Commercial Terms"), elaborate de Camera de Comerț
Internațională de la Paris (ICC). ICC este autoritatea de neegalat în elaborarea regulilor care
guvernează mediul de afaceri internațional. Cu toate că aplicarea acestor reguli este voluntară, nu
obligatorie, în realitate imensa majoritate a tranzacțiilor internaționale se realizează utilizând
INCOTERMS, devenind indisolubil legate de comerțul internațional. Regulile INCOTERMS definesc
responsabilitățile cumpărătorilor și vânzătorilor pentru transportul și livrarea mărfurilor în cadrul
contractelor de vânzare de afaceri, inclusiv prin reglementarea repartizării costurilor și riscurilor în
sarcina cumpărătorului și vânzătorului pentru obligațiile esențiale legate de transport și formalitățile de
export/import. Incoterms® 2020 conține regulile ICC pentru utilizarea celor 11 termeni comerciali
Incoterms® 2020. ICC ia în considerare cele mai recente evoluții în practica comercială și
actualizează regulile pentru a le face mai accesibile și mai ușor de utilizat. Ultima versiune
INCOTERMS a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2020. Actualizarea INCOTERMS a fost determinată,
printre altele, de necesitatea de a adapta termenii la folosirea pe o scară din ce în ce mai largă a
schimbului electronic de date în relaţiile dintre părţi, de fiecare dată când îşi transmit una alteia felurite
contracte, scrisori de trăsură, facturi, documentele necesare pentru controlul vamal, documente care
atestă livrarea mărfii și alte documente. Deși regulile INCOTERMS au fost concepute pentru afaceri,
adică B2B (business to business), ele au o largă aplicabilitate și în livrările internaționale de mărfuri
adresate persoanelor fizice.

În ce privește normele conflictuale în activitatea comercială online, legea română caută să trimită la
reglementările europene. Astfel, potrivit art. 2640 Cod civil, legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se
determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene, iar în materiile care nu intră sub
incidenţa reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispoziţiile Codul civil privind legea
aplicabilă actului juridic (cuprinse în Cartea a VII-a a Codului civil), dacă nu se prevede altfel prin
convenţii internaţionale sau, firește, prin dispoziţii speciale din dreptul român, pentru motive care țin
de ordinea publică de drept internațional privat român.

Mai cu seamă în ultima vreme, Uniunea Europeană a elaborat o seamă de documente cu caracter
obligatoriu, regulamente, care conțin norme de dreptul tehnologiei informației relevante pentru
activitatea comercială online. Unele dintre ele sunt cu adevărat importante, unele sunt deosebit de
interesante.

Trebuie precizat din capul locului că Regulamentul (CE) nr. 662/2009 al Parlamentului European și al
Consiliului din 13 iulie 2009 de stabilire a unei proceduri pentru negocierea și încheierea acordurilor
între statele membre și țări terțe privind anumite aspecte referitoare la legea aplicabilă obligațiilor
contractuale și necontractuale stabilește o procedură care să permită autorizarea unui stat membru
să modifice un acord existent sau să negocieze și să încheie un nou acord cu o țară terță.
Regulamentul vizează eventuale acorduri bilaterale care s-ar încheia între un stat membru și o țară
terță, dar și eventuale acorduri regional între un număr limitat de state membre și țări terțe care se
învecinează cu statele membre respective, care vizează soluționarea unor situații locale și care nu
este deschis aderării altor state. În scopul prevenirii necorelării reglementărilor aplicabile în interiorul
Uniunii Europene și state diferite, Regulamentul prevede că, în cazul în care un stat membru
intenționează să inițieze negocieri în vederea modificării unui acord existent sau pentru a încheia un
nou acord care face parte din domeniul de aplicare al prezentului regulament, acesta notifică în scris
intențiile sale Comisiei Europene cât de curând posibil, în orice caz înainte de începerea preconizată
a negocierilor oficiale. După primirea notificării, Comisia evaluează dacă statul membru poate începe
negocierile oficiale și poate propune orientări în materie de negociere și poate solicita includerea
anumitor clauze în acordul avut în vedere. Deopotrivă, Regulamentul prevede în mod detaliat, în
cuprinsul art. 9, procedura de urmat în cazul în care Comisia Europeană refuză să autorizeze acordul
inițiat/negociat statul membru.

O importanță specială are, fără îndoială, Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European
și al Consiliului din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru
tranzacțiile electronice pe piața internă și de abrogare a Directivei 1999/93/CE, care are ca obiectiv să
crească încrederea în tranzacțiile electronice de pe piața internă europeană prin furnizarea unei baze
comune pentru realizarea de interacțiuni electronice sigure între cetățeni, întreprinderi și autoritățile
publice, contribuind astfel la creșterea eficienței serviciilor online din sectorul public și privat, a
activităților economice electronice și a comerțului electronic în Uniune. Regulamentul cuprinde
dispoziții cu aplicare directă la nivelul Uniunii Europene referitoare la „identificare electronică”
(procesul de utilizare a datelor de identificare a persoanelor în format electronic, reprezentând în mod
unic fie o persoană fizică sau juridică, fie o persoană fizică care reprezintă o persoană juridică),
„semnătură electronică” (date în format electronic, atașate la sau asociate logic cu alte date în format
electronic și care sunt utilizate de semnatar pentru a semna), „sigiliu electronic” (date în format
electronic atașate la sau asociate logic cu alte date în format electronic pentru asigurarea originii și
integrității acestora din urmă), „certificat pentru sigiliul electronic” (atestare electronică care face
legătura între datele de validare a sigiliului electronic și o persoană juridică și care confirmă numele
persoanei respective), „document electronic” (orice conținut stocat în format electronic, în special sub
formă de text sau de înregistrare sonoră, vizuală sau audiovizuală) ș.a. În orice caz, potrivit art. 46 din
Regulament, unui document electronic nu i se poate refuza efectul juridic și posibilitatea de a fi
acceptat ca dovadă în procedurile judiciare doar din motiv că este sub formă electronică.

Potrivit Regulamentului (UE) 2020/1056 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020
privind informațiile electronice referitoare la transportul de mărfuri, absența unui cadru juridic uniform
la nivelul Uniunii care să impună autorităților competente să accepte informațiile relevante referitoare
la transportul de mărfuri în formă electronică, era principalul motiv al lipsei progresului în ceea ce
privește simplificarea și îmbunătățirea eficienței schimburilor de informații, care sunt posibile prin
intermediul mijloacelor electronice disponibile. În schimb, acceptarea de către autoritățile competente
a informațiilor în formă electronică cu specificații comune facilitează nu numai comunicarea dintre
autoritățile competente și operatorii economici, ci și, indirect, dezvoltarea unei comunicări electronice
uniformizate și simplificate între întreprinderi în întreaga Uniune Europeană, având ca efect reduceri
semnificative ale costurilor administrative pentru operatorii economici și, în special, pentru IMM-uri,
care reprezintă marea majoritate a întreprinderilor de transport și de logistică din Uniune. În concepția
legiuitorului european, este important ca toate autoritățile competente să aibă acces direct și în timp
real la informațiile de reglementare relevante în format electronic. În acest scop, precum și în
conformitate cu principiul „digital în mod implicit”, astfel cum se menționează în comunicarea Comisiei
din 19 aprilie 2016 intitulată „Planul de acțiune al UE privind guvernarea electronică 2016-2020 -
Accelerarea transformării digitale a guvernării”, utilizarea mijloacelor electronice ar trebui să devină
principala modalitate pentru schimbul de informații de reglementare între operatorii economici și
autoritățile competente. Așadar, Regulamentul are scopul de a facilita și încuraja furnizarea de
informații între operatorii economici și autoritățile competente prin mijloace electronice. Acest
Regulament introduce o noțiune care merită o mențiune specială: “format lizibil pentru om”, adică o
modalitate de prezentare a datelor în formă electronică ce poate fi utilizată ca informație de către o
persoană fizică fără a necesita o prelucrare ulterioară. În vreme ce comunicarea între operatorii
economici și autorități se face prin mijloace tehnice și utilizând un limbaj complex, din domeniul fizicii
și matematicii, informațiile relevante trebuie să poată fi înfățișate și într-un format lizibil pentru om. Cu
alte cuvinte, și la nivelul acestei Reglementări este vizibilă preocuparea pentru diminuarea
complexității, în așa fel încât tehnologia informației să fie accesibilă pentru un număr cât mai mare de
oameni.

Pe aceeași linie, Regulamentul (UE) 2018/644 al Parlamentului European și al Consiliului din 18

aprilie 2018 privind serviciile de livrare transfrontalieră de colete, având în vedere că serviciile de
livrare a coletelor individuale fac parte din serviciul universal în fiecare stat membru și, de asemenea,
reprezintă serviciile cel mai frecvent utilizate de către persoanele fizice și întreprinderile mici, conține
reglementări menite să îmbunătățească transparența și accesibilitatea tarifelor, elemente necesară
pentru dezvoltarea comerțului electronic. Regulamentul instituie definiții clare ale coletelor, ale
serviciilor de livrare de colete și ale furnizorilor de servicii de livrare de colete și precizează care sunt
trimiterile poștale vizate de respectivele definiții. Reglementarea vizează coletele care conțin bunuri
cu sau fără valoare comercială, cu o greutate de până la 31,5 kg, dat fiind că trimiterile mai grele nu
pot fi manipulate de o singură persoană de statură medie fără ajutorul unor mijloace mecanice și că
această activitate face parte din sectorul transportului de marfă și al logisticii. Potrivit acestei
reglementări europene, care, subliniem iarăși, se aplică direct în dreptul românesc, toți comercianții
care încheie cu consumatori contracte de vânzare care includ trimiterea transfrontalieră de colete pun
la dispoziție, dacă este posibil și după caz, în etapa precontractuală, informații despre opțiunile de
livrare transfrontalieră pentru contractul de vânzare specific și despre costurile care trebuie plătite de
consumatori pentru livrarea transfrontalieră de colete, precum și, după caz, propriile lor politici în
materie de tratare a reclamațiilor. Este locul aici să remarcă că reglementarea din România în
această materie, la care ne-am referit mai sus, este mult mai detaliată și mai protectivă pentru
consumatori.

Regulamentul (UE) 2021/1230 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iulie 2021 privind
plățile transfrontaliere în Uniune are ca scop să preveni fragmentarea piețelor de plată, prin instituirea
principiului egalității comisioanelor. Această idee simplă este în realitate complexă în practică, întrucât
tipologia plăților este largă, astfel încât pentru fiecare categorie de operațiune de plată transfrontalieră
ar trebui să fie identificată o plată națională care are caracteristici identice sau foarte similare cu plata
transfrontalieră. Ar putea fi folosite, printre altele, următoarele criterii de identificare a plății naționale
care corespund unei plăți transfrontaliere: canalul de inițiere, de executare și de finalizare a plății,
gradul de automatizare, orice formă de garantare a plății, statutul clientului și relația cu prestatorul
serviciilor de plată sau instrumentul de plată utilizat. Reglementarea definește „plata națională” ca
fiind o operațiune de plată prelucrată electronic, inițiată de către un plătitor, de către sau printr-un
beneficiar al plății, în cazul în care prestatorul de servicii de plată al plătitorului și prestatorul de
servicii de plată al beneficiarului plății au sediul în același stat membru, iar „plată transfrontalieră” ca
fiind o operațiune de plată prelucrată electronic, inițiată de către un plătitor, de către sau printr-un
beneficiar al plății, în cazul în care prestatorul de servicii de plată al plătitorului și prestatorul de
servicii de plată al beneficiarului plății au sediul în state membre diferite. Ideea centrală a
Regulamentului este, potrivit art. 3 alin. 1, următoarea: comisioanele percepute de un prestator de
servicii de plată de la un utilizator de servicii de plată pentru plățile transfrontaliere în euro sunt
identice cu comisioanele percepute de acel prestator de servicii de plată pentru plățile naționale
corespunzătoare de aceeași valoare efectuate în moneda națională a statului membru în care își are
sediul prestatorul de servicii de plată al utilizatorului serviciului de plată. Deși Regulamentul pare
foarte strict, aplicabilitatea sa practică are un dinamism special, din cauză că el prevede că statele
membre stabilesc regimul sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării lui și adoptă toate măsurile
necesare pentru a se asigura că acestea sunt aplicate. Firește, Regulamentul prevede și că
sancțiunile, care vor fi stabilite și aplicate de state, trebuie să fie efective, proporționale și cu efect de
descurajare.

Chiar și Regulamentul (UE) nr. 640/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 7 iulie 2010
de stabilire a unui program de documentare a capturilor de ton roșu ( Thunnus thynnus ) și de
modificare a Regulamentului (CE) nr. 1984/2003 al Consiliului este relevant din perspectiva
tehnologiei informație, întrucât prevede, la art. 4 alin. 1, pentru comandanții navelor de capturare,
operatorii capcanelor, operatorii fermelor piscicole, vânzătorii, exportatorii sau reprezentanții lor
autorizați obligația de a completa, dacă este posibil în formă electronică, documentul de captură
înscriind informațiile cerute în secțiunile corespunzătoare și de a solicit validarea acestuia, dacă este
posibil în format electronic, de fiecare dată când debarcă, transferă, plasează în cuști, recoltează,
transbordează, comercializează intern sau exportă ton roșu. Ceea ce pentru aceștia este o opțiune
(forma electronică), pentru state este o obligație: statele membre transmit, pe cale electronică, o copie
a tuturor documentelor de captură validate sau a tuturor certificatelor de reexport validate către
Comisia Europeană și alte autorități și organizații menționate de art. 8 din Regulament.

O reglementare care unifică Europa, care are o incidență majoră asupra afacerilor online, și nu numai,
este Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016
privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și
privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general
privind protecția datelor). Având în vedere importanța ei, la această reglementare ne vom referi într-o
secțiune specială. Aici ne vom limita la precizarea că acest Regulament urmărește să contribuie la
realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție și a unei uniuni economice, la progresul
economic și social, la consolidarea și convergența economiilor în cadrul pieței interne și la bunăstarea
persoanelor fizice, prin combaterea insecurității juridice generate de percepția publică larg răspândită
conform căreia există riscuri semnificative pentru protecția persoanelor fizice în legătură cu activitatea
online. Regulamentul are scopul asigurării unui nivel uniform de protecție pentru persoanele fizice în
întreaga Uniune și preîntâmpinării discrepanțelor care împiedică libera circulație a datelor în cadrul
pieței interne europene.

Potrivit Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie
2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, Comisiei Europene, care are sarcina de a asigura condiții
uniforme de punere în aplicare Regulamentului, i se confere competențe de executare pentru a stabili,
printre altele, modalitățile tehnice pentru dezvoltarea, întreținerea și utilizarea sistemelor electronice.
De fapt, potrivit Regulamentului, în materie vamală alte mijloace decât tehnicile de prelucrare
electronică a datelor ar putea fi utilizate în special cu titlu tranzitoriu, atunci când sistemele electronice
necesare nu sunt încă operaționale. Bineînțeles, scopul este simplificarea procedurilor vamale, iar
simplificarea procedurilor vamale într-un mediu electronic impune o partajare a responsabilităților între
autoritățile vamale ale diferitelor state membre. În orice caz, regula este ca declarațiile vamale, dar nu
numai, să fie întocmite pe cale electronică. Textual, art. 6 alin. 1 din Regulament statuează Toate
schimburile de informații, precum declarațiile, cererile sau deciziile, între autoritățile vamale și între
operatorii economici și autoritățile vamale, precum și stocarea acestor informații, în conformitate cu
legislația vamală, se efectuează prin utilizarea tehnicilor de prelucrare electronică a datelor. Întreg
Titlul IX al Regulamentului se referă la sisteme electronice și simplificări.

Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind
marca Uniunii Europene prevede un regim al mărcilor care conferă întreprinderilor dreptul de a
dobândi, conform unei proceduri unice, mărci UE care să se bucure de o protecție uniformă și să
producă efecte pe întreg teritoriul Uniunii. Trebuie precizat însă că dreptul Uniunii privind mărcile nu
se substituie legislațiilor statelor membre referitoare la mărci, întrucât mărcile naționale sunt în
continuare necesare pentru întreprinderile care nu doresc ca protecția mărcilor lor să fie asigurată la
nivelul Uniunii sau care nu sunt în măsură să obțină protecție la nivelul întregii Uniuni, în timp ce
obținerea protecției naționale nu ridică nicio problemă. Toate comunicările cu Oficiul Uniunii Europene
pentru Proprietate Intelectuală se pot face în format electronic, potrivit art. 100 din Regulament, ba
chiar și certificatul de înregistrare a mărcii europene se poate emite în format electronic. Firește, și
registrul mărcilor este ținut (și) în format electronic. Potrivit Regulamentului, Oficiul colectează și
stochează într-o bază de date electronică toate informațiile furnizate de solicitanți sau de oricare altă
parte la procedura de înregistrare/contestare a mărcilor. De asemenea, Oficiul stabilește condițiile de
acces la baza de date electronică și modul în care conținutul acesteia, poate fi pus la dispoziție într-o
formă prelucrabilă electronic. Cu unele excepții referitoare la datele cu caracter personal, toate datele
se păstrează pe o perioadă nedeterminată. Regulamentul adâncește reglementarea, prevăzând chiar
și taxele de înregistrare a mărcilor europene și alte taxe, într-o modalitate care încurajează utilizarea
mijloacelor electronice. Astfel, de exemplu, taxa de bază pentru cererea de înregistrare a unei mărci
UE individuale este de 1000 EUR, dar în cazul unei cereri electronice este de 850 EUR.

Dezvoltarea tehnologică accentuată din ultima perioadă și dorința oamenilor de libertate prin
stâpânirea unor computere personale, precum și dezvoltările din domeniul comunicațiilor electronice
la distanță, au dus la o largă răspândire a dispozitivelor portabile precum laptopurile, tabletele și
telefoanele inteligente și la facilitarea utilizării serviciilor de conținut online, oferind acces la acestea
indiferent de locul unde se află utilizatorul. Pentru a adapta cadrul juridic armonizat referitor la
drepturile de autor și drepturile conexe și de a pune la dispoziție o abordare comună în ceea ce
privește furnizarea de servicii de conținut online abonaților aflați temporar în alt stat membru decât
statul membru de reședință al acestora, prin înlăturarea barierelor în calea portabilității transfrontaliere
a serviciilor de conținut online furnizate în mod legal, a fost adoptat Regulamentul (UE) 2017/1128 al
Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind portabilitatea transfrontalieră a
serviciilor de conținut online în cadrul pieței interne. Regulamentul reglementează portabilitatea
transfrontalieră a serviciilor de conținut online, oferind consumatorilor un mijloc suplimentar de acces
legal la conținutul online, fără a afecta nivelul ridicat de protecție garantat de drepturile de autor și
drepturile conexe în Uniune și fără a modifica modelele actuale de acordare a licențelor, cum ar fi
licențele teritoriale. În esență, potrivit art. 3 din Regulament, furnizorul unui serviciu de conținut online
furnizat în schimbul unei sume de bani permite unui abonat care se află temporar într-un stat membru
să acceseze și utilizeze serviciul de conținut online în aceleași condiții ca în statul membru de
reședință, inclusiv prin asigurarea accesului la același conținut, pe aceeași gamă și număr de
dispozitive, pentru același număr de utilizatori și cu aceleași funcționalități, dar fără a impune alte
costuri suplimentare. Portabilitatea transfrontalieră a conținutului online la nivelul întregii Uniuni
Europene este atât de importantă încât Regulamentul conține prevederi care limitează libertatea
contractuală, realizând o imixtiune puternică asupra întreprinderilor care furnizează conținut online.
Astfel, potrivit art. 7, orice dispoziții contractuale, inclusiv cele încheiate între furnizorii de servicii de
conținut online și titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe sau titularii oricăror alte drepturi
asupra conținutului serviciilor de conținut online, precum și cele încheiate între astfel de furnizori și
abonații lor, care contravin Regulamentului, inclusiv cele care interzic portabilitatea transfrontalieră a
serviciilor de conținut online sau limitează această portabilitate la o anumită perioadă de timp, sunt
neexecutorii. Mai mult decât atât, vizând furnizorii de conținut online non-UE, cum ar fi Netflix,
Amazon, Disney ș.a., Regulamentul se aplică indiferent de legea aplicabilă contractelor încheiate
între furnizorii de servicii de conținut online și titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe sau
titularii oricăror alte drepturi asupra conținutului serviciilor de conținut online sau contractelor dintre
astfel de furnizori și abonații lor.

Serviciile de intermediere online pot fi esențiale pentru succesul comercial al unora dintre
întreprinderilor care le utilizează. Mulți operatori economici folosesc platforme de intermediere,
marketplace, cum este cazul emag.ro. Este important ca întreprinderile să poată avea încredere în
serviciile de intermediere online, pentru că intermedierea a tot mai multe tranzacții prin serviciile de
intermediere online conduce la o dependență sporită a acestor întreprinderi utilizatoare de servicii de
intermediere online, în special microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii (IMM). Ca urmare a
acestei dependențe crescânde, furnizorii de astfel de servicii negociază adesea de pe o poziție de
superioritate, care le permite să se comporte în practică în mod unilateral într-o manieră care poate fi
inechitabilă și care poate aduce prejudicii intereselor legitime ale întreprinderilor utilizatoare de servicii
de intermediere online și, indirect, și consumatorilor din Uniune. De exemplu, ei le-ar putea impune în
mod unilateral întreprinderilor utilizatoare de servicii de intermediere online practici care se abat în
mod vădit de la buna conduită comercială sau care sunt contrare bunei-credințe și corectitudinii. Ca o
reacție la aceste realități, pentru soluționarea acestor potențiale divergențe din economia platformelor
online, a fost adoptat Regulamentul (UE) 2019/1150 al Parlamentului European și al Consiliului din 20
iunie 2019 privind promovarea echității și a transparenței pentru întreprinderile utilizatoare de servicii
de intermediere online. Regulamentul se referă și la motoarele de căutare online, motiv pentru care îl
vom aborda îndeaproape în secțiunea dedicată. Cu titlu general trebui să menționăm însă aici că,
întrucât serviciile de intermediere online și motoarele de căutare online au, în general, o dimensiune
globală, Regulamentul se aplică furnizorilor respectivelor servicii indiferent dacă sunt stabiliți într-un
stat membru sau în afara Uniunii, dacă întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online
sau utilizatorii profesionali de site-uri sunt stabilite în Uniune sau dacă oferta de bunurile sau servicii
este adresată consumatorilor situați în Uniune, fie și doar pentru o parte a tranzacției. Cu alte cuvinte,
intră sub incidența Regulamentului piețele de comerț electronic online, inclusiv cele colaborative pe
care își desfășoară activitatea întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online, serviciile
de aplicații informatice online, precum magazinele de aplicații, și serviciile de platforme sociale online,
indiferent de tehnologia utilizată pentru a furniza astfel de servicii.

Așa cum am menționat deja, Regulamentul (UE) nr. 524/2013 al Parlamentului European și al
Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea online a litigiilor în materie de consum și de
modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE (Regulamentul privind
SOL în materie de consum) instituie în sarcina comercianților stabiliți în Uniune care încheie contracte
de vânzări sau de prestare de servicii online și piețele online stabilite în Uniune obligația de a
amplasa în paginile lor web un link electronic către platforma SOL (ec.europa.eu/consumers/odr) în
așa fel încât să fie ușor accesibil pentru consumatori. Ideea centrală a reglementării europene este de
a da crea posibilitatea, dar și de a încuraja recurgerea la proceduri simple și necostisitoare de
soluționare a litigiilor, pentru a stimula încrederea consumatorilor și a comercianților în piața unică
digitală.

Dezvoltarea comerțului electronic creează probleme pentru autoritățile de supraveghere a pieței în

ceea ce privește asigurarea conformității produselor oferite spre vânzare online și asigurarea efectivă
a aplicării legislației de armonizare a Uniunii, întrucât numărul operatorilor economici care oferă
produse direct consumatorilor, prin mijloace electronice, este în creștere, iar aceștia sunt situați în
state diferite și oferă produse și servicii unor destinatari din state diferite. Comerțul electronic prezintă
anumite provocări pentru autoritățile de supraveghere a pieței în ceea ce privește protecția sănătății și
siguranței utilizatorilor finali împotriva produselor neconforme, care rezidă printre altele, în localizarea
produselor vândute online, identificarea operatorilor economici responsabili sau realizarea de evaluări
ale riscurilor sau de teste, din cauza imposibilității de a accede fizic la produse. În acest context, a fost
adoptat Regulamentul (UE) 2019/1020 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019
privind supravegherea pieței și conformitatea produselor și de modificare a Directivei 2004/42/CE și a
Regulamentelor (CE) nr. 765/2008 și (UE) nr. 305/2011. În esență, potrivit Regulamentului, Comisia
Europeană va dezvolta o interfață electronică care să permită transmiterea de date între sistemele
vamale naționale și sistemul de informații și comunicare (ICSMS și RAPEX). Această interfață încă nu
este operativă astăzi (la începutul anului 2022).

La fel ca și oamenii, afacerile se nasc, trăiesc și mor, dar în general mai puțin decât oamenii. Una
dintre exigențele unei bune funcționări a pieței interne la nivelul întregii Uniuni Europene este ca
procedurile transfrontaliere de insolvență să funcționeze eficient și efectiv. Este necesar să se evite
ca stăpânii afacerilor să transfere active sau proceduri judiciare dintr-un stat membru în altul, în
încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă în detrimentul masei credale, adică să
realizeze un “turism judiciar”. Cu această motivare, precum și din cauza faptului,, datorită diferențelor
majore din dreptul material, nu este practică introducerea unor proceduri de insolvență cu
aplicabilitate universală în întreaga Uniune, a fost adoptate Regulamentul (UE) 2015/848 al
Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență.
Regulament permite deschiderea procedurii principale de insolvență în statul membru în care se află
centrul intereselor principale ale debitorului, procedură care are, de principiu, o întindere universală și
include toate bunurile debitorului. Totuși, pentru a proteja interesele diferite, Regulamentul permite
deschiderea de proceduri secundare de insolvență paralele cu procedura principală de insolvență în
statele membre în care debitorul are un sediu. Competența de a deschide procedura principală de
insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale
ale debitorului, însă cererea de insolvență poate fi formulată de orice creditor străin. Regulamentul
instituie un sistem descentralizat de interconectare a registrelor de insolvență, alcătuit din registrele
de insolvență și portalul european e-justiție, care servește ca punct central de acces public electronic
la informațiile din sistem. Sistemul oferă un serviciu de căutare în toate limbile oficiale ale instituțiilor
Uniunii în scopul de a face publice informațiile obligatorii, precum și orice alte documente sau
informații incluse în registrele de insolvență pe care statele membre decid să le facă publice prin
intermediul portalului european e-justiție.

Alături de oferirea de soluții cum sunt cele menționate mai sus, care încearcă uniformizarea
reglementărilor, legiuitorul european s-a preocupat și de elaborarea unor norme conflictuale, care să
soluționeze problemele care se ivesc în legătura cu legea aplicabilă. Dezvoltarea interacțiunilor între
oameni și organizații aflate în state diferite ridică, în mod firesc, problema legii aplicabile, problemă
care apare din cauza disparităţilor dintre normele de fond ce reglementează anumite aspecte în
diferite sisteme de drept. Această problemă se manifestă și la nivelul statelor membre ale Uniunii
Europene. Diferenţele dintre legislaţiile naţionale ale statelor membre pot cauza probleme afacerilor,
adică pot constitui un obstacol pentru buna funcţionare a pieţei interne. Prin urmare, este nevoie de
ameliorarea predictibilității rezultatelor litigiilor, de certitudine în privinţa legii aplicabile şi de libera
circulaţie a hotărârilor judecătorești și altor acte jurisdicționale. În acest sens, Uniunea Europeană a
elaborat un set de soluții cu caracter general, cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al
Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale (Roma I). În esență, consecvent promovării principiului respectării libertății, în speță al
libertății de alegere, legiuitorul european instituie, prin art. 3 din Regulament, regula potrivit căreia
contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să
rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei.
Bineînțeles, prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei
părți din acesta. Soluția este identică în dreptul român, unde, potrivit art. 1169 Cod civil, părţile sunt
libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de
ordinea publică şi de bunele moravuri. Firește, și pentru cazul în care alegerea legii aplicabile lipsește
din contract Regulamentul are soluții. Astfel, de exemplu, potrivit Regulamentului, contractul de
vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită
vânzătorul iar contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința
obișnuită prestatorul de servicii. Potrivit art. 2638 din Codul civil, în lipsa alegerii se aplică legea
statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi
identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat. Se consideră că există atare
legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la
data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social. Soluția
aleasă de legiuitorul european este mai simplă și mai clară decât cea aleasă de legiuitorul român, dar
și mai restrictivă de libertate.

Conflicte de legi intervin cu ușurință și în cazul obligațiilor necontractuale, pentru că sfera greșelilor
este nesfârșită. De exemplu, un magazin online care folosește în mod ilegal imagini, asupra cărora
alte persoane au drepturi de proprietate intelectuală, sau daune cauzate de bunuri cu defecte, sau
concurență neloială, sau daune produse mediului. Pe de altă parte, ridică probleme de clarificare a
legii aplicabile și forme juridice cum sunt îmbogățirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, daunele
cauzate prin negocieri ș.a. .Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al
Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II)
reglementează astfel de situații, în special, potrivit art. 15, a) temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv
identificarea persoanelor care pot răspunde delictual pentru faptele lor; b) motivele de exonerare de
răspundere, de limitare şi de partajare a răspunderii; c) existenţa, natura şi evaluarea prejudiciului
invocat sau a despăgubirilor solicitate; d) măsurile asigurătorii pe care le poate adopta o instanţă
pentru a preveni sau înceta vătămarea sau prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de despăgubiri;
e) posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invoca prejudiciul sau a pretinde
despăgubiri, inclusiv prin succesiune; f) persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii
personale; g) răspunderea pentru fapta altuia; h) modalităţi de stingere a obligaţiilor şi normele care
reglementează prescripţia şi decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea şi
suspendarea termenelor de prescripţie şi decădere.

Ne vom referi în continuare, cu titlu exemplificativ, și la câteva reglementări care nu privesc în mod
direct activitatea comercială online, ci doar indirect, însă au un caracter remarcabil și au o strânsă
legătură cu tehnologia informației. În plus, evidențiază tendința de uniformizare legislativă la nivelul
Uniunii Europene, în domenii variate și, uneori, neașteptate.

Utilizarea documentelor false în Uniunea Europeană este în creștere, din cauza numărul mare de
oameni, numărului mare de documente și lipsei de informare cu privire la ce este veritabil și ce este
fals, într-un spațiu european mare și divers. Fraudarea documentelor și frauda de identitate implică
producerea și utilizarea de documente false și utilizarea unor documente autentice obținute în mod
fraudulos, iar documentele false sunt un instrument infracțional multifuncțional. Luând în considerare
necesitatea existenței și accesibilității consultării unor informații de înaltă calitate privind posibilele
puncte de detecție, în special privind elementele de securitate și caracteristicile fraudei, precum și o
actualizare frecventă a respectivelor informații, a fost elaborat Regulamentul (UE) 2020/493 al
Parlamentului European și al Consiliului din 30 martie 2020 privind sistemul Documente false și
autentice online (FADO). Sistemul FADO asigură stocarea electronică, schimbul rapid și validarea
informațiilor referitoare la documente autentice și false. Având în vedere că depistarea documentelor
false este importantă nu doar pentru autorități, ci și pentru cetățeni, organizații și în general pentru
mediul de afaceri, a fost creat și într-un registru public online al documentelor autentice de călătorie și
de identitate, cunoscut sub denumirea de PRADO.

Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei
forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp instituie un
cadru juridic în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp în statele membre, să garanteze
cetățenilor soluții corespunzătoare în materie de securitate juridică, previzibilitate și flexibilitate și să
prevină situația în care unul dintre soți solicită divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că
procedura este supusă unei anumite legi, pe care acesta o consideră a fi mai favorabilă intereselor
sale. Potrivit art. 7 din Regulament, soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și
separării de corp printr-un acord încheiat în scris, datat și semnat de ambii soți, context în care orice
comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului este considerată ca
reprezentând o formă scrisă. Așadar, nu este nevoie de un înscris, ci doar de o formă scrisă a
acordului, inclusiv, e-mail, care constituie un început de dovadă scrisă, nu un înscris sub semnătură
privată. Cu atât mai puțin este necesară o semnătură electronică calificată.

Unii furnizori ale anumitor servicii de comunicații interpersonale, cum ar fi serviciile de webmail și de
mesagerie, utilizează în serviciile lor tehnologii specifice pentru a detecta abuzul sexual online asupra
copiilor și pentru a-l raporta autorităților de aplicare a legii și organizațiilor care acționează în interes
public împotriva abuzului sexual asupra copiilor, scanând fie conținutul, cum ar fi fotografiile și textul,
fie datele de transfer ale comunicațiilor. Materialele online care conțin abuzuri sexuale asupra copiilor
sunt raportate autorităților atunci când, prin compararea automatizată a unei imagini sau a unui
videoclip cu o semnătură digitală unică dintr-o bază de date gestionată de o organizație care
acționează în interes public împotriva abuzurilor sexuale asupra copiilor, care conține materiale online
verificate cu abuzuri sexuale asupra copiilor. Este însă de remarcat că, în pofida obiectivului lor
legitim, asemenea activități de monitorizare desfășurate de furnizori pentru detectarea abuzurilor
sexuale online asupra copiilor în serviciile lor și raportarea acestora reprezintă o ingerință vădită cu
privire la unele drepturile fundamentale ale oamenilor, respectiv dreptul la viață privată și protecțiea
datelor cu caracter personal, aceasta în privința tuturor utilizatorilor de servicii de comunicații
interpersonale. Astfel de ingerințe trebuie să fie prevăzute de lege și să respecte esența drepturilor la
viață privată și de familie și la protecția datelor cu caracter personal. În acest sens, pentru a furniza un
suport legal unor activități care deja se efectuează, a fost adoptat Regulamentul (UE) 2021/1232 al
Parlamentului European și al Consiliului din 14 iulie 2021 privind o derogare temporară de la anumite
dispoziții ale Directivei 2002/58/CE în ceea ce privește utilizarea tehnologiilor de către furnizorii de
servicii de comunicații interpersonale care nu se bazează pe numere pentru prelucrarea datelor cu
caracter personal și a altor date în scopul combaterii abuzului sexual online asupra copiilor.
Regulamentul definește noțiuni ca „material online care conține abuzuri sexuale asupra copiilor”,
„abuz sexual online asupra copiilor”, „ademenirea copiilor” și valorifică noțiuni ca “pornografie
infantilă” și ”spectacol pornografic”. Potrivit Regulamentului, furnizorii de servicii de comunicații
interpersonale trebuie, printre altele, potrivit art. 3 alin. 1 lit. g) pct. (iii), să se asigure că materialele
care nu au fost identificate anterior ca fiind materiale online care conțin abuzuri sexuale asupra
copiilor sau ademenire a copiilor nu sunt raportate fără o confirmare umană prealabilă autorităților de
aplicare a legii sau organizațiilor care acționează în interes public împotriva abuzului sexual asupra
copiilor. Deopotrivă, fiecare caz de suspiciune motivată și verificată de abuz sexual online asupra
copiilor trebuie să fie raportat fără întârziere autorităților naționale competente de aplicare a legii sau
organizațiilor care acționează în interes public împotriva abuzului sexual asupra copiilor. Întrucât
acest Regulament reprezintă o derogare semnificativă de la prevederile Regulamentului (UE)
2016/679 privind protecția datelor cu caracter personal, aplicabilitatea sa în timp este limitată, până la
data de 3 august 2024. Acest regulament este un exemplu de derogare de la unele drepturi
fundamentale ale omului în favoarea altor drepturi fundamentale ale omului, în virtutea principiului
proporționalității.

Uniunea Europeană încurajează deplasarea adulților tineri dintr-un stat membru în altul, precum și
locuirea pe termen scurt, în scop de studiu. În acest sens, a fost adoptat Regulamentul (UE) 2021/817
al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2021 de instituire a Erasmus+: Programul
Uniunii pentru educație și formare, tineret și sport și de abrogare a Regulamentului (UE) nr.
1288/2013. Potrivit art. 5 alin. 2, art. 9 alin. 2 și art. 12 alin. 2 din Regulament, mobilitatea în scopul
învățării poate fi însoțită de învățarea virtuală, sau chiar poate fi înlocuită cu învățarea virtuală pentru
persoanele care nu au posibilitatea de a participa la mobilitatea în scopul învățării. În înțelesul acesti
reglementări „învățare virtuală” înseamnă dobândirea de cunoștințe, aptitudini și competențe prin
utilizarea de instrumente ce țin de tehnologia informațiilor și comunicațiilor care permit participanților
să aibă o experiență de învățare transnațională sau internațională relevantă. Regulamentul se referă
și la platforme și instrumente online ușor de utilizat pentru cooperarea virtuală, cum ar fi School
Education Gateway, inclusiv la servicii de asistență pentru eTwinning și pentru Platforma electronică
pentru educația adulților în Europa.

Cu titlu anecdotic, dar relevant, menționăm și Regulamentul (UE) nr. 576/2013 al Parlamentului
European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind circulația necomercială a animalelor de companie.
Actul normativ european se referă animalul care își însoțește proprietarul sau o persoană autorizată
în timpul circulației necomerciale și care rămâne pe durata unei astfel de circulații necomerciale în
responsabilitatea proprietarului sau a persoanei autorizate. Animalele de companie pot circula într-un
stat membru dintr-un teritoriu sau o țară terță numai dacă, printre altele, sunt marcate prin implantarea
unui transponder, adică un dispozitiv pasiv de identificare cu ajutorul frecvenței radio, numai pentru
citire.

Probabil că aici este locul unor mențiuni și referiri importante cu privire la reglementările europene
care produc efect direct în dreptul intern, românesc, pentru a evidenția tendința de centralizare a
reglementărilor la nivelul superior decizional al Uniunii Europene și, mai mult, felul în care printr-un
aport normativ special dedicat Uniunea Europeană încearcă să strângă legăturile dintre statele
membre, să crească unitatea prin reglementări paneuropene.

Uniunea Europeană are nevoie de un cadru de referință care să permită compararea datelor statistice
privind producția, consumul, comerțul extern și transportul la nivel european. Structurarea unei
clasificări a produselor în conformitate cu activitățile de producție implicate înlătură posibilitatea
proliferării sistemelor de coduri necorelate între ele și ușurează identificarea piețelor relevante de
către producători. Clasificarea pe activități a produselor în mod unitar la nivelul Uniunii Europene
asigură, printr-o comparabilitatea și relevanța datelor, o mai bună guvernanță economică la nivel
european și național. În acest scop a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 451/2008 al Parlamentului
European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de instituire a unei noi clasificări statistice a produselor
în funcție de domeniul de activitate (CPA).

În aceeași ordine de idei a fost adoptat și Regulamentul (UE) 2019/517 al Parlamentului European și
al Consiliului din 19 martie 2019 privind punerea în aplicare și funcționarea numelui de domeniu de
nivel superior .eu, pentru a permite societăților, organizațiilor și persoanelor fizice din Uniune să
înregistreze un nume de domeniu .eu din orice stat membru, apreciindu-se că existența unui astfel de
nume de domeniu este importantă pentru consolidarea identității Uniunii online. Este important de
menționat aici că ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers) este organizația
care gestionează și coordonează domeniile de internet, inclusiv domeniile .eu. ICANN este o
organizație non-guvernamentală non-profit cu sediul în Statele Unite ale Americii care, din anul 1998,
a preluat activitatea de gestionare a domeniilor de internet, care au fost dezvoltate inițial de către
Departamentul Apărării al Statelor Unite ale Americii. Potrivit art. 3 din Regulament, înregistrarea
unuia sau a mai multor nume de domenii .eu poate fi solicitată de cetățenii statelor membre ale
Uniunii Euopene, indiferent de reședință, de persoanele fizice care au măcar reședința într-un stat
mebru, precum și de organizațiile stabilite în Uniunea Europeană, insituții și orice alte organizații.

Potrivit art. 1 alin. 2 din Regulamentului (UE) nr. 216/2013 al Consiliului din 7 martie 2013 privind
publicarea electronică a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, numai Jurnalul Oficial publicat în
format electronic (denumit în continuare „ediția electronică a Jurnalului Oficial”) este autentic și
produce efecte juridice. Potrivit art. 2 alin. 1 din același Regulament, așa cum a fost el modificat prin
Regulamentul (UE) 2018/2056, ediția electronică a Jurnalului Oficial poartă o semnătură electronică
calificată sau un sigiliu electronic calificat, astfel încât publicul să poată verifica în mod adecvat
caracterul autentic al ediției electronice a Jurnalului Oficial.
Activitatea judiciară este un element important pentru Uniunea Europeană. Un spațiu de justiție
funcțional, în care sunt eliminate obstacolele din calea procedurilor judiciare transfrontaliere și a
accesului la justiție în situații transfrontaliere, este de asemenea, esențial pentru asigurarea creșterii
economice și a unei integrări sporite. În același timp, un spațiu european de justiție funcțional, care să
includă sisteme de drept naționale eficiente, independente și de înaltă calitate, precum și o încredere
reciprocă de un nivel mai ridicat sunt necesare pentru a asigura prosperitatea pieței interne și pentru
a susține valorile comune ale Uniunii. În acest context de valorizare superioară, Regulamentul (UE)
2021/693 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 aprilie 2021 de instituire a programului
„Justiție” alocă 305 mil. EUR pentru acest program, care se derulează în perioada 2021-2027. Potrivit
art. 3 din Regulament, programul „Justiție” are ca obiectiv general contribuția la dezvoltarea în
continuare a unui spațiu european de justiție bazat pe statul de drept incluzând independența și
imparțialitatea justiției, pe recunoașterea reciprocă și încrederea reciprocă, precum și pe cooperarea
judiciară, consolidând, astfel, democrația, statul de drept și protejarea drepturilor fundamentale, iar ca
obiective specifice facilitarea și sprijinirea cooperării judiciare în materie civilă și penală și promovarea
statului de drept și a independenței și imparțialității justiției, inclusiv prin sprijinirea eforturilor de
îmbunătățire a eficacității sistemelor naționale de justiție și a executării efective a deciziilor, sprijinirea
și promovarea formării judiciare în vederea dezvoltării unei culturi juridice și judiciare comune, precum
și a unei culturi bazate pe statul de drept, și sprijinirea și promovarea aplicării consecvente și efective
a instrumentelor juridice ale Uniunii care sunt relevante în contextul programului, și facilitarea
accesului efectiv și nediscriminatoriu al tuturor la justiție, precum și posibilitatea obținerii unor măsuri
reparatorii eficiente, inclusiv prin mijloace electronice (e-justiție), prin promovarea unor proceduri civile
și penale eficiente și prin promovarea și sprijinirea drepturilor tuturor victimelor infracțiunilor, precum și
a drepturilor procedurale ale suspecților și ale inculpaților în cadrul procedurilor penale. Deși acest
Regulament nu se referă în mod direct la activitatea comercială online, apreciem că utilizarea lui
pentru dezvoltarea unei culturi juridice comune are o importanță specială atât cu privire la mediul de
afaceri cât și cu privire la dreptul tehnologiei informației.